Primul Război Mondial: Poveștile nespuse ale frontului românesc
Pentru o perspectivă unică asupra evenimentelor din vremea Marelui Război, ne întoarcem privirea către istoriile individuale, către modul în care combatanții de pe front, necombatanții și elita conducătoare își povestesc și construiesc propriile versiuni ale faptelor acelor ani.
Există o întreagă taxonomie a memorialiștilor Marelui Război: ei se împart în combatanți și civili; combatanții sunt ofițeri, subofițeri și soldați; militarii pot fi clasificați și în militari de carieră și rezerviști; cealaltă categorie, a civililor, se subîmparte și ea după ocupații – unii memorialiști sunt politicieni, funcționari aflați în spatele frontului; după gen ori vârstă, civilii sunt bărbați, femei, adolescenți, bătrâni etc.
Din cele peste 500 de lucrări investigate pentru acest studiu un lucru este clar: marea majoritate a memorialiștilor sunt bărbați, căci istoria războiului este una eminamente masculină în acest spațiu și nu numai. Predomină memoriile ofițerilor, mai rar ale subofițerilor, iar memoriile soldaților, cu mici excepții, sunt aproape absente. De ce lipsesc soldații? Răspunsul este simplu: cea mai mare parte a acestora nu știu să scrie, iar cei care au deprinderea o folosesc doar în scopul de a trimite scrisori acasă. În lumea rurală, de unde provin cei mai multi soldați, nu există obiceiul de a-ți consemna trăirile într-un jurnal. De aceea, memorialistica românescă de război este una majoritar a orașului, a burgheziei mici și mijlocii, a aristocrației. Din lumea satului se remarcă două categorii aparte: învățătorii (cei mai mulți sublocotenenți sau locotenenți) și câțiva preoți care participă pe front în calitate de confesori ai diferitelor regimente.
Dacă războiul este o istorie masculină, prezențele feminine sunt, fără îndoială, excepționale. România începutului de secol XX este caracterizată de o societate în care femeile ocupă un plan secundar. Există o puternică tradiție ca ele să se ocupe de gospodărie, să stea în umbra bărbatului și să nu aibă inițiative. De aceea, rolul femeilor în efortul de război este aparent mult mai puțin vizibil decât în spațiul occidental. Dacă la sfârșitul războiului munca femeilor în uzinele de armament, în slujbele aparent rezervate doar bărbaților (cum ar fi cele de la calea ferată), produc o revelație și o revoluție în statutul femeii în Occident, aici lucrurile stau cu totul altfel.
Lipsa unei industrii puternice, a unor fabrici de armament, precum și ocuparea celei mai mari părți a teritoriului românesc de către inamic face ca munca femeilor să nu fie necesară decât în agricultură. Într-o țară unde cea mai mare parte a populației se ocupa cu agricultura, iar femeile lucrau alături de bărbați în acest sector, este evident că implicarea femeilor în aceste munci pentru a suplini bărbații plecați pe front nu a fost o revelație, ci o normalitate. Prin urmare, după război statutul femeii nu este în mod special schimbat, precum în Occident.
Din aceste motive sunt remarcabile, fără îndoială, poveștile și prezențele feminine în războiul românilor. Un caz rarisim, o excepție, a fost cel al Ecaterinei Teodoroiu, o tânără care luptă efectiv cu arma în mână împotriva germanilor și moare pe front la vârsta de 23 de ani. Ea va avea o posteritate interesantă și, evident, meritată: i se vor ridica monumente, iar faptele sale vor fi descrise în literatură, ecranizate etc. Imaginea Ecaterinei Teodoroiu, folosită intens și confiscată de aparatul propagandei comuniste, a condus la o uzură care face ca remarcabila sa poveste de eroism să se afle astăzi astăzi într-un con de umbră. Fără îndoială, se impune o recuperare a sa.
Memorialistele femei care și-au descris poveștile lor din marele război sunt puține. Majoritatea provin din clasele bogate și își descriu, în general, experiențele în calitate de surori medicale ori infirmiere în spitalele de campanie. Aproape 20 de jurnale ale unor femei din aristocrația și înalta burghezie, în mare parte bucureșteană, alcătuiesc mărturiile feminine românești ale marelui război.
