Primul egumen al necropolei domneşti de la Putna
În 1992, părintele ierodiacon Teofilact Ciobîcă, în studiul devenit clasic deja, dedicat întâistătătorilor obştii monahale de la Putna, vorbind despre ieromonahul Paisie Ioanovici, egumen al necropolei lui Ştefan cel Mare între 1796-1813, (1) afirmă printre altele, că „este primul egumen din istoria Mănăstirii Putna, care conducea două mănăstiri în aceeaşi perioadă”(2)(este vorba despre Putna şi Dragomirna). Deşi în studiul amintit nu este menţionat faptul că un egumen avea în ascultare două din cele trei mănăstiri rămase active în Bucovina austriacă nu se putea datora decât politicii imperiale impusă de la Viena, deloc favorabilă monahismului ortodox, ce se dezvoltase de-a lungul veacurilor în nordul Moldovei. (3)Situaţia când un singur personaj îndeplinea funcţia de egumen la două aşezări monastice este cu adevărat rară în peisajul eclesiastic moldovenesc, în contextul în care, începând cu secolul al XVI-lea, vom întâlni în acest spaţiu mănăstiri care numărau printre conducători, atât un egumen cât şi un stareţ. (4)Este vorba aici despre evoluţia unei titulaturi despre care nu s-a scris aproape deloc(5) şi care ar putea constitui subiectul unei cercetări distincte.
Revenind la afirmaţia de la care am plecat, ce vizează o situaţie puţin răspândită, ea a atras atenţia cu îndreptăţire autorului citat, deşi nu este deloc inedită, aşa cum o cataloghează acesta. În peisajul monahismului din Moldova, un astfel de exemplu îl întâlnim încă de la începutul secolului al XV-lea, instituit de uricul din 7 ianuarie 1407, prin care egumenul Dometian devine conducător al Mănăstirilor Bistriţa şi Neamţ. (6)Următoarea situaţie de aceeaşi natură are în vedere aceeaşi Mănăstire Neamţ şi însuşi Mănăstirea Putna, pe care Mihai Eminescu o va numi „Ierusalimul neamului românesc”. Această unirenu se putea petrece decât în primii ani de existenţă ai necropolei ştefaniene, cu văditul scop de a transforma noua ctitorie domnească într-un centru cultural şi religios pe măsura celui de la Neamţ, aşa cum în urmă cu aproape şase decenii intenţia lui Alexandru cel Bun nu putea fi alta în legătură cu necropola sa.(7) Este uşor de închipuit că motivele pentru care o astfel de unirese petrecea încă la sfârşit de secol XVIII şi începutul celui următor, au fost cu totul altele decât cele care i-au motivat pe domnii moldoveni din veacul al XV-lea să recurgă la o astfel de soluţie.
Referindu-mă la secolul al XV-lea, personajul căruia mitropolitul, împreună cu principele îi cereau să îndeplinească o astfel de dificilă misiune, nu putea fi decât un om îmbunătăţit cu viaţa, un iscusit duhovnic, un personaj cunoascut curţii domneşti, mai ales dacă se ia în considerare însemnatul rol pe care un egumen, cu atât mai mult al uneia din cele mai importante obşti monahale din ţară (aşa cum era la vremea respectivă Mănăstirea Neamţ) îl avea în faţa puterii spirituale sau politice. Un astfel de om trebuie să fi fost şi Ioasaf, personajul care face subiectul textului de faţă.
