Prǎbușirea transportului public de cǎlǎtori ȋn perioada Ceaușescu
Se tot discutǎ prin familii și pe stradǎ cǎ ȋnainte de 1989 era mai bine, cǎ nu se mai face nimic acum, cǎ poporul a fost uitat și politicienii știu numai sǎ fure. Aceastǎ idée se regǎsește ȋn spațiul virtual și apare chiar ȋn creierul generațiilor de adolescenți ce n-au apucat epoca apusǎ. Oare chiar sǎ fi fost bine ȋnainte de 1989? Sǎ fi fost o eroare gravǎ ȋnlǎturarea de la putere a unui adevǎrat genial conducǎtor al poporului romȃn? Sǎ fi fost atunci o birocrație admirabil de eficientǎ?
Sǎ trecem repede peste partea cu cartelele alimentare ca-n vreme de rǎzboi și sǎ ne referim puțin la transportul public ȋn orașele Romȃniei. Auzim mai peste tot cǎ facerea metroului a fost o mare realizare a Epocii de Aur și cǎ actualii politicieni nu sunt ȋn stare sǎ ducǎ mai departe opera ȋnaintașului ȋn ale puterii. Nu se poate nega faptul cǎ trenul subteran n-a ȋnsemnat o realizare tehnicǎ deosebitǎ și cǎ n-a avut o mare contribuție la aerisirea traficului ȋntr-o capitalǎ foarte poluatǎ. Raportat ȋnsǎ la nivelul ȋntregii țǎri, tramvaiul, troleibuzul și metroul aveau contribuții foarte modeste ȋn ceea ce privește transportul de pasageri ȋn cele 187 de orașe organizate modern ale Romȃniei socialiste din 1980. Celelalte pȃnǎ la 237 se descurcau cum puteau la capitolul mobilitate. Cele 11.601 autobuze din 1980 reprezentau coloana vertebralǎ a sistemului public de transport și cǎrau 2.504.917.000 de clienți. Grav este cǎ sub ȋnțeleapta conducere a președintelui Romȃniei socialiste autobuzele au ajuns ȋn 1989 la un efectiv de numai 6.385. Procesul de uzurǎ a parcului de mașini de transport ȋn comun se manifesta și la categoria troleibuzelor, scǎderea fiind de la 1.344 la 900 de unitǎți. Tramvaiele au crescut numeric pȃnǎ la 2.498 (de la 2.377), dar era firesc sǎ scadǎ drastic numǎrul cǎlǎtorilor ȋnregistrați pe bazǎ de bilete și abonamente. Apǎreau și ȋn Romȃnia ȋnchistatǎ douǎ fenomene interesante: sporea cererea de taximetre și numǎrul de microbuzelor trecea de la 44 la 315. Trebuie precizat cǎ politica de economii s-a manifestat și prin reducerea numǎrului de localitǎți cu transport urban, de la 187 ȋn 1980 la 180 ȋn 1989. Era evident cǎ Romȃnia socialistǎ nu se ȋndrepta spre progres, spre modernitate, ci rǎmȃnea o oazǎ a trecutului.
Calitatea mașinilor scoase pe liniile urbane lǎsa mult de dorit, dar dezastrul era și mai mare acolo unde exsita un numǎr ridicat de navetiști dinspre sat spre oraș.
Bibliografie minimalǎ
Comisia Naționalǎ de Statisticǎ, Anuarul statistic al Romȃniei 1993, București, f.a.
Lucrǎri generale și speciale
Banu, Florian, De la SSI la SIE O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948 – 1989), Corint Books, Bucureşti, 2016.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Experimentul Pitești – Reeducarea prin torturǎ: comunicǎri prezentate la Simpozionul internațional, ad. A 14-a, Fundația culturalǎ Memoria, Filiala Argeș, Pitești, 2015.
Istoria României, vol. X, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013.
Opriş, Petre, Bugetul partidului şi privilegiile membrilor nomenclaturii C.C. al P.C.R. (1961 – 1965), în Arhivele Totalitarismului, an XIV, nr. 1-2/2006, p. 221 – 225.
Pascu, Vasile, Regimul totalitar comunist în România (1945 – 1989), Editura Clio Nova, Bucureşti, 2009.
Preda, Gavriil, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia 1954 – 1969, vol. II, Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007.
