Povestea ultimilor sași din satul Gherdeal

Doar 4 sași și câțiva români mai trăiesc într-un sat izolat din județul Sibiu, care număra odinioară peste 300 de suflete.

Din Bruiu, comună aflată la aproximativ 60 de kilometri de Sibiu, drumul cotește pe un ”pod strâmb”, cum îi spun localnicii, apoi printr-o pădure pentru ca, la ieșire, să șerpuiască printre dealuri verzi, în decor și tăcere de poveste.Atestat încă din 1.300, Gherdealul a fost pe vremuri un sat înfloritor. Avea școală săsească și școală românească, grădiniță, două biserici și peste 300 de localnici, în marea lor majoritate sași. Acum, zestrea satului se rezumă la zeci de case părăsite și doar o mână de localnici, 4 sași și 11 români.Depopularea a început în anii 70-80, cu plecarea tinerilor la orașe, iar între 1990 și 1992 au plecat sașii. Acum, o mână de oameni răscolesc trecutul și amintirile printre case ruinate și biserici vechi. Toți sunt trecuți de 50 de ani, iar pe drumul prăfuit nu mai aleargă, de foarte mulți ani, niciun copil.  ”Mai sunt 60 de case în picioare, au fost 112, foarte multe s-au autodemolat. Sașii din Gherdeal sunt mari iubitori ai satului lor, și din cauză că îl iubesc așa de mult nu vor să-și vândă casele, foarte puțini și-au vândut casele, și ar fi amatori care să-și cumpere, să-și facă case de vacanță, chiar dacă a rămas o grămadă de moloz. În Bruiu și în Șomartin au vândul, dar gherdelenii nu vor să vândă. De ce n-or vrea să vândă, știe-i Dumnezeu. Au zis ”Să știm că avem acolo o grămadă de moloz, că și aici în Germania nu suntem noi chiar așa de siguri cu Germania asta. Poate unii chiar speră să se reîntoarcă”, povestește Ioan Berghea, primarul din Bruiu.Amintiri din satul viuDacă ajungi în Gherdeal, trebuie neapărat să poposești în curtea lui Honz. De fapt, îl cheamă Johann Onghert, dar toată lumea îl știe drept Honz. Casa e chiar prima pe stânga, cum dai în ulița principală, iar pe bărbatul de 54 de ani îl găsim în vie, cu mâinile pline de ciorchini pârguiți. El, fratele lui și două mătuși sunt, astăzi, ultimii sași din Gherdeal. Al treilea frate Onghert rămas în viață s-a căsătorit și e stabilit în Avrig.”Asta e casa părintească, a lui tata”, începe bărbatul prezentarea, după ce dă pe gât un pahar de răchie tare ”îndoită cu apă, că așa e bine”. Pe masă, un pachet de țigări Plugarul, ”de contrabandă”, în curte, pe lângă aleea mică și casa părăginită, plin de flori ”cum nu mai are nimeni, în tot satul”.

S-a născut și a crescut aici, și-a îngropat în cimitirul din sat părinții și un frate, are multe amintiri și niciun regret că alții au plecat și el s-a încăpățânat să rămână legat de ulițele aproape pustii.” Mama a fost 5 ani în Rusia deportată, și ea când au început să plece către Germania a zis că ea nu mai pleacă, a fost 5 ani deportată și îi venea greu. Am rude în Germania, verișori, un unchi. Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors”, povestește bărbatul.Fericirea purta ciorapi de nylon și pantaloni cu bretelePărinții, fratele mort, foștii colegi de școală, toți zâmbesc acum doar din fotografii vechi, alb negru, păstrate cu grijă în plicuri îngălbenite. Într-una din ele, zâmbesc cei trei frați în pantaloni scurți, cu bretele și ciorapi lungi, alături de părinții lor.”Unchiul meu a venit în 1963 și ne-a adus niște șosete de nylon, înflorate, și pantaloni scurți cu bretele late, și ne-a luat în poză. M-am dus atunci în sat, să arăt ce ne-a adus Herr, era ceva deosebit. Acum ai haine, iei una, nu-ți place, o dai jos. Primul pix l-am primit din Germania, de la unchiul meu, știu că era într-o duminică și m-am dus și l-am arătat la copii, era ceva deosebit, acum poți să dai la copil orice, poate doar să-i cumperi o mașină...”, spune Honz, în timp ce trage cu sete din mucul de țigară care aproape că-i arde degetele.În copilăria lui, satul avea copii mulți, grădiniță, școală nemțească și școală românească. Copiii aveau traiste de pânză, făcute de mama, pentru cărți, și penare de lemn, iar când veneau de la școală mergeau la muncă, la fân, în sapă sau la vie.