Ioasaf în izvoarele vremii
Ioasaf este amintit ca egumen la Neamţ, mănăstire unde şi-a făcut şi ucenicia, (8) pe 12 septembrie 1464. La această dată el apare ca membru al Sfatului Domnesc, în contextul în care Ştefan cel Mare întăreşte pisarului Tador Prodan satul Greci, situat pe râul Siret, cumpărat de la mitropolitul Teoctist, act juridic ce s-a desfăşurat numai după ce şi-a dat încuviinţarea întregul cler moldovenesc. Se observă că egumenul Neamţului este poziţionat imediat după cel al Bistriţei şi precedat de « popa Anastasie de la Moldoviţa ».(9) Plasarea egumenului de la Bistriţa înaintea celui de la Neamţ nu este întâmplătoare. Egumenul de la Bistriţa deţinea şi funcţia de arhimandrit, deşi în acest act nu se specifică acest lucru. De altfel, această funcţie nu a fost acordată la început decât stareţului de la Bistriţa, (10)situaţie care se va generaliza în vremea lui Ştefan cel Mare, (11)prin acordarea acestei titulaturi şi stareţilor de la alte mănăstiri. (12) Să nu uităm că în perioada imediat următoare morţii episcopului Calist al Romanului, scaunele episcopale ale Mitropoliei Moldovei, atât cel de la Roman cât şi cel de la Rădăuţi, rămăseseră vacante, (13) astfel că acordarea acestei titulaturi unora din egumenii principalelor mănăstiri mă face să cred că suplinea într-o fază iniţială lipsa unor ierarhi în această provincie eclesiastică.Aceasta cu atât mai mult cu cât scaunul episcopal de la Rădăuţi nu mai fusese ocupat încă din perioada premergătoare lui Alexandru cel Bun, iar relaţiile cu Biserica constantinopolitană au început să se degradeze treptat.
Al doilea document care aminteşte despre Ioasaf ca egumen la Neamţ datează din 18 iulie 1470, când Ştefan cel Mare întăreşte lui Barsu comis şi fratelui său, Şuşman, satele Cobâlcini şi Bilosăuţi, aflate pe Nistru, dăruite acestora de către vara lor, Ana, care le cumpărase alături de fiul ei de la egumenul Neamţului, « pe nume Ioasaf ».(14) Documentul este important pentru că ilustrează o acţiune juridică în cadrul căreia egumenul Ioasaf a deţinut una din cele două poziţii principale, cea de vînzător. Din punct de vedere cronologic însă, actul nu aduce nici o informaţie în plus, tocmai pentru că nu este precizată data la care a avut loc această vânzare. Ea s-a petrecut înainte de 1 aprilie 1470, pentru că acum este menţionat noul egumen al Mănăstrii Neamţ, Siluan. De aceea, se poate afirma că atestarea din 1464 a lui Ioasaf ca egumen al Neamţului este prima şi ultima. Nu am putut identifica până în prezent alte izvoare care să amintească despre acest personaj în funcţia de egumen la Mănăstirea Neamţ.
În actele de cancelarie, Ioasaf este amintit prima dată ca egumen al Putnei la 2 octombrie 1468.(15) După această dată el apare în aceeaşi funcţie de mai multe ori, următoarea fiind cea de la 8 februarie 1470, când făcea parte din Sfatul Domnesc.(16) Este cât se poate de clar că un singur egumen avea în ascultare două dintre cele mai importante obşti monahale din Moldova. Aşa cum precizam, situaţia nu este inedită.
Rămâne de stabilit data definitivă la care a fost transferat egumenul Mănăstirii Neamţ la Putna. Prin sintagma « transfer definitiv » (17) înţeleg data la care în funcţia de egumen al Neamţului a fost numit un nou personaj, Ioasaf exercitându-şi din acel moment atributele doar asupra Mănăstirii Putna. Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu consideră anul 1469 identic cu acest transfer, deşi tot ei afirmă că Ioasaf a condus cele două mănăstiri între 1468-1470. Autorii nu spun dacă se referă la transferul provizoriu sau la cel definitiv, cea mai probabilă fiind a doua variantă. Oricum, în ambele cazuri apare o uşoară contradicţie, care se epuizează prin trimiterea la deja invocatul document din 2 octombrie 1468. Dacă la această dată Ioasaf era şi egumen al Putnei, atunci el nu putea fi transferat la noua ctitorie domnească în 1469, din simplul motiv că acest fapt se petrecuse deja.
