Profetia si nebunia, surori bune în antichitate
Ne putem cufunda în zone mai oculte ale spiritului de unde am putea sã extragem adevãruri esenţiale dacã ne debarasãm de haina raţiunii şi o îmbrãcãm pe cea a nebuniei, sau cel puţin aşa credea Socrate. Dar cu o condiţie:nebunia trebuie sã fie un dar de la divinitate.
În concepţia greacã existã mai multe tipuri de nebunie sacrã:profeticã, ritualã, poeticã, eroticã, inspirate de Apollo, Dionysos, muze, respectiv Afrodita. Dar cum au ajuns grecii la aceste credinţe şi în ce mãsurã pot fi comparate stãrile mentale descrise de ei cu cele descrise de psihologia modernã? Existã o deosebire mai veche între nebunia trimisã de zeu şi cea din pricina vreunei boli, dupã cum reiese şi din relatarea lui Herodot despre nebunia lui Cleomenes, datoratã fie unei pedepse divine, fie consumului excesiv de alcool. O deosebire veche, dar nu foarte veche, cãci popoarele primitive asociazã toate afecţiunile mentale cu imixtiunea divinã. Cauza poate fi chiar declaraţia victimei, care de cele mai multe ori afirmã cã se aflã în contact cu o fiinţã supraumanã. Medicul Menecrates din secolul al IV-lea î.Hr. se credea Zeus. Epilepsia era o boalã sacrã tocmai pentru cã implica ideea de posesiune, de atac din exterior. Şi dubla personalitate poate sã fi condus la concepţia unei posesiuni autentice, ceva mai mult decât o intervenţie a unui daimon. Daimonul este oricum rãspunzãtor pentru crizele de epilepsie, paranoia sau orice alte dezechilibre mentale.
Când nebunia prezice…
Aluzii la originea daimonicã a bolii mentale gãsim în Odiseea şi probabil era ceva destul de comun în epoca homericã, iar în perioada clasicã se încearcã o delimitare a nebuniei divine. Nebunii erau de obicei evitaţi, dar în egalã mãsurã respectaţi, pentru cã aveau contact cu forţele supraterestre, concepţie care s-a perpetuat în Grecia contemporanã. În Timaios, Platon atribuie bolii posibilitatea apariţiei unei puteri supranaturale. Protectorul bolii divine este Apollo, deşi unele cercetãri sunt de pãrere cã nebunia profeticã sã fi fost necunoscutã în Grecia Anticã înaintea introducerii cultului lui Dionysos, dacã ne gândim cã religia apolinicã respingea extazul ca experienţã revelatoare. Pe de altã parte, experienţa era conceputã foarte diferit în cele douã culte:în cel apolinic se urmãrea cunoaşterea trecutului sau prezentului, iar în cel dionisiac cel mult vindecarea mentalã, dacã nu era doar o experinţã colectivã a plãcerii rituale. Apollo, cel mai probabil de origine asiaticã, ar fi fost deci şi el asociat nebuniei profetice. Aceastã asociere a profeţiei cu nebunia este la fel de veche, dacã nu mai veche decât cultul lui Apollo.
La Delfi viziunea profeticã avea loc prin intrarea zeului în Pitia, care devenea într-un fel posedatã, dar unii cercetãtori de astãzi afirmã cã delirul profetic se explicã printr-o anumitã calitate a sufletului care se manifestã doar în condiţii de transã, somn sau ritual religios. Pitia trebuia sã fie o fatã cinstitã, a unui fermier sãrac, lipsitã de educaţie aleasã. Se ştiu puţine lucruri despre starea sa psihologicã sau cum a fost pregãtitã pentru misiunea profeticã. Este posibil ca transa Pitiei sã fi fost indusã prin autosugestie. Înainte de viziunea ea era îmbãiatã, bea apã de la izvorul sacru şi stabilea contactul cu zeul prin intermediul laurului şi prin aşezarea sa pe trepiedul zeului, toate aceste procedee ajutând autosugestia. S-a atribuit la un moment dat transa sa inhalãrii de gaze mefitice, dar sãpãturile au dovedit absenţa vreunei fisuri în stâncã. Dacã iniţial este probabil ca Pitia sã fi fost în contact direct cu consultantul, ulterior delirul sãu nu avea prea mare legãturã cu rãspunsul oferit consultantului, fiind de multe ori rezultatul unor fraude ale preoţilor delfici.
Dezlãnţuiri nebuneşti
Un alt fel de nebunie era cea ritualã, provenind din dansul muntelui din cultul lui Dionysos. Scopul sãu era eliberarea individului de impulsurile iraţionale care dacã nu aveau o supapã ritualã, puteau da naştere unor manifestãri publice de isterie. Dionysos, ca zeu al poporului, avea puterea de a-i anula omului rãspunderea individualã, de a-I permite sã nu mai fie el însuşi, de a se simţi liber. Bucuriile sale variau de la ţopãitul pe burdufuri de vin pânã la consumul de carne crudã. Personalitatea individului era alteratã, îngãduind refuzul responsabilitãţii. Catharsis-ul se obţinea printr-un dans orgiastic acompaniat de o muzicã la fel de orgiasticã cântatã la flaut sau timpan. Dansatorii îşi ieşeau din minţi, pentru cã, conform lui Teofrast, emoţiile cele mai puternice sunt trãite prin auz. Transa dionisiacã se aseamãnã cu tratamentul coribantic din epoca clasicã. Coribanţii erau preoţi ai zeiţei Cybele care elaboraserã un ritual similar pentru vindecarea tulburãrilor mentale. Maladia pe care aceştia pretindeau cã o vindecã era fobia sau sentimentul de anxietate. În toate cazurile de posesiune diagnosticul era problema esenţialã:dacã pacientul cunoştea care zeu este cauza tulburãrii sale, putea sã-l împace prin sacrificii adecvate. Catharsis-ul muzical nu se limita doar la dionisiaci si coribantici, ci a fost practicat şi de pitagoreici, care considerau cã muzica este beneficã pentru stãrle de anxietate.
Când nebunia creeazã…
Posesia de cãtre muze era consideratã indispensabilã pentru creaţii superioare. Hesiod ne spune cã prin harul muzelor unii pameni sunt poeţi, iar prin harul lui Zeus unii sunt regi. Creaţia poeticã are un element care nu este uman, este ceva ce depãşeşte alegerea individualã, prin urmare are caracterul unui dar, iar darul nu poate fi decât divin. Acest dar ţine mai degrabã de conţinut, iar nu de formã. Homer vrea sã ştie ce trebuie sã spunã, vrea fapte, adevãrul despre trecut care face parte dintr-o cnoaştere superioarã. El ştie cum trebuie sã spunã, are antrenamentul necesar, dar informaţia prelucratã face parte dintr-o cunoaştere superioarã. De aceea, la fel ca şi profetul, este beneficiarul unui har divin. Foarte probabil este ca în timpuri arhaice cele douã profesiuni sã fi fost unite. Grecul antic avea sentimentul cã poezia nu este produsul ego-ului. Ceea ce cerea el era adevãrul, deşi muzele îi mãrturisesc lui Hesiod cã pot spune şi minciuni, sugerând poate cã inspiraţia nu era decât invenţie. Muza juca rolul Pitiei, iar poetul trebuia sã interpreteze informaţia provenind din extazul ei. Se pare cã ideea de poet ca individ izolat, aflat el însuşi în delir şi transã, care creeazã sub influenţa inspiraţiei, a unei experienţe atipice, apare prima datã la Democrit.
Sursã:E. R. Dodds, Dialectica Spritului Grec, Bucureşti, Meridiane.