Aveau sărbători splendide, cu muzică și voie bună, și cuib din mușchi pregătit în șură, de Paști, pentru iepuraș.”Se făceau baluri, și la noi și la români. Prima dată se făcea teatru, că bal fără teatru nu dădea voie, și veneau toți de pe sate. Era ceva...cum să vă spun, așa ceva nu se mai naște, roata se învârte, nu se mai întoarce. De ziua recoltei, era sărbătoare, cu mâncare la ceaun, de 1 mai pe dealul bisericii cânta fanfara.De Crăciun cântau în turn în biserică, iar de Paști ne adunam pe dealul bisericii, cu ouă, cu mere, cu nuci. Luam mușchi și făceam cuib în șură, și acolo ne puneau părinții dimineață ce ne-a adus iepurașul. Parfumuri micuțe, 2-3 bomboane, dacă primeam o pereche de pantofiori era sărbătoare. Era sărăcie, dar era bucurie pe noi”, rezumă bărbatul, scurt, rețeta fericirii simple, în satul fără magazin și bar, în care timpul trece mai ușor lângă un aparat de radio vechi.Honz a fost în tinerețe brutar. Acum, muncește cu ziua și își strânge provizii pentru iarnă. Pune murături, cum a învățat de la mama, în casa lui e o dezordine cumplită dar e liniște, iar bărbatul zâmbește mereu amabil, se scuză pentru dezordine și, indiferent cât de greu îi este, rămâne foarte optimist. ”La noi, dacă ai cartofi, un pic de slană și niște vin nu trebuie altceva”, mai spune Honz.”În România e bine. Orișiunde e bine, se poate trăi, numai trebuie să muncești”   Din poarta casei în care stă împreună cu sora ei bolnavă, tanti Rozi, una din mătușile lui Honz, vorbește scurt și-n grabă, pentru că o ținem din treabă și are o soră de îngrijit și multe de făcut prin gospodărie. Are 80 de ani, s-a născut la Gherdeal și după o viață petrecută în Brașov, unde și-a făcut familie și a lucrat ca telefonistă, a revenit în satul copilăriei.”Aici m-am născut, am fost plecată de la 16 ani în Brașov, la serviciu, și am venit înapoi când am fost bătrână. Am mai venit în vizită, că aveam familie acolo și veneam foarte rar. Soră-mea este aici, e bolnavă și vreau să o îngrijesc un pic”, povestește femeia. Toate celelalte rude sunt plecate în Germania, inclusiv cei doi copii, are nepoți și strănepoți.

” Vin în vizită, așa, mai rar. Eu n-am plecat fiindcă au fost surorile aici, una a murit, a mai fost o mătușă și așa n-am plecat. N-am avut niciun moment în care să regret că n-am plecat, mie îmi e totuna, ori aici, ori dincolo”, rezumă femeia scurt, convinsă fiind că te poți descurca, în România sau oriunde, atâta timp cât muncești.”Ne descurcăm cu grădina, cu un pic de zarzavat. Nu e nimic în sat, niciun magazin, ne aduc din Făgăraș oamenii ăștia care mai merg. În România e bine. Dacă te simți bine și ai un pic de grădină, un pic de zarzavat, un pic de fructe, orișiunde e bine, se poate trăi, numai trebuie să muncești”, încheie femeia.”Cine mai schimbă, de 20 de ani? Că niciun bine n-o fost”Maria Tiut merge greu, cu cârje, după trei operații grele la șold și o viață de muncă. Are 74 de ani, a fost printre primii care au intrat la Gherdeal în CAP și e româncă get beget, însă anii în care trăiau alături de sași, în satul viu, au fost cei mai frumoși din viața ei.”Satul era plin de lume, am avut pământ, am avut vite. Erau două școli în sat, copii mulți. Pe sași prima dată i-a expropriat, au plecat în Rusia, le-a luat pământ, le-a luat tot, și crătiți. Tot le-au luat la sași și i-au dus în Rusia, și au stat 5-6 ani acolo, și au murit mulți, au venit acasă, nu au mai avut pământ, a venit colectivul, și încet au plecat la Germania. Prima dată au plecat rău, nu cu pașaport, mulți au fugit”, rememorează femeia.În ochi se strecoară, tăcute, câteva lacrimi. E dorul anilor de odinioară, când oamenii aveau tot ce le trebuia, munceau cu drag iar satul ascuns între dealuri era o casă mare pentru o mare familie.

”Am fost ca o familie, toată lumea  ne-am avut bine, și baluri, și jocuri făceam, și petreceri, era frumos de tot. Am lucrat, am avut vite și acum nu mai avem nimic, că nu mai poți să ții. Porci am avut, vite am avut, cai am avut, vindeam un vițel, vindeam un porc, ne gospodăream, acum nu mai avem nimic”, spune femeia, cu amărăciune.Are o pensie de 500 de lei, un vecin de care se roagă să-i aducă una alta când merge jos în Bruiu sau la Făgăraș, și nicio speranță că în țara ei se va schimba ceva în bine.”Am fost totdeauna la vot, ce știi acum dacă m-oi mai putea duce, dar te duce pe sus, vine cu mașina și te duce, de la Primărie. Nouă ce să ni se schimbe? Cine mai schimbă, de 20 de ani? Că niciun bine n-o fost”, încheie femeie, amar.Investitorii vor să pună Gherdealul pe harta turistică a RomânieiIoan Berghea, primarul din Bruiu, spune că investitorii sunt singura speranță ca satul pierdut în inima naturii să renască. Semne bune sunt, un sas a cumpărat în Gherdeal niște case și a început să ridice în vârful dealului o pensiune, 18 camere în care vrea să aducă, începând de anul viitor, turiști din Germania.”Mai sperăm să se facă o investiție mai puternică, aproape de intrare a cumpărat cineva vreo 7 hectare de pământ și acum le-am eliberat noi hotărârea de consiliu pentru PUZ, au un proiect de centru de sănătate. Sunt niște adventiști, proiectul l-am văzut, l-am prezentat în consiliu oamenilor și arată superb. Au făcut ei niște determinări de ozon pe aici prin zonă, și spun că ar fi un ozon extraordinar de bun aici, nu este poluat, suntem departe de orice sursă de poluare.O să aibă un sanatoriu, o piscină cu saună, și un microsat de vacanță unde vor locui oamenii. Dacă ăla va prinde viață se va auzi de Gherdeal și de Bruiu, dar dacă nu prinde un proiect mai mare, ceva...Noi i-am ajutat cu ce am putut pe oamenii ăia, în speranța că vor fi serioși și că vor face investiția respectivă, acum nu pot să depun nicio garanție. Noi am vrea să redăm satului viața”, încheie primarul.

Sursa:www.adevarul.ro