O însemnare de pe un manuscris realizat la mănăstirea Putna, necesar desfăşurării serviciului liturgic, clarifică şi mai bine situaţia. Publicată în 1943, această însemnare se găseşte pe un Mineipe luna aprilie, scris din porunca lui Ştefan cel Mare, de către diaconul Nicodim, cel care va realiza şi celebrul Tetraevanghel de la Humor. (18)Ea consemnează la fila 133 următoarele:
« în anul 6975 (1467), din porunca binecinstitorului domnului nostru Ioan Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, s-a scris acest minei pentru mănăstirea Putna, în vremea arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna multpăcătosului Nicodim diaconul ».(19)
Aşadar, această însemnare reprezintă alături de alta similară, de pe un minei pe ianuarie, (20) care datează din acelaşi an, dovada clară a faptului că Ioasaf a fost transferat la Putna pentru a îndeplini sarcina de egumen încă de la înfiinţarea ei, (21) rezidând la Neamţ până la finalizarea noilor construcţii şi deci până după sfinţirea Putnei. S-a observat că momentul trecerii oficiale a lui Ioasaf de la Neamţ la Putna constituie un argument incontestabil pentru a stabili data exactă la care a fost sfinţită Putna. Aşadar, acest eveniment s-a petrecut la 3 septembrie 1469, nefiind posibilă desfăşurarea lui pe 3 septembrie 1470, sau 3 septembrie 1471, (22) aşa cum credea Leon Şimanschi.(23) Ioasaf rămâne în funcţia de egumen al Neamţului până înainte de 1 aprilie 1470, când, după cum precizam mai sus, este atestat noul egumen, Siluan al III-lea, despre care profesorul Claudiu Paradais considera că nu este exclus ca el să fi fost numit egumen al Neamţului chiar în toamna lui 1466, (24) deşi această ipoteză îmi pare puţin probabilă.
După 1 aprilie 1470 Ioasaf apare de mai multe ori ca egumen al Putnei :la 28 mai 1470, (25) la 10 septembrie 1471, (26) când mănăstirea Putna primeşte un privilegiu de la domnul ţării, la 25 aprilie 1472, când Ştefan cel Mare dăruieşte Putnei satul Ostriţa, cu loc de moară pe Prut, (27) la 3 septembrie 1473, (28) 25 ianuarie 1476, (29) 1 iunie 1476, (30) 29 iunie 1476, (31) 11 februarie 1478, (32) 7 mai 1479, (33) 20 septembrie 1479 (34) şi 12 mai 1480(35). Această ultimă dată reprezintă şi ultima apariţie în documentele de cancelarie a egumenului Ioasaf. În tot acest interval, numele egumenului de la Putna apare şi pe alte obiecte, destinate serviciului religios. Astfel, « arhimandritul chir Ioasaf » apare pe un manuscris din 1472, (36) dar şi pe un sbornic scris doi ani mai târziu.(37) De asemenea, numele său apare pe pisania aşezată pe faţada estică a turnului de intrare în Mănăstirea Putna, datată la 1481. Inscripţia ei este următoarea :
« Drepcredinciosul domn a toată Ţara Moldovei, marele Io Ştefan Voievod, fiul marelui Bogdan Voievod, a zidit şi a făcut această mănăstire întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în vremea arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481) ». (38)
Cel mai probabil, acest egumen a rămas la conducerea Putnei până la moartea sa, care, aşa cum ne informeazăLetopiseţul de la Putna nr. IIs-a petrecut la 29 octombrie 1485, fiind succedat de Paisie cel Scurt. (39) Grigore Ureche aşează moartea egumenului Ioasaf în 1484, deşi consemnarea cronicarului este lipsită de amănunte. Nu ştiu care din cele două date este corectă, însă aş înclina spre cea de-a doua variantă. Optez pentru anul 1484, nu pentru că astfel au crezut şi Dimitrie Dan, (40) Claudiu Paradais (41)sau Teofilact Ciobîcă (42), mai ales că aceştia nu şi-au justificat opinia. Grigore Ureche a transmis informaţiile într-o manieră mult mai elaborată, chiar şi decât Letopiseţul de la Putna nr. II.Deşi a avut ca punct de plecare vechile cronici moldoneveşti, a dat formă literară scrierii sale, încercând să facă corelaţii între evenimete, deci gândind istoria Moldovei din a doua jumătate a secolului XV din punct de vedere logic. De pildă, momentul când a fost pusă piatra de temelie a Putnei este considerat 10 iulie şi nu 4 iunie acelaşi an, aşa cum ne informează Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni, (43) numită şi Letopiseţul de la Putna nr. I. Acelaşi lucru se poate observa şi privitor la momentul sfinţirii necropolei ştefaniene.
