Proiectarea eronată a cuirasatului Yamato
Navele înzestrate cu tunuri grele și blindaje masive au dominat mările până la răspândirea portavioanelor în ultima confruntare mondială. Totuși, au fost păstrate în organica flotelor drept un simbol al puterii. Japonia, dornică să devină stăpâna Oceanului Pacific, a lansat în construcție cuirasate din clasa Yamato, cu un deplasament de peste 70.000 t și dotate cu nouă tunuri de calibrul 457 mm. Era evident o îmbunătățire în raport cu armele americane de calibrul 406 mm. Pare că așa este, dar la o privire mai atentă observăm marile erori de concepție ale proiectanților niponi atinși de megalomanie. Tunurile uriașe se manevrau mai greu și vibrațiile puternice au impus protejarea bateriilor medii și antiaeriene cu blindaje destul de groase, ceea ce îngreuna inutil colosul. Marea problemă era provocată de cele două turele cu tunuri de calibrul 155 mm dispuse în fața și spatele turnului de comandă.
Teoretic, aceste arme sunt necesare combaterii navelor mici de luptă, dar au lungit vaporul cu circa 20 m. Nu pare mult, dar se aflau exact în zona cuirasei ce proteja organele vitale ale navei. Mii de tone de metal au fost folosite inutil și o masă crescută duce la un motor mai puternic și cu un consum mai ridicat de combustibil, măsură ce limita drastic autonomia și amiralitatea niponă trebuia să se gândească de două ori dacă merită să scoată cuirasatele grele din porturi. Cuirasa în zona centrală atingea 410 mm grosime. Nu mai discutăm și faptul că pe cuirasatele americane existau guri de foc de calibrul 127 mm, suficiente pentru combaterea vapoarelor mici și rapide.
Erau mai ușoare, dar aveau cadența de tragere mare și puteau să lovească și avioanele de bombardament. Proiectilele de 155 mm erau mai grele, aveau 55, 8 kg, și aveau nevoie de mai mult explozibil pentru propulsie (19, 5 kg). Tunurile grele mai afectau într-un fel structura vasului. Vibrațiile puternice impuneau o structură de rezistență deosebit de solidă, ceea ce a impus transferul de materiale din alte părți ale carenei. A fost sacrificată partea dinspre prova și blindajul punții, ceea ce înseamnă că era vulnerabil la bombele de aviație și la proiectilele de tun cu traiectorie înaltă. Shinano, transformat în portavion, a fost și mai vulnerabil la loviturile de torpile.
Folosirea tunurilor de calibrul 155 mm a fost o mare eroare de proiectare. Armele erau mai grele decât cele de calibrul 127 mm și nu puteau să fie folosite antiaerian împotriva bombardierelor zburând la altitudini medii și mari. În plus, se impunea efectuarea de calcule balistice pentru trei tipuri de tunuri medii și grele, ceea ce implica o creștere a efectivelor aflate la bord până la 2.767 de marinari.
Cele trei nave puse în șantier au impus modificarea docurilor și măsuri speciale de protecție împotriva spionajului inamic. Erau prea complicate pentru o producție de serie și apărarea antiaeriană era inițial cu o putere de foc redusă. Chiar dacă s-a trecut la echiparea cu numeroase guri de foc de calibrul 25 mm, defensiva a fost prea slabă pentru a face față aviației americane. Obsesia pentru artileria principală și medie a dus la catastrofa finală, Musashiși Yamatopierind sub bombele și torpilele avioanelor americane.
Cuirasatele japoneze erau foarte însetate de combustibil lichid, dar cele din clasa Yamatoerau un coșmar din punct de vedere logistic. Dacă se deplasa cu viteză maximă, ardea 70 t de combustibil lichid pe oră. Era prea mult chiar și pentru un imperiu ce a reușit să captureze sonde de petrol bogate. Rezervele obișnuite de combustibil pentru un distrugător erau de 400 t și un crucișător se mulțumea cu 1.600 t, dar cuirasatul lua la o singură încărcare 6.300 t de produse petroliere.
Nava Yamatoa ieșit mare din eroare și megalomanie. Oare specia umană poate să scape de această boală devastatoare? Se pare că nu. Militarii niponi au trecut la construcția celui de-al patrulea cuirasat supragreu în 1940, dar lucrările au fost întrerupte atunci când s-a ajuns la 30% din cauza lipsei de materiale pentru alte programe de înarmare. A cincea unitate nici n-a mai fost lansată în execuție. Nici trecerea la uriașele tunuri de calibrul 510 mm n-a mai fost realizată din moment ce flota avea nevoie de portavioane, crucișătoare și distrugătoare. Japonia s-a văzut astfel lipsită de cuirasate moderne în timp ce SUA le putea produce în serie.