Temele dominante ale memorialisticii românești de război
În ceea ce privește conținutul propriu-zis al jurnalelor și al memoriilor românești ale anului 1916, remarcăm teme dominante: contrastantul entuziasm patriotic de la începutul războiului, botezul focului, demoralizarea după înfrângerile din primele luni de conflict, complexul inferiorității tehnice, mitul baionetei, construcția aliatului și a inamicului, ,,aliații” ruși – vinovații pentru dezastrul din 1916, călătoriile spre zona frontului, în spatele zonei de conflict ori spre lagărele pentru prizonieri, exodul populației din fața dușmanului și infernul. O mențiune aparte merită interesantele jurnale ale combatanților români aflați sub drapelul Puterilor Centrale.
Cea mai mare parte a literaturii memorialistice de război din spațiul românesc a fost scrisă după război sau rescrisă pe baza însemnărilor din carnețelele purtate pe front. Prin definiție, literatura memorialistică este una subiectivă și în consonanță cu trăirile generale ale epocii. De aceea, fiecare narator încearcă să-și prezinte faptele într-o manieră pozitivă și evident favorabilă, sau prezintă evenimentele sub un aspect patriotic, uneori ușor propagandistic. Poate și de aceea mai toată literatura memorialistică abundă de accente de eroism, iar trăirile umane precum durerea, frica, lașitatea, resemnarea și frica de incertitudinea viitorului sunt absente, minimalizate sau puse în spatele dușmanului care trebuie construit și descris în această manieră.
Pentru a putea descifra cheia evenimentelor din anul 1916, starea de spirit a armatei române, dar și a individului participant la război, considerăm necesară o scurtă privire utilizând aceleași instrumente ale relatărilor memorialiștilor asupra celor doi ani 1914-1916, premergători intrării României în război. Perioada neutralității a fost caracterizată de Beldimand Edmond1 drept „afaceri și propagandă politică”, iar Constantin Argentoianu subliniază cu o tușă puternică atmosfera epocii: „Neutralitatea oribilă epocă a istoriei noastre, în care ne-am dat arama pe față. În loc să muncim zi și noapte și să ne făurim instrumentul întregirii neamului, ne-am certat doi ani de zile, în demni moștenitori ai Bizanțului și ai Fanarului! Am făcut politică și afaceri, în loc să facem treabă! Această epocă a Neutralității, cu nebuniile și cu rușinile ei... ar fi meritat să fie descrisă în amănuntele ei, pentru pedeapsa generației noastre și pentru edificarea celei viitoare.”
Alți memorialiști conturează atitudinile și subiectele la modă ale zilei – ,,un francofilism acut”2 care este de bon ton, proclamat cu emfază din cafenelele bucureștene Capșa sau Dacia. „Oameni mici, cu vorbe mari3”, iată portretul unei clase conducătoare ai cărei exponenți, ce vorbesc românește cu un puternic accent franțuzesc4 și care nu se sfiesc să afirme că orice om are două patrii – a lui și Franța, care nu concep lumea fără Franța, Franța fără Paris, Parisul fără Luvru, Luvrul fără Gioconda5. La Capșa, un boier declarase că dacă ar pieri România n-ar fi decât un incident în istoria omenirii, însă dacă ar pieri Franța ar fi un cataclism6. O propagandă filoantantistă și pro-franceză fără precedent a capacitat populația și armata pentru a participa cu entuziasm la efortul de război. S-a făcut paradă de impresionanta rezervă demografică a țării – armata română a mobilizat 800.000 de soldați, fapt ce a permis autorităților să cosmetizeze și să oculteze realitatea: lipsa dotării armatei cu arme și muniții. Spre exemplu, fiecărui soldat îi reveneau 202 cartușe, iar capacitatea de producție a arsenalului armatei la 1 august 1916 era de 2 obuze pe zi pentru fiecare tun și un cartuș pe zi pentru fiecare armă!7 Entuziasmului inițial avea să-i urmeze botezul focului și descoperirea crudei realități, dar și jertfe umane impresionante.
În august 1916, România a intrat în război de partea Antantei. Era o decizie mult așteptată de opinia publică majoritară, filofranceză, ce dorea ca prin război țara să-și atingă obiectivul național – unirea cu Transilvania, provincie austro-ungară, dar populată în majoritate de români. Interesant este că entuziasmul acesta al românilor din România este în antiteză cu ceea ce se întâmplă în Transilvania, unde războiul se vede dintr-o altă perspectivă.