Egumenul Paisie cel Scurt
Deşi nu mi-am propus să analizez date privitoare la egumenul Paisie cel Scurt, trebuie făcute câteva precizări, deoarece ele sunt în strânsă legătură cu antecesorul său. Din multele documente în care apare egumenul Ioasaf după 1 aprilie 1470 şi până la 12 mai 1480, a căror dată de emitere am precizat-o mai sus, unul dintre ele atrage atenţia. Este voba despre uricul din 1 iunie 1476. La această dată, Iuga, (44) vistierul lui Ştefan cel Mare, face o danie mănăstirii Putna. Din document aflăm că egumen de Putna este « smeritul arhimandrit Ioasaf », însă la sfârşitul uricului se precizează:« a scris, în mănăstire, în anul 6984 <1476>iunie 1, ieromonahul Paisie. Egumen<n>de Putna ».(45)
Fără îndoială, unii ar spune că cei doi aveau funcţii distincte, îndeplinind rolul de egumen, respectiv stareţ, care deşi în zilele noastre reprezintă realităţi distincte, (46) în epocă termenii erau deseori confundaţi.(47) Acest fapt este puţin probabil, pentru că deşi nu există echivalenţă între egumen şi stareţ în secolul al XV-lea, nu se cunoaşte nicio situaţie în acest secol când două persoane distincte ocupau ambele funcţii în aceeaşi mănăstire.
Acest Paisie, despre care vorbeam mai sus, este fără îndoială acelaşi scriitor de acte amintit la 25 ianuarie 1476, când nu se intitulează egumen de Putna, ci simplu « ieromonahul tahigraf Paisie ». (48) Aşadar, consider că aceste observaţii constituie dovada faptului că Ioasaf îşi desemnase urmaşul între 25 ianuarie şi 1 iunie 1476, deşi este evident că Paisie încă nu era perceput ca egumen al Putnei, (49) nici în 1476, nici mai târziu, oricum nu cât timp a fost Ioasaf în viaţă, deoarece nu mai apare în documentele oficiale decât nouă ani mai târziu, mai exact pe 7 martie 1487, (50) după această dată el fiind amintit constant în documente. Plecând de la apariţia lui Paisie încă de la 1476 ca egumen de Putna, Dimitrie Dan nu ezită că afirme că la această dată Ioasaf s-a retras de la egumenia Putnei, îmbrăcând Schima Mare. (51)Este adevărat, acest personaj a cunoscut o atât de înaltă treaptă spirituală, luând numele Iosif, (52) nume cu care este consemnat şi în Letopiseţul lui Grigore Ureche, (53) informaţie pe care marele cronicar a preluat-o din analele putnene, însă nu putem preciza cu exactitate data la care aceasta a avut loc. În ambele Letopiseţe de la Putna, consemnându-se momentul sfinţirii mănăstirii, se precizează că acesta a avut loc “în vremea arhimandritului Ioasaf”, (54) puţin mai încolo cronicile amintind moartea “arhimandritului Iosif”.(55) Informaţia oferită de D. Dan şi preluată de un cunoscut teolog, potrivit căruia în 1476 Ioasaf ar fi îmbrăcat Schima Mare, retrăgându-se de la conducerea Putnei, (56)este, aşadar, contrazisă de un număr considerabil de izvoare. Mai mult, dacă într-adevăr în 1476 Ioasaf primea Schima Mare, nu se justifică motivul pentru care apare sub acelaşi nume chiar şi în 1481!
