Prizonierii Marelui Viscol din iarna anului 1954

În februarie 1954, troienele s-au înălţat văzând cu ochii, până la cinci metri, iar viforul a suflat nemilos zile în şir, marcând cea mai aspră iarnă din secolul XX. „Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte. Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!“, scria la 2 februarie, în jurnalul său, scriitorul bucureştean Pericle Marinescu.

Şi acesta era doar începutul „Marelui Viscol" care a încremenit Bucureştiul şi întreaga Românie, la propriu, în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns, în zilele care au urmat, chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.

„Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici - colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor", nota, în 5 februarie, Pericle Marinescu.

Uşile şi ferestrele, blocate de troiene

În timpul urgiei de la începutul lunii februarie '54, Dan Antoniu (cercetător istoric în domeniul aeronautic) avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.

„La 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile se deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!", a povestit Dan Antoniu pentru „Adevărul de Seară".

Au săpat un tunel până la stradă

Tramvaiele treceau prin tuneluri de zăpadă Foto: ratb.ro

„Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri", şi-a mai amintit bucureşteanul. Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au ajuns în dreptul străzii. 

Şi-a înmormântat bunicul în zăpadă

Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, exact în acea perioadă, bunicul lui a decedat şi trebuia înmormântat. „Trebuia îngropat la Cimitirul Sf. Vineri care era la o distanţă de 500 de metri de casă. Bunicul decedat a fost luat pe braţe, l-au scos în Bulevardul 1 Mai, l-au pus în dricul care a ocolit pe la Gara de Nord, a mers pe Calea Griviţei până la intrarea în cimitir. Groapa în pământ avea un metru şi ceva, iar res­tul erau metri de zăpadă!", a istorisit Dan Antoniu.

Maşini strivite sub şenilele tancurilor

Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii s-au mobilizat exemplar în acele zile. Au săpat tunel prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. Unii martori ai Marelui Viscol şi-au amintit chiar că, după topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile.

Deszăpezire după reguli ca în Armată

Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor prin intermediul ziarelor şi radioului. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta", era una dintre indicaţii. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane. „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!", mai spunea una dintre reguli.

Agitatorii scoteau oamenii în stradă

Soldaţii au muncit  fără întrerupere pentru a scoate  Bucureştiul  de sub nămeţi Foto: Fototeca Muzeului Naţional Militar

În toate acele zile, mii de militari, înarmaţi cu lopeţi, au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. „Pe marile bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă", ne-a mai povestit Dan Antoniu. Presa militară de la acea vreme chema neobosit bucureştenii la degajarea drumurilor. „La fabrica de textile «7 Noiembrie » s-au format echipe de agitatori care merg pe sectoare şi scot cetăţenii la deszăpezire", scria publicaţia „Apărarea Patriei".

"Zăpada depăşise înălţimea casei, erau zone unde avea şi peste 5 metri. Geamurile erau albe şi n-am reuşit să deschidem nici uşile, nici ferestrele!"

Dan Antoniu cercetător istoric în domeniul aeronautic

Cea mai grea iarnă

Potrivit statisticilor Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în  februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic ţara noastră. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie '54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă:115, 9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi:173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.

„Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni traversează Peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est acţionând ca un «baraj», un câmp de presiune atmosferică înaltă", a declarat dr. Roxana Bojariu, coordonatorul Secţiei de Climatologie de la ANM. Dr. Bojariu a explicat că ciclonii mediteraneeni care aduc aer mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de viscole.

„Scînteia":„Toate forţele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!"

 Primele maşini speciale de deszăpezire din Capitală au fost aduse imediat după Marele Viscol din februarie 1954, de la o uzină din URSS, titrează „Scînteia“ iar funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a da o mână de  ajutor la deszăpezirea Bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş

Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a transmis, chiar în dimineaţa zilei de 4 februarie, prin radio, un comunicat, reluat a doua zi de „Scînteia", prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă" erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei".

Prin intermediul ziarului „Scînteia", organul de presă al partidului comunist, care era atunci la putere, cetăţenilor li s-a amintit, ulterior, zilnic, să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicând cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric".

Pe lângă mesajele mobilizatoare şi articolele din care trebuia să reiasă elanul cu care trudeau tovarăşii şi tovarăşele pentru deszăpezire, comuniştii le serveau cititorilor şi poezii despre viscol, dar şi informaţii utile precum faptul că şcolile, teatrele şi cinematografele sunt închise sau referitoare la liniile feroviare şi de tramvai blocate de troiene.

Munceau cu însufleţire şi spor

Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au fost transmise de „Scînteia" în numărul din 5 februarie. „Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» - ne spune ea. «Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»". Acelaşi ton îl regăsim şi în numărul din 7 februarie al ziarului partidului. „Oriunde te uiţi pe străzile şi bulevardele Bucureştiului vezi oameni de toate vârstele, muncitori, tehnicieni, funcţionari, militari cu lopeţi şi cazmale, muncind cu însufleţire şi spor pentru înlăturarea nămeţilor".

Efortul femeilor, scos în evidenţă

Fiecare articol din „Scînteia" aloca spaţii extinse tovarăşelor care au muncit în acele zile cot la cot cu soţii lor pentru a deszăpezi Bucureştiul. „Delegatele de femei din cartierul Tei au fost în primele rânduri ale acţiunii pentru organizarea transportării cu săniuţele a pâinii de la brutării la centrele de pâine. «Muncim până desfundăm drumul, că de-aia am venit»-a spus gospodina Comana Ghiţă. «Mai mă reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu terminăm lucrul»".

Au croit câte un paltonaş „peste plan"

În spirit comunist, din articolele din „Scînteia" nu lipseau nici referirile la „tovarăşii muncitori". Aflăm, printre altele, că în ciuda nămeţilor, niciun muncitor din Bucureşti nu a lipsit de la muncă şi, mai mult, s-a şi depăşit „planul de lucru". „Aplicând metodele sovietice de lucru, ţesătoarele de la uzina «7 Noiembrie» şi-au depăşit sarcinile de plan cu 11-20% , dând ţesături numai de calitatea I. (...) Fiecare muncitor din sectorul VI de la «Ghe. Gheorghiu-Dej» a realizat peste sarcinile de plan câte un paltonaş de fetiţă". 

"Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nicio lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!"

Bugasin Ioana zidăriţă utemistă din Bucureşti

Material realizat cu sprijinul lui Dan Antoniu, cercetător istoric în domeniul aeronautic, şi a Muzeului Naţional Militar-Ferdinand I Bucureşti (istoricul Neculai Moghior şi muzeograful Anca Ionescu de la Secţia de Fototecă) .