Românii din Transilvania se află într-o mare dilemă. Textul de mai jos, scris de un intelectual ardelean aflat într-o excursie în România în 1914, la începerea războiului, este relevant: „Mi-am făcut repede socoteala: puteam sta în România, unde eram sigur deocamdată. Nimic nu mă atrăgea să merg la război cu austriecii, eventual contra României. Războiul în sine mi se părea o monstruozitate... Între toate sentimentele ce mă stăpâneau, unul singur domina: sentimentul datoriei. Rațiunea nu avea voie să vorbească...8” Un alt memorialist descrie participarea românilor din Austro-Ungaria pe front folosind o interesantă formulă: românii luptă în armata kuk (chezaro-crăiască), ,,armata fără suflet”, un amalgam de naționalități care luptă fără să aibă un ideal. Un țăran român, întrebat la plecarea de pe front unde se duce, răspunde: „Uită-te la vagoanele de vite, duc boi în ele. Întreabă boii ceia, poate să știe ei. Noi nu știm nimic, nici de ce mergem, nici unde mergem...9 Nicăieri nicio o însuflețire și nici o bucurie, ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei mergeam la porunca stăpânului să murim”, sunt gândurile unui om aflat în trenul ce merge spre front. „Doar un ungur cânta: megallj, megallj Kutya Szerbia” (așteaptă, așteaptă Serbie cățea).10
Botezul focului: Cu Dumnezeu înainte!
Armata română este, în mare, o imagine a lumii rurale. Asta pentru că suntem într-o țară unde agricultura este ramura dominantă a economiei și sursa principală a veniturilor locuitorilor, iar majoritatea populației locuiește la sate. Deși, așa cum am precizat, soldații aproape lipsesc ca autori ai literaturii memorialistice, totuși, ei sunt prezențe importante în jurnalele de război, iar lumea lor – lumea rurală – este la fel de bine reprezentată. Astfel, ei apar sub diferitele ipostaze în care-i surprind memorialiștii: de la activitățile cotidiene, banale, la cele extraordinare ale luptei pe viață și pe moarte cu inamicul. Jurnalele din vremea războiului consemnează din plin laitmotivele vieții rurale: preocupările agricole, natura și evenimentele religioase. De multe ori naratorul dispare din poveste lăsând loc discuțiilor și faptelor soldaților. Poate și de aceea natura (muntele, pădurea, câmpia, iarba, potecile, drumurile), infernul și Dumnezeu sunt elemente de bază în construcția narațiunilor frontului românesc. Imaginea războiului, așa cum se desprinde din relatările memorialiștilor, este axată inițial pe latura patriotică a războiului just pentru întregirea neamului, care este supralicitată. În 1916, în România atmosfera este explozivă: în aclamațiile mulțimii, cu cântece și flori, tot înainte. „Eroii noștri nu mai pot de bucurie. Așa știe românul să meargă la război, jucând și chiuind, iar nu bocind ca muierile… Mă simt mândru și un fior tainic îmi străbate corpul când aud primele noastre carabine descărcându-se”, consemnează cu mândrie un preot militar în jurnalul său11.
Pentru soldatul de rând situația este alta. Brusc, când intră în luptă, în descriere apare și fațeta pornită din subconștientul omului neputincios în fața uriașului șantier al morții care este războiul. Pe 27 august 1914, pe frontul din Galiția, caporalul Dumitru Ciumbrudean își descrie botezul focului: ,,Ah! Eu nu mai văd. O ceață de frică joacă în ochii mei, dar arma mea funcționează... Mă zvârcolesc să împușc mai repede. Să curăț pe cei din fața mea, care vor să mă atace, să mă omoare. Să-i curăț!... Din ei cad câțiva. Unii se ridică și din nou o iau la goană spre mine. Împușc, împușc, împușc... ce căutam eu aici? Ce aveam eu cu Galiția, cu Rusia și cu toți dușmanii monarhiei? .12
Armata română pornește în război fără să aibă experiența acestuia. Ultimele lupte purtate de români au fost la 1877-1878, în Bulgaria, în timpul conflictului ruso-turc, la finalul căruia România și-a câștigat independența. Tinerii soldați nu știu prea multe despre război. Un memorialist relatează imaginarul său despre război construit din întrebările pe care i le adresase unui bătrân, fost combatant în 1877-1878: „Cum a fost la război?” Singura descriere a acestuia a fost următoarea: „Eram într-un lan de porumb și treceau gloanțele pe la urechea asta fiiit! și pe la urechea asta: fiit!13” Pentru acest memorialist, viitor poet important al literaturii române, George Topârceanu, botezul focului și luptele sunt o adevărată revelație: „Niciodata n-am simțit mai adânc ca atunci că omul e mai rău ca fiara14”, spune el despre luptele de la Turtucaia la care a luat parte.