În urma acestor observaţii, se poate afirma că mănăstirile Neamţ şi Putna au fost unite sub conducerea aceluiaşi egumen o perioadă de mai bine de trei ani, perioadă cuprinsă înainte de 1467 şi înainte de 1 aprilie 1470. S-a demonstrat pe baza Pomelnicului de la Bistriţa că odată cu egumenul Neamţului a fost transferat şi un grup de monahi la noua ctitorie domnească, acestora revenindu-le şi sarcina de a lucra diverse obiecte de cult pentru înzestrarea Putnei. (57) Este motivul pentru care meşteri caligrafi sau miniaturişti « au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc ».(58)
Privitor la locul de îngropare al egumenului Ioasaf, nu încape îndoială că acesta coincide cu Mănăstirea Putna. Părintele Teofilact Ciobîcă credea că Ioasaf a fost îngropat în « cimitirul călugărilor de la mănăstire », (59) afirmaţie pusă totuşi pe seama lui D. Dan, deşi acesta nu spune nicăieri un astfel de lucru. Dincolo de aceasta, părerea mi se pare neîntemeiată, întrucât nu există vreun izvor în care acestă informaţie să se regăsească. Mult mai veridică este opinia cercetătorilor Nicolae Puşcaşu (†) şi Voica Maria Puşcaşu, care consideră că acest egumen ar fi putut fi înmormântat într-unul din mormintele neidentificate din pronaosul bisericii iniţiale.(60)
Gradul bisericesc al lui Ioasaf şi importanţa sa în epocă
Despre gradul bisericesc purtat de Ioasaf-acela de arhimandrit, şi semnificaţiile sale, atrăgea atenţia Nicolae Iorga încă din 1908.(61) Fiind egumen al mănăstirii destinată a fi necropolă domnească, jurisdicţia pe care acest personaj o exercita asupra preoţilor din satele aparţinând mănăstirii, ca şi însemnatele venituri ce îi reveneau în această calitate, mă conduc spre concluzia că influenţa egumenului de la Putna era una semnificativă, mai ales dacă o raportăm la importanţa altor egumeni din Moldova secolului XV. Cu toate acestea, corelaţia pe care Iorga o realizează între egumenul Tismanei şi cel de la Putna, afirmând, ce-i drept, sub semnul probabilităţii, că “măcar supt Ştefan însuşi, acest arhimandrit să nu fi fost supus poruncilor Vlădicăi, fiind el însuşi ca şi egumenul Tismanei oltene, un fel de vlădică”, (62) este nepotrivită, date fiind diferenţele de organizare, (63) provenite din originea distinctă a monahismului în cele două ţări române.
Prin rândurile de faţă am dorit să aduc în atenţie un personaj cu un important rol în definitivarea organizării eclesiastice a Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, un egumen cu o prezenţă activă în viaţa culturală şi bisericească a ţării sale, un monah, care conform esenţei mişcării ascetice, a fost în permanenţă cu gândul la Dumnezeu, (64) “departe de conformismul religios cu care ne-au obişnuit structurile ulterioare ale instituţiei eclesiastice”. Aşa cum aprecia André Scrima, “pentru monah, amintirea interioară a lui Dumnezeu, e gustul anticipativ al celei de-a doua veniri a lui Christos, e tensiune eschatologică”. (65) Doar în spiritul acestor afirmaţii putem înţelege complexul mod al monahilor de a se raporta la viaţa terestră, precum şi perspectiva acestei categorii sociale asupra ocupării unor funcţii importante. Din acest punct de vedere arhimandritul Ioasaf nu reprezintă o excepţie.
Egumen al Putnei timp de optsprezece ani (1466-1484), provenind din mediul cultural de la Mănăstirea Neamţ, acolo unde a şi fost stareţ înainte de a fi transferat la necropola ştefaniană, Ioasaf va primi Schima Mare spre sfârşitul vieţii, la o dată ce nu ne este cunoscută. Martor al celor mai importante evenimente ale timpului său, de la ridicarea şi sfinţirea Putnei, înmormântarea Mariei de Mangop sau a mitropolitului Teoctist, ori victoria lui Ştefan de la Vaslui, Ioasaf rămâne unul din cei mai importanţi egumeni din istoria Mănăstirii Putna şi un personaj emblematic al monahismului moldovenesc din secolul al XV-lea.
1 Ierodiacon Teofilact Ciobîcă, Contribuţii la istoria Mănăstirii Putna. Egumenii, în “Teologie şi viaţă”, II, 1992, nr. 8-10, p. 143.
3 Ieromonah Dosoftei Dijmănescu, Egumeni ai mănăstirii Putna din secolele XVIII-XX. Chipuri şi morminte, în “Analele Putnei” (în continuare AP), III, 2007, 1, p. 77-78.
