Presa românească în 1848

Revoluția din 1848-1849, care a cuprins aproape în întregime spațiul românesc, exceptând Basarabia și Dobrogea, s-a reflectat în periodice care _ în paginile lor _ îi transmit imaginea până în zilele noastre. În cele două decenii anterioare se asistase, mai ales în Principate, la o adevărată explozie publicistică.

Periodicele în prim - plan

Începând cu Albina românească și Curierul românesc apăruse un număr însemnat de periodice, unele dintre ele chiar specializate pe un domeniu sau altul; de asemenea, fuseseră publicate și periodice în limbi străine – în franceză, germană și grecește. Deși supravegheate și supuse cenzurii, aceste periodice au avut o contribuție de seamă, fie și indirectă, prin ținerea la curent a cititorilor cu evenimentele din lume și în primul rând din Europa, la pregătirea zilelor fierbinți din timpul revoluției.

Lor li se adăugaseră organele de presă de peste hotare, care pătrunseseră aduse de străini sau putuseră fi citite în cabinetele de lectură. Revoluția a adus periodicul pe primul plan de atenție, dar într-o formă nouă. În primul rând, periodicele au oglindit problematica revoluționară, reprezentând un instrument de propagandă și de influențare a opiniei publice.

În al doilea rând, ele au încetat de a fi simple organe de informare asupra evenimentelor, deoarece accentul a căzut acum mai ales pe comentariu, pe articole de fond. Periodicele au devenit și un mijloc foarte important pentru educarea și formarea cetățeanului liber al noului regim. În paginile periodicelor perioadei revoluționare găsim abordate și domeniile economic și cultural și chiar cel religios, dar dominantă de data aceasta este problematica politică.

În această presă revoluționară au fost exprimate cele mai îndrăznețe opinii și totodată periodicele românești pot fi încadrate presei revoluționarea europene din epocă prin temele tratate și prin modalitățile de exprimare. Totodată, firesc, ele au reprezentat și niște “curele de transmisie” a realităților și năzuințelor românești.

Interzicerea presei în Moldova

În Moldova n-a putut să apară o presă revoluționară, atât datorită rapidei acțiuni represive întreprinse de domnitorul Mihail Sturdza, cât și a grabnicei ocupații militare, încă din luna iunie 1848, de către trupele ruse. În schimb, în Bucovina anexată în 1775 Austriei, care a reprezentat o “insulă” de adăpost pentru revoluționarii moldoveni, a apărut - prin silințele fraților George și Alexandru Hurmuzaki - “Bucovina, gazetă românească pentru politică, religie și literatură”, din octombrie 1848 și până în septembrie 1850. Timp de doi ani, Bucovina a fost o tribună a revoluției și națiunii române.

Presa din Transilvania

În Transilvania, publicațiile îngrijite de George Barițiu, atât “Gazeta de Transilvania” cât și “Foaie pentru minte, inimă și literatură”, s-au aliniat din primăvara anului 1848 sub steagurile revoluției. Lor li s-a adăugat și “Organul luminărei” – care apărea din ianuarie 1847 – și căruia i s-a schimbat denumirea în cea mai semnificativă de “Organul națiunale”. Avându-l ca redactor pe canonicul Timotei Cipariu, această foaie blăjeană a fost publicată de la 12 mai 1848 și până la 28 septembrie 1848, obiectivul ei fiind “de a lumina adevăratele interese ale Națiunei Române”. În programul său se proclama: “Pace, fedelitate și natiunalitate, către patrie, principe și Națiunea Română!”.

La Pesta a apărut “Amicul poporului”, din iunie și până în noiembrie 1848, periodic al cărui redactor a fost Sigismund Pap (Pop) și care reflecta pozițiile grupului de deputați români din Parlamentul Ungariei. În iunie 1849, a apărut – probabil doar în două numere – periodicul “Democrația”, tot sub redacția lui Sigismund Pop. Nicolae Bălcescu, aflat și el la Pesta în acele zile, a fost implicat în apariția efemerei gazete, prin care s-a străduit să apere interesele națiunii sale, în înțelesul ei cel mai larg și totodată să militeze pentru înțelegere revoluționară europeană.

Legat de guvernul revoluționar ungar a apărut la Brașov, din martie și până în iunie 1849 și “Espatriatul” lui Cezar Bolliac, care a militat pentru realizarea unei împăcări româno-ungare și pentru o luptă comună împotriva tiraniei. “...astăzi – se scria în primul număr – nu sunt luptele între cutare și cutare nație, între cutare și cutare împărat; astăzi este o singură luptă în toată Europa; este lupta între Libertate și Tiranie, între popoli și dinastii”. Se mai adăuga: “...numai o unire a noastră cu maghiarii poate ținea frunte Panslavismului, care se întinde cu pași uriași peste nația noastră..”.

Optimist, periodicul lui Bolliac anunța în primăvara 1849 o reluare a luptei revoluționare în Principate. “Puțin o fraților! și pepturile voastre se vor decora cu cocarde, magistrații voștri vor încinge eșarpe în contra tiraniei și stindardul tricolor va flutura cu fală în capul trupelor noastre”. Realitatea avea însă să desmintă optimismul lui Cezar Bolliac.