În 1916, războiul este o experiență de viață greu de descris și neînțeleasă de ofițerul și de soldatul român: într-una dintre luptele purtate cu germanii în zona Argeșului, precum pe vremea lui Napoleon, un colonel ordonă escadroanelor de cavalerie o șarjă în fața mitralierelor, expunând regimentul său la pierderi colosale – din 327 de soldați mai rămân în viață 84, iar din 14 ofițeri doar cinci supraviețuiesc.15 Nici civilii nu fac excepție. Pe 12 septembrie 1916, la ora prânzului, populația Bucureștiului aflată pe străzi privește vrăjită la spectacolul aerian al unei escadrile de avioane germane care se apropie de oraș. Dansul avioanelor în aer este o imagine rară și frapantă pentru bucureșteni. Până se dezmeticesc și înțeleg pericolul, fascinantele avioane își aruncă încărcătura mortală asupra lor.
„Nu suntem eroi, dragă prietene, ci numai oameni oropsiți aruncați în vârtejul morții”
Botezul focului este o adevărată inițiere pentru fiecare combatant, iar războiul este o experiență care-ți solicită toate simțurile. De departe auzul este cel mai uzitat simț: zgomotele, bubuiturile artileriei, sunetele gloanțelor și-al mitralierelor sunt parte a instrumentelor, a mașinilor care aduc moartea. De cealaltă parte, avem zgomotele oamenilor – gemetele celor răniți sau muribunzi, comenzile urlate ale ofițerilor și strigătele de ura ale trupei. Pentru combatanți, de fapt, strigătele sunt mecanisme de defulare a fricii animalice de moarte. Toate lucrările memorialistice care descriu bătăliile frontului românesc redau aceste elemente. Văzul și mirosul sunt alte elemente componente ale descrierii botezului focului, dar și de construcție a descrierilor luptelor de pe front. Evident că aceste elemente nu sunt invenția frontului românesc; întreaga literatură memorialistică occidentală, central europeană, prezintă caracteristici similare.
Interesantă este componenta sinceră a laturii umane, a instinctului individual de conservare. Prea puțini memorialiști au curajul de a-și descrie după război, cu sinceritate, trăirile interioare. Mai toți, cu modestie sau nu, prezintă faptele lor eroice de arme. Iată un caz aparte: Buricescu Ioan, autorul unor memorii intitulate Pe margina prăpastiei. El povestește că, în focul luptei, când artileria începe să bombardeze trupele române, în calitatea lui de ofițer vrea să-și protejeze trupa și începe să fugă. Este oprit de un alt ofițer, căci gestul lui ar fi semănat debandadă în rândul celorlalți. Autorul recunoaște frica și rușinea drept sentimente care i-au patronat acea decizie. Instinctul de conservare puternic, ca și sentimentul panicii, dar și furia pe inamic și pe lipsa gloanțelor, sunt sentimente, trăiri sufletești contradictorii pe care le descrie în relatările despre luptele armatei române cu cea germană în zona râului Argeș. El mai consemnează și faptul că răniții sunt bucuroși că au scăpat cu viață din iadul luptei și ies momentan din scenă, iar gândul ăsta îi face să uite de durere16. La fel de interesantă este și remarca sa după ce citește o lucrare a unui ofițer austriac de origine română, pe nume Octavian Tăzlăuanu – Trei luni pe frontul de luptă. El se miră de faptul că multe dintre trăirile și faptele prezentate de acolo sunt similare cu ale lui. „Să se asemene oare armata noastra cu armata austriaca pe care o disprețuim atât, cu armata fără suflet?”17„De ce ați dezertat?”, întreabă un ofițer austriac, pe prizonierii evrei și români din armata rusă: „Ne e frică de moarte”18, răspund ei. „Nu suntem eroi, dragă prietene, ci numai oameni oropsiți aruncați în vârtejul morții”, afirmă, pe bună dreptate, un memorialist19 într-o discuție în tranșeele frontului.