4 Este vorba despre Mănăstirea Neamţ, care a avut în a doua jumătate a secolului XVI printre întâi-stătători un egumen(Serafim) şi un stareţ(Ifrosim)-vezi Alexandru I. Gonţa, Un aşezământ de cultură de la Alexandru Lăpuşneanu pe valea Secului înainte de ctitoria lui Nistor Ureche:Schitul lui Zosim, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” (în continuare MMS), anul LXIII, nr. 2, martie-aprilie 1987, p. 705.
5 Câteva consideraţii se pot găsi la Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu (coordonatori), Instituții feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 133.
6 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384-1448), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, București, 1975, (în continuare se va cita DRH) p. 30, nr. 21. Pentru statutul egumenului Dometian vezi Ciprian Zaharia, Un slujitor al culturii românești:stareţul Dometian al Bistriţeiși Neamţului, în MMS, anul LX, 1984, nr. 4-6, p. 415-419;Iulian-Marcel Ciubotaru, Egumeni şi stareţi în Moldova la începutul secolului XV, în Elanul, nr. 99, mai 2010, pp. 1, 4-7.
7 Ioan Ivan, Stareţi ai mănăstirii Bistriţa şi ierarhi cu metania din această mănăstire, în MMS, anul LX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1984, p. 809.
8 Pr. Scarlat Porcescu, Locul mănăstirii Putna în viaţa bisericii ortodoxe române, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, carte tipărită cu binecuvîntarea ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 126.
9 DRH, A, Moldova, vol. II (1449-1486), întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, pp. 176-178, nr. 123.
10 Primul egumen din Moldova care apare cu titlul de arhimandrit în actele de cancelarie este Eustatie sau Evstatie de la Bistriţa, la 7 iunie 1455 (Cf. DRH, A, vol. II, p. 66. nr. 47). Din această perspectivă N. Iorga avea dreptate, deşi doar parţial, când spunea că „urmaşii acestuia (ai lui Ştefan al II-lea, s.m.) avură mai multă grijă de biserica Sf. Nicolae din Poiană-Pobrata. Neamţul era aproape uitat”-vezi N. Iorga, Mănăstirea Neamţului. Viaţa călugărească şi muncă pentru cultură, Vălenii de Munte, Tipografia Societăţii “Neamul Românesc”, 1912, p. 15. Consider că Iorga are dreptate, aşa cum spuneam, doar parţial când afirmă acest lucru, pentru că deşi Neamţul îşi pierde din importanţă după moartea lui Ştefan lal II-lea, principalele privilegii par să meargă spre Bistriţa, şi nu spre Pobrata. Acordarea titlului de arhimandrit egumenului de la Bistriţa, înainte ca această titulatură să fie generalizată, îmi confirmă această idee .
11 Ioan Ivan, Stareţi ai mănăstirii Bistriţa şi ierarhi cu metania din această mănăstire, p. 807.
12 Ibidem. Astfel se explică de ce egumenul Dometian al Bistriţei şi Neamţului (1407-1415), care deşi nu a purtat acest titlu, apare în Pomelnicul de la Bistriţa ca arhimandrit. Odată cu copierea pomelnicului bistriţean în vremea lui Ştefan cel Mare, nu s-a ţinut cont de vechile realităţi, egumenilor de la cele mai importante mănăstiri din Moldova atribuindu-li-se această titulatură.
13 Astfel, la 7 iunie 1455, în actul emis în această zi de Petru voievod, singurii reprezentanţi ai Bisericii din Sfatul domnesc sunt Teoctist şi „Evstatie bistriceanul”-vezi DRH, A, vol. II, pp. 66-67, nr. 47. Prezenţa mai multor feţe bisericeşti în Sfatul Domnesc sau Divanul de Judecată dădeaun plus de legitimitate actului juridic–Cf. Viorel Ioniţă, Un mare ierarh din trecutul bisericii noastre:Teoctist I al Moldovei, în MMS, anul LXXIII, nr. 6, noiembrie-decembrie, 1987, p. 63. Cu toate acestea, sunt cazuri când reprezentant al Bisericii era doar Mitropolitul-vezi DRH, A, vol. II, pp. 165-167, nr. 115, sau pur şi simplu în Sfatul Domnesc nu exista o înaltă faţă bisericească-vezi DRH, A, vol. II, pp. 94-97, nr. 65. Această situaţie persistă până în a doua jumătate a anului 1464, septembrie, 12, când în Sfatul Domnesc îşi fac apariţia şi alţi ierarhi ai bisericii moldovene:Tarasie, episcop al Romanului (data de mai sus fiind şi prima sa menţiune documentară), egumenul de la Neamţ, situat după cel de la Bistriţa, şi urmat de cel de la Moldoviţa şi Pobrata.