În Țara Românească

În Țara Româneasacă, unde regimul revoluționar a durat peste trei luni, constatăm un număr important de foi și activitatea cea mai intensă pe acest tărâm al publicațiilor periodice. De data aceasta, mai ales câteva dintre ele, au dat expresie la parametri înalți și timp de luni de zile spiritului revoluționar. La București au apărut un șir de gazete revoluționare: “Pruncul român”, “Poporul suveran”, “Konstituționalul”, “Reforma”, “România”, “Monitorul”, dar și o publicație în limba greacă – “Luminătorul poporului” avându-l ca redactor pe Mihail Hristidis.

Lor mai trebuie să le adăugăm “Învățătorul satului”, reorganizat și pus sub responsabilitatea lui Bălcescu. La Craiova a apărut “Naționalul “ între 24 august și 13 septembrie 1848, avându- i ca redactori pe Teodor Strâmbeanu și pe Petre Cernătescu. În programul său, periodicul își mărturisea dorința de a forma “mai întâi pre oameni” și de a fi “vrășmașu de moarte al abuzurilor, nedreptăților, hoțiilor și asupririlor, ce se vor face pe față, și pe dos, prin mână și pre supt mână”.

Alexandru Crețescu a fost redactorul “Reformei” din care s-a publicat un număr la 14 iunie 1848, cuprinzând proclamația lui Crețescu prin care se aduceau laude învingătorilor de la 11 iunie și a faptei lor, neuitându-se să se evoce “străbunii noștri romani din Italia...domni a tot puternici în toată lumea”.

Se condamnau legile care “n-au fost legi, ci nelegi” și care ținuseră pe români “în lanțurile robiei” și se aduceau mulțumiri “acelor puțini generoși boieri, care cu capetele descoperite înaintea poporului român, cu ochii plini de lacrimi... se lepădară de toate drepturile ce au avut până acum ...și jurară că vor fi gata a muri toți pentru ca să apere noua constituțiune ce-și dete poporul român”.

“Konstituționalul”, avându-l ca redactor responsabil pe Constantin Viișoreanu, a apărut sub lozinca “Dreptate-Frăție”, la 8 iulie 1848, urmând a fi un săptămânal. Îi va lua locul “România”, care a apărut între 6 august și 10 septembrie 1848 și l-a avut ca redactor pe G.A.Baronzi.

Între 11 și 18 august 1848 a fost publicat periodicul “Amicul comercianților”, sub redacția lui Constantin Andronic, în tipografia lui Z. Carcalechi. Gazeta s-a declarat ca reprezentantă “corpului comercial” și a intereselor acestuia, evidențiind în primul său număr rolul pe care-l avuseseră negustorii bucureșteni la 11, 19 și 30 iunie.

Pruncul... și Poporul...

Dar neîndoielnic, atât prin conținutul numerelor sale, cât și prin numărul aparițiilor rolul cel mai de seamă l-au jucat “Pruncul român” și “Poporul suveran”. Cel dintâi, publicat de trei ori pe săptămână, a apărut între 12 iunie și 11 septembrie 1848, avându-i ca redactori pe C.A. Rosetti și pe Enric Winterhalder. În primul articol de fond, se anunța că “România iubită” își rupsese “lanțurile rușinoase”, se aduceau laude “apostolilor libertății”, dar și întregii nații române, pledându-se pentru buna înțelegere a tuturor categoriilor sociale, deoarece revoluția se săvârșise “într-o unire și frăție nepilduită în istoria popoarelor”.

În același număr se lansa un apel către moldoveni, proclamându-se că “Munteanul și Moldoveanul sunt toți români, sunt frați, o singură nație”. Într-un alt articol, poetul Ion Catina evidenția că “orice nație care nu ia parte la muvmentul secolului rămâne înapoiată” ! “Poporul suveran” l-a avut inițial ca redactor pe Dimitrie Bolintineanu, căruia aveau să i se adauge Alexandru Zane și Nicolae Bălcescu, iar apoi și Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu și Petre Teulescu.

Programul periodicului a fost dintre cele mai înaintate. “Ținta acestui jurnal, se scria în programul primului număr, este a sprijini drepturile poporului român”. “Poporul suveran” a acționat “împotriva tiraniei”, dar totodată se angaja să monitorizeze și poporul, ferindu-l de “peire și anarhie”. Ca și “Pruncul român”, periodicul își propunea “drept țintă” “unirea provinciilor române” și să slujească “tot ce va putea duce Româniea la fericire și mărire”.

Revoluția a fost înfrântă, iar organele presei revoluționare și-au întrerupt succesiv apariția, dar însemnătatea lor a rămas deosebită. Periodicele pașoptiste au introdus un stil nou, depășindu-se limitele impuse sau autoimpuse în perioada Regulamentului organic și sub influența și prin intervențiile reprezentanților consulari ai Rusiei țarului Nicolae I.

Atunci, când împrejurările vor permite și își va face apariția presa unionistă ea se va dovedi succesoarea presei de la 1848, prin tematică, dar și prin modalitățile de exprimare. Articolele de fond au fost impuse în presa românească în 1848, ele aveau să rămână una din caracteristicile ei fundamentale. În peisajul revoluționar pașoptist este fără îndoială că presa a jucat un rol de seamă și că ea reprezintă una din componentele de bază ale revoluției.