Pentru o armată dintr-o țară ortodoxă, unde religia joacă un rol important în viața societății, este evident că Dumnezeu devine un subiect important. Nu există lucrare memorialistică din care să lipsească cuvântul Dumnezeu. Pentru români, dar și pentru bulgari, ruși sau sârbi („The Illustrated London News” din 18 noiembrie 1916 prezintă o fotografie cu un preot sârb binecuvântând tunurile!), construcția bătăliei se face evident și cu prezența divină. „Cu Dumnezeu înainte”, șoptesc soldații în timpul atacului. „De izbânda noastră să nu vă îndoiți, căci cu dreptatea noastră e și Dumnezeu din cer care ne va ajuta20” – sunt cuvintele prin care un preot militar ridică moralul soldaților pentru bătălia ce va urma. „Aceste chinuri sunt o încercare pentru viața plină de păcate dusă până acum”, scrie un alt memorialist21. Prin intermediul divinității se pot justifica multe. Interesant este că și pe frontul de vest, bombardarea bisericilor de către germani naște o puternică emoție. Dușmanul avea să fie pedepsit, fără îndoială, de divinitate. Dumnezeu devine astfel explicația cea mai facilă a tuturor întâmplărilor, dar mai ales un puternic suport psihologic pentru cel care a doua zi va ucide sau va fi ucis... À la guerre comme à la guerre!
Înfrângerea. Mitul baionetei.
După entuziasmul înaintării în Transilvania din august 1916, pentru toți memorialiștii români dezastrul armatei este șocant.
În luptele cu germanii, nu lipsesc exemplele de curaj și sunt semnalate multe acte de eroism ale soldaților și ofițerilor. Micile hărțuieli sunt câștigate întotdeauna de trupele române, care au sentimentul superiorității, iar veștile care sosesc din alte sectoare ale frontului sunt îmbucurătoare. Peste tot se răspândesc zvonuri care alimentează această stare de spirit. Faptul că operațiunile militare din septembrie-noiembrie 1916 s-au soldat cu un dezastru – oprirea ofensivei în Transilvania, înfrângerea de la Turtucaia, înfrângerea de la Argeș, pierderea capitalei, catastrofa ecologică de la Ploiești și din Valea Prahovei, provocată de incendierea rafinăriilor și câmpurilor petroliere de către o echipă mixtă româno-engleză, coordonată de colonelul John Norton Griffith – are efectul unei lovituri grele asupra moralului armatei și populației.
Acesta este momentul care declanșează privirea analitică a memorialiștilor asupra cauzelor, dar și a vinovățiilor care au condus la aceste rezultate. Întâlnim câteva explicații foarte interesante oferite de naratori, unele chiar contradictorii.
Prima explicație este aceea a unei fatalități balcanice, tipice acestui colț de lume: vitejia soldatului român nu suplinește superioritatea numerică și mai ales tehnică a inamicului. Revelatoare este, în acest sens, o discuție relatată de un memorialist22: un ofițer francez îl întreabă dacă au lopeți pentru a săpa tranșee. El spune că nu. Francezul îi răspunde: „Vă luptați cu un inamic față de care nu e de ajuns curajul”. Un prizonier german mărturisește aceluiași memorialist: „Dar spuneți românilor să se mai ascundă!”, o aluzie la faptul că trupele șarjează în fața mitralierelor cu un curaj nebun, dar și cu urmări pe măsură. Într-un astfel de asalt, pe 17 noiembrie 1916, Brigada 33 a pierdut toți ofițerii în lupta de la Neajlov Argeș23. „Și ce groază au nemții de baionetele românești”, constată, cu resemnare, alt combatant24. O mărturie singulară a unui soldat în jurnalul său arată că, după câteva luni de luptă, soldații români aveau o formidabilă dexteritate în folosirea baionetei: „Prinsesem atâta îndemnare că-i sfâșiam cu baioneta ca pe cârpe25”, iar jurnalul de luptă al unui regiment26 consemnează numeroasele contraatacuri la baionetă efectuate de soldați.