14 DRH, A, vol. II, pp. 251-253, nr. 168.
15 Ibidem, pp. 239-241, nr. 162.
16 Ibidem, pp. 227-230, nr. 155.
18 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfinţitul Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1981, p. 283. De aceeaşi părere este şi Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, în Istoria bisericii române. Manual pentru Institutele teologice, vol. I, (-1632), tipărit cu binecuvântarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Iustinian, Patriarhul României, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1957, p. 273.
19 Emil Turdeanu, Manuscrisele slave din timpul lui Ştefan cel Mare, extras din « Cercetări literare », V, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, p. 123 ;Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1988, p. 116 ;Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare (I), în AP, III, 2007, 2, p. 121.
20 Repertoriul monumetelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958, p. 372.
21 Pentru conţinutul însemnării de pe acest minei vezi Emil Turdeanu, op. cit., pp. 113-114;Repertoriul…, p. 441;Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare (II), în AP, IV, 2008, 2, p. 254.
22 Piatra de temelie a Putnei a fost pusă la 10 iulie 1466, aşa cum ne informează Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaintescu, ediţia a II-a revăzută, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958, p. 92;vezi şi Constantin Cihodaru, Mănăstirea Putna în cadrul evenimentelor istorice de la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, extras din „Analele Academiei Republicii Socialiste România”, 1966, seria a IV-a, volumul XVI, p. 602.
23Liviu Pilat, Biserică şi Putere în Moldova în a doua jumătate a secolului XV, în AP, I, 2005, 1, p. 142-143;Idem, Sfinţirea Mănăstirii Putna, în AP, I, 2005, 2, pp. 37-44;Idem, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2008, p. 373. Deşi autorul are dreptate când afirmă că "instalarea oficială (a lui Ioasaf ca egumen al noii necropole domneşti, s. m.) nu putea avea loc decât după sfinţirea Putnei"-Ibidem, totuşi, Ioasaf apare atât înainte cât şi după sfinţirea mănăstirii în actele de cancelarie ca egumen al Putnei, afirmaţia potrivit căreia „Ioasaf era numit neoficial egumen al Putnei încă din 1467, în vreme ce în documentele de cancelarie el apare doar ca egumen de Neamţ” fiind contrazisă chiar de actele oficiale. „Apariţiile” lui Ioasaf ca egumen la Neamţ se rezumă de fapt la un singur document! Este vorba despre actul citat mai sus, de la 12 septembrie 1464. Totodată, se pare că Ioasaf părăsise Neamţul înainte de 1 aprilie 1470, când este atestat prima oară ca egumen de Neamţ Siluan, deci cu două luni înainte de 28 mai, astfel restrângându-se intervalul temporar în care poate fi plasată investirea lui Ioasaf ca stareţ al Putnei.
24 LeonŞimanschi (†), Zidirea Mănăstirii Putna. Semnificaţiişi împrejurări, în AP, I, 2005, 2, pp. 15-36.
25 Claudiu Paradais, op. cit., p. 117.
26 DRH, A, vol. II, pp. 247-249, nr. 166.
27 Ibidem, pp. 259-260, nr. 175.
28 Ibidem, pp. 272-274, nr. 184.
29 Ibidem, pp. 287-289, nr. 192.
30 Ibidem, pp. 310-311, nr. 205.
31 Ibidem, pp. 314-315, nr. 207.
32 Ibidem, pp. 315-317, nr. 208.
33 Ibidem, pp. 318-320, nr. 211.
34 Ibidem, pp. 324-327, nr. 214.
35 Ibidem, pp., 336-339, nr. 221.
37 Acest manuscris este un exemplar din Leastviţa lui Ioan Scărarul, scrisă de monahul Vasile-Cf. NestorVornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Secolele IV-XVI, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1984, 252 ;Claudiu Paradais, op.cit., p. 447;Valentina Pelin, op. cit., 2008, p. 264.