Inferioritatea tehnică. Vinovații.
Un medic militar descrie în memoriile sale interesanta viziune, dar și credință a soldatului român despre cauzele înfrângerii: „N-avem scule domnule doctor, cum au ei. Că germanii nu sunt soldați mai buni decât noi. Ei când ajungem la baionetă nu țin: ori fug, ori plâng și se predau. Ei au arme bune, au artilerie... când ne credem apărați de pozițiile naturale ei vin cu aviația și noi nu avem... 27 În timpul luptelor din Dobrogea, românii observă că bulgarii trag cu tunuri noi, iar românii cu tunuri vechi și fără valoare. „De ce n-am avut noi timp să avem material nou?”, se întreabă un ofițer rezervist28. Vinovăția asupra slabei dotări a armatei din1916 aparține clasei politice – acesta este un alt tablou care se desprinde din literatura memorialistică, detaliu care nu scapă nici observatorilor străini prezenți în România. Șeful misiunii militare franceze la București, Henri Berthelot, într-o scrisoare către soţia sa, din 14 decembrie 1916, remarcă același lucru29.
O altă explicație a rezultatelor armatei române este pregătirea necorespunzătoare a luptelor folosindu-se tactici neadecvate. Plecat la Paris în 1915 pentru terminarea studiilor, un ofițer român află cu surprindere de la soldații senegalezi răniți, cazați în același hotel unde stătea el, că toată instrucția de artilerist și tot ceea ce îl învățase elita militară românească era inutilă în războiul care se purta în altă manieră decât cea clasică, predată la școlile militare românești30.
Capitolul delicat vinovățiilor din armată, așa cum se prezintă el din cercetarea literaturii memorialistice, este conturat prin vinovății individuale sau colective. În primul caz, sunt memorialiști care descriu lașități ale ofițerilor, alții responsabilități ale acestora. Spre exemplu, generalii Socec și Crăiniceanu sunt considerați responsabili pentru dezastrul din Dobrogea31. Pe seama lor se fac inclusiv anecdote. Constantin Argetoianu, om politic, dar și cel mai incisiv memorialist român, spune că generalul Socec ar fi propus aruncarea în aer a podului de la Cernavodă, o adevărată bijuterie și un monument edilitar identitar al României moderne, iar un alt general a pus rezoluția: „Sunt de părere să sară generalul, dar podul nu”32. În al doilea caz, al vinovăției colective, memorialistica românească vorbește de „soldați care dau vina pe superiori, ofițerii pe soldați, militarii activi dau vina pe rezerviști...”33
Nici factorii externi nu sunt uitați în acest inventar al vinovățiilor și cauzelor înfrângerii românilor. Aliatul absent care nu-și onorează promisiunile apare drept o altă temă a construirii și descrierii războiului și ale evenimentelor de pe frontul românesc. În mai toată literatura memorialistică, aliatul absent are două reprezentări: rușii și generalul francez Maurice Sarrail. Față de lumea rusă există o mai veche adversitate a românilor, aceea a unei țări mici deseori călcată în picioare de marele imperiu vecin. De aceea, în toate lucrările cercetate pentru acest articol rușii nu sunt prezentați într-o lumină favorabilă: ei evită să ajute armata română, nu participă la lupte, se comportă ca niște protectori, nu ca aliați, și jefuiesc populația civilă. Liniștea nopților din Dobrogea este tulburată de salvele de tunuri trase de ofițerii ruși care încheie petrecerile cu acest obicei 34, iar la Bacău populația locală este indignată că mongolii din armata rusă vânează și mănâncă pisicile domestice35 etc.
Cât despre francezi, versurile populare întâlnite în rândul soldaților și ofițerilor români arată că aceștia erau de părere că, dacă generalul francez aflat la Salonic ar declanșa o ofensivă, nemții ar mai slăbi presiunea frontului și românii ar putea stabiliza frontul sau chiar câștiga luptele: „Oh Sarrail, Sarrail/ Noi ne batem/ Și tu stai/”.
Infernul lui Dante. Exodul.
Sfârșitul anului 1916 este unul dezastruos pentru România. Înfrântă, armata se retrage spre zona Moldovei. Bucureștiul, capitala țării, este ocupat de germani, iar administrația și o mare parte a populației sunt evacuate spre Moldova, zona liberă a României. De comun accord cu aliații, armata română, asistată de misiuni militare engleze și franceze, distruge capacități și resurse naturale pentru a nu fi exploatate de invadator. Așa se declanșează probabil primul mare dezastru ecologic românesc al războiului, unul dintre cele mai importante acte economice ale războiului după opinia istoricului Alan Krammer36: dezafectarea capacităților petroliere ale țării.
Distrugerea sondelor de petrol de pe Valea Prahovei și incendierea rafinăriilor din orașul Ploiești, centrul petrolifer al țării, au avut un puternic impact asupra memorialiștilor care au fost martori ai acestui dezastru. De la fereastra trenurilor care-i duc spre Moldova, ori aflați în marș pedestru, aceștia consemnează: „Ploieştii au fost pe 21 noiembrie o răspântie de cea mai penibilă înfăţişare. De la Bucureşti fugeau civilii, de pe valea Prahovei se retrăgea o armată, de la Apus venea alta”. Gara orașului Ploiești era supraaglomerată „de trenuri care veneau din Bucureşti”37.Un ofiţer prezintă atmosfera de la Ploieşti ca fiind ,, ceva mai grozav decât Sodoma şi Gomora, din vechiul testament”38, când ziua era întuneric de la norii de fum, iar noaptea era lumină de la flăcările uriaşe ale păcurii care a ars o săptămână întreagă39. „O viziune din infernul lui Dante”, spune ministrul I.G.Duca40, referindu-se la imaginea orașului și gării amenințate de flăcări și nori groși de fum. „E sinistru”, rezumă Henri Berthelot în memoriile sale imaginea unui Ploieşti41 care, în trei zile, din capitala aurului negru a devenit capitala fumului negru. În acest proces de dezafectare a rafinăriilor au fost distruse și arse 800.000 tone de țiței. Dezastrului ecologic și economic provocat de înfrângere i se suprapun și dramele refugiaților. Exodul populației civile este foarte bine reprezentat în special în memorialistica feminină: jurnalele doamnelor din înalta societate descriu panica, suferința și mizeria umană, aglomerația și condițiile insalubre din zona refugiului.
În Moldova condițiile de viață sunt cumplite. O iarnă grea, rusească, apasă o zonă suprapopulată unde civili și soldați locuiesc în spații supraaglomerate, în timp ce lipsa alimentelor și igiena precară declanșează epidemii de tifos soldate cu mii de morți. Soldații prost hrăniți erau cazați de-a valma bolnavi cu sănătoși, iar cei vii așteptau pe bolnavi să moară ca să le ia îmbrăcămintea. În acest infern, una dintre distracțiile soldaților era un joc numit 31 de păduchi: cine prindea și omora primul 31 păduchi era declarat câștigător!42 Concludente pentru drama românească a anului 1916 sunt cuvintele Reginei Maria: „Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător”43.
„Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii”
Cercetarea bazată pe investigarea literaturii memorialistice românești a permis conturarea unei imagini puțin cunoscute a istoriei frontului anului 1916. Mărturiile individuale prezintă realitatea și trăirile umane pe care istoria oficială românească a Primului Război Mondial, scrisă pe baza documentelor oficiale, nu avea cum să le prezinte. Adeseori, istoria aceasta s-a înrolat în tabăra propagandei statului, servind unor scopuri precum consolidarea sentimentului patriotic al populației, inocularea credinței că avem o istorie glorioasă, plină de jertfe și de exemple de urmat.
Campania militară a anului 1916, văzută prin prisma memorialiștilor, a relevat și alte aspecte ale acestei istorii – precum starea de spirit a armatei și credințele soldaților – și a permis exploatarea laturii umane a combatanților și, în special, a trăirilor conștiente și subconștiente ale omului aflat singur pe șantierul morții.