38 Sbornicul din 1474 a fost scris de ieromonahul Iacov-vezi Repertoriul…, p. 390;Claudiu Paradais, op.cit., p. 437;Valentina Pelin, op. cit., 2008, p. 267-268.
39 Claudiu Paradais, op.cit., p. 610.
40 Letopiseţul de la Putna nr. II, în Cronicele slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaintescu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959, p. 64. Toate aceste informaţii cronologice ne indică că egumenia lui Ioasaf la Putna nu a fost doar între 1468-1480, aşa cum afirma Alexandru I. Gonţa-vezi Documente privind istoria României, A, Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625), Indicele numelor de persoane, întocmit de Alexandru I. Gonţa, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 311.
41 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905, p. 116.
42 Claudiu Paradais, op. cit., p. 122.
43 Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 96.
44 Letopiseţul Putna nr. I, în Cronicele slavo-române din secolele XV-XVI, p. 49.
45 Informaţii despre acest personaj se găsesc la Ştefan Sorin Gorovei, Un ctitor uitat la Putna şi asocierea la atributele puterii suverane, în SMIM, 2003, pp. 241-250.
46 DRH, A, vol. II, pp. 314-315, nr. 207;vezi şi Câte-va documente moldovene, editate de Orest Popescul, Cernăuţi, 1895, p. 16, nr. VII.
47 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2008, pp. 58-59.
48 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 133.
49 DRH, A, vol. II, p. 310-311, nr. 205.
50 Referindu-se la faptele petrecute în 1486, cronicarul anonim consideră cel mai important eveniment de la începutul acestui an, numirea "egumenului Paisie cel Scurt la mănăstirea Putna"-vezi Putna II, p. 64. Cel mai probabil, acum a avut loc investirea oficială a lui Paisie în funcţia de egumen, pentru că aşa cum am arătat mai sus, există dovada că el fusese desemnat încă din 1476 ca urmaş al lui Ioasaf.
51 DRH, A, vol. III (1487-1504), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, pp. 13-15, nr. 9.
52 Dimitrie Dan, op. cit., p. 116.
53 Cu toate acestea el nu apare niciodată în actele de cancelarie cu numele Iosif, contrar afirmaţiei lui D. Dan-Ibidem.
54 Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 95. Grigore Ureche consemnează că sfinţirea Putnei a avut loc „dimpreună cu Iosif(s. m.) arhimandritul şi igumenul Putnii”. Relatând moartea aceluiaşi personaj cronicarul aminteşte că „s-au pristăvit Ioasaf(s. m.) arhimandritul carile au fost întăi igumen în mănăstirea Putnei”-Ibidem, p. 107, astfel că o încercare de a reconstrui perioada când Ioasaf primeşte Schima Mare după textul lui Grigore Ureche, este sortită eşecului.
55 Vezi Letopiseţul de la Putna nr. 1, p. 50, Letopiseţul de la Putna nr. II, p. 62.
57 D. Dan, op. cit., p. 116;Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti. Secolele XIV-XX, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1980, p. 56. Autorul transmite multe informaţii cu caracter patristic, dovedind uneori o necunoaştere istorică a subiectului pe care-l tratează, privitoare nu doar la egumenul Ioasaf, ci şi la alte personaje ce intră în atenţia demersului său. De aceeaşi opinie este şi Claudiu Paradais, op. cit., p. 120.
58 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 371-375.
59 Claudiu Paradais, op. cit., p. 29.
60 Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 96.
61 Nicolae N. Puşcaşu (†), Voica Maria Puşcaşu, Mormintele Putnei, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creltine, carte tipărită cu binecuvântarea ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004 p. 32, nota 34.
62 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de Munte, Tipografia « Neamul Românesc », 1908, p. 94.
64 Gh. I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, op. cit., p. 203.
65 André Scrima, O expunere sintetică a isihasmului, în Idem, Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză de Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea, traducere din engleză de Sorana Corneanu, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 92.