De departe, se desprind concluziile că slaba dotare a armatei, inadecvarea tacticilor militare, lipsa experienței frontului, optimismul exagerat al comandanților armatei române și suportul insuficient al aliaților au fost cauzele eșecului românesc. Pe de altă parte, campania românească din 1916 a însemnat jertfe umane impresionante, pierderi economice substanțiale (prin distrugerea industriei petroliere, a infrastructurii feroviare), exodul unei mari părți a populației în zona liberă și ocuparea și exploatarea teritoriului de către invadatorul german. În iarna 1916/1917, situația avea să se schimbe, iar armata română renăștea din propria-i cenușă. Misiunea militară franceză, înzestrarea cu armament modern, experiențele luptelor precedente, un moral mai bun al trupelor, promisiunea acordării de pământ și a votului universal au fost factorii care au generat revirimentul românesc din 1917. „Am avut Turtucaia, dar am avut și Mărășeștii”, sunt concluziile cu care închide George Topârceanu istoria primului an de război.
Foto: Guliver/Getty Images, Albumul Fotografii din războiul pentru întregirea neamului, Amintiri din luptele de la Turtucaia
Note:
1. Beldiman Edm., Schițe și impresii din grele vremuri, București, p.21, și Argetoianu Constantin, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de azi, București, Ed. Humanitas, vol. II, 1991, p. 113.
2. Duca Ion George, Amintiri Politice, Munchen, 1981, vol. I, p.67.
3. Beldiman Edm, op.cit., p.33.
4. Netzhammer Raymond, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914-1918, București, 1993, p. 29.
5. Bacalbașa Constantin , Bucureștii de altădată, București, 1932, vol. IV, p. 151.
6. Eminescu Gheorghe, Memorii, București, Ed. Floare Albastră, 1995, p. 38.
7. Cf. Nicolae Ciobanu, Piederile umane ale României în timpul războiului de întregire, http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/3_Pierderi.pdf, accesat la 25 martie 2016
8. Pușcariu Sextil, Memorii, București, Ed. Minerva, 1978, p.7.
9. Goga Octavian, op.cit., 46, vezi și Tăslăuanu Octavian, Trei luni pe câmpul de războiu, București, 1915, p. 39.
10. Tăslăuanu Octavian, op.cit., p. 17-18.
11. Hodoroabă N., Însemnări din război 1916-1918, pp. 31-37.
12. Ibidem, p. 53.
13. George Topârceanu, Amintiri de la Turtucaia, p. 71.
14. Ibidem, p. 61.
15. Emilian Ionescu, Pe Neajlov într-o toamnă rece, p. 73.
16. Buricescu Ioan, Pe marginea prăpastiei, pp. 22-40.
17. Ibidem, p. 87.
18. Dominic Stanca, Între două fronturi, p. 26.
19. Ibidem, p. 24.
20. Hodorobă N, op.cit., p. 55.
21. Buricescu Ioan, op.cit., p. 97.
22. Buricescu Ioan, op.cit., p. 42
23. Emilian Ionescu, Pe Neajlov într-o toamnă rece , p. 97.
24. Radu Cosmin, Exodul, p. 57.
25. Plugaru Constantin, Impresiile unui soldat, p. 16.
26. Jurnal de razboi al regimentului nr 13 Stefan cel Mare.
27. Alexe Sulică, Amintiri, p. 20
28. Miron George, Note din războiul de întregire, p. 14.
29. Glenn E.Torrey, General Henri Berthelot and Romania, New York, Columbia University Press, 1987,p.31.
30. N.G. Vrăbiescu, Bune și rele. În război cu regimentul 9 Artilerie, p. 8.
31. Vezi Constantin Argetoianu op.cit., N. G. Vrăbiescu, op.cit.
32. Constantin Argetoianu, op.cit., p. 60.
33. Buricescu Ion, op.cit., pp. 89-90.
34. N. Vrăbiescu, op.cit., p. 22.
35. Alexe Sulică, op.cit., p. 56.
36. Vezi Keith Jeffery, 1916: A global history, 2015.
37. Ştefănescu-Galaţi, Amintiri din război, p. 123.
38. Radu R. Rosetti, Partea luată de regimentul 47/72 infanterie în răsboiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, 1937, p. 42.
39. Radu Rosetti, Remember 1916-1919, Bucureşti, 1921, p. 150.
40. I.G.Duca, op.cit., p. 78.
41. Glenn E.Torrey, op.cit., p. 25.
42. Gheorghe Eminescu, Amintiri, p. 91.
43. Regina Maria, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Rao, vol. III, 2009, p. 157.
Mai multe pentru tine...
