Povestea eliberatorilor sau cum au dispărut 1500 de cicureni în 6 ani
Pe data de 30 aprilie 1917 a ajuns o plângere a unui locuitor din Ciucur-Mingir la mitropolie în care era scris:Anul trecut în iarnă au fost cazați polcurile deghestanscoi cazaciei diviziei, aceștea furau și ucideau oamenii. La începutul lunii martie 1916 Parlamentul temporar a ales Comitetul de pază a populației și averii, la noi în sat a fost ales preotul Haralampii Dimitrov. S-a interzis vînzarea de băuturi alcoolice dar cazacii îl trimeteau pe Haralampii să le cumpere vin de la Ion Grigore Cebotaru. Cînd cazacii pe 27 martie au început a pleca iar pe 7 aprilie nu a mai rămas nici unul l-au lăsat pe Haralampii să le plătească vinul. 1 rublă și 50 copeici pentru o cvartă de vin. În total Haralampii a luat 184 cvarte de vin și urma să achite 276 de ruble. Până la urmă cîntărețul din sat a fost obligat să achite locuitorului, prețul pentru vinul băut de cazaci.
Pe teritoriul satului au fost dislocate armatele cazacilor. Populația din sat a avut menirea de a-i găzdui, a le oferi condiții și a le satisface mofturile. Au venit cu scopul de a bea cît mai mult a-și bate joc de oameni, a fura și turba după bunul lor plac. Nu în zadar s-a ajuns la instituirea unor persoane care să aibă sarcina de a le satisface poftele și nazurile. Cazacii erau pretutindeni aveau dreptul de a intra în gospodăria omului, îi puteau lua animalele din ocol, tot ce doreau, iar basarabeanul trebuia să tacă și să înghită. Odată cu semnarea actului Unirii de la 27 martie 1918 aceștia eliberează teritoriul Basarabiei. Dar calvarul nu se sfârşeşte. În anul 1944 armata sovietică a adus în sat un val de emigranți din întreaga Uniune Sovietică, pe plaiurile satului nostru au ajuns calmâcii care reprezentau niște persone lipsite de scrupule care intrau în gospodăriile oamenilor din sat și luau tot ce nimereau. La Putină Vasilisa au intrat în ogradă și au luat porcul, l-au tăiat în fața familiei acesteia și în schimb i-au lăsat un lanț, pe care bunica l-a păstrat pînă acum, fără să îi pese că de el se legau cele mai urâte amintiri. Și nu e unicul caz cînd calmâcii distrugeau moral și material familia omului, Haruța Simion scria:„Tudor Haruța, tatăl meu își făcuse un fel de ascunzătoare încarepuse 500 kg de făină și o căruță nouă făcută de meșteri de origine germană. Tot acolo ascunsese hainele de ținută ale membrilor familiei, covoare, lăicere și alte lucruri prețioase. Apoi clădise pe această ascunzătoare o scârtă de ogreji. Calmâcii poposeau în casa cea mare cu fața spre miază-zi pe cînd noi dormeam în casa spre răsărit. Ei călătoreau în grupuri de cîteva căruțe iar fiecare grup avea un comendant. Aceștia erau soldați de origine rusă îmbrăcați în uniforme germane. După o bucată de timp, când în fiecare seară veneau noi și noi puhoaie de calmâci rezervele de nutreț s-au terminat. Deoarece în sarcina oamenilor din sat era asigurarea cu locuință și hrană a calmâcilor dar și a animalelor acestora. Atunci vitele neavând ce mânca au trecut la rosul ogrejilor din scârtă. Un animal mâncând ogreji a căzut cu piciorul într-un loc mai vulnerabil al ascunzătorii. Calmâcii au priceput care e motivul și au pus la cale jefuirea. Dimineața, părinții văzînd că sunt furați fățiș au mers la comendant să ceară dreptate. Acesta li-a zis că nu poate face nimic.”Și asta a fost soarta a zeci de familii din sat.
Epidemiile
După invazia calmâcilor a urmat și etapa cea mai grea, epidemiile. Cea mai răspândită epidemie a fost tifosul exantimatic numit în popor tif.Primul caz de tifos a fost înregistrat în 17 decembrie 1942 și bolnavul a fost Anton Teleagă. Ca măsură de protecție a familiei şi vecinilor, el a fost spitalizat la Cimișlia. Medic în sat nu era, venea medicul Popescu din Sadaclia împreună cu o moașă, Maria Bălan. Al doilea caz de tifos a fost Ciobanu I. Gh., în vârstă de 19 ani, care la fel a fost spitalizat la Cimișlia. În primăvara anului în toate locurile publice erau afișate informații cu privire la protecția contra tifosului. Medicul verifica săptămânal elevii din școli, iar la începutul anului 1943 se dă un ordin prin care profesorul este obligat să tundă la chelie toți elevii, deoarece aveau pediculoză. Satul a fost infectat masiv cu această epidemie în vara anului 1944, iar apogeul s-a înregistrat în 1945. Una din presupusele cauze a fost gerul din iarna anului 1944 care a provocat moartea cirezilor de vite grămădite în ograda familiei Bogos.
În primăvară, cadavrele acestor animale au început a se descompune, şi chiar dacă au fost îngropade, mirosul persista. La intrarea în sat a fost afișată o tabliță pe care era scris:„Tifos exantimatic”, în speranța că de frica acestei boli calmâcii nu vor mai intra în sat. Deoarece tifosul era o boală complicată și necesita tratament îndelungat, când venea medicul în sat se trăgea clopotul și toți cei bolnavi se adunau la dispensar. Ca să prevină eventualele boli și epidemii se începe vaccinarea atât a animalelor (ovinelor-august 1942), cât și a oamenilor. Astfel, în august 1942 sunt vaccinați 57 copii contra difteriei. Tot atunci pentru animale este construit un cimitir împrejmuit cu un șanț. (Acest cimitir a fost construit, săpat departe de sat și astăzi locul unde a fost acest cimitir se numește Cimitiru Cailor. Este amplasat pe drumul spre satul Sadaclia). Dar populația din localitate continua să moară din cauza bolilor care erau permanent purtate de către soldații care treceau prin sat sau cei ce veneau de pe front. Sătenii spun că nemții erau oameni tare curați, pe când sovieticii erau mereu murdari și zdrențuroși. După Al Doilea Război Mondial, urmează altă tragedie a basarabenilor și anume foametea care duce la moartea a zeci de familii.
Aceste tragedii erau gândite din timp iar conducerea cunoștea dinainte care sunt pașii spre crearea unei societăți prosovietice capabile să muncească dar să tacă și să rabde.Scenariul era următorul:
1. 28 iunie 1940-Uniunea Sovietică a ocupat, prin forţa armelor, Basarabia;URSS a anexat un teritoriu de 44.422 km2, cu 3.200.000 locuitori.
2. 2 august 1940-Sovietul Suprem al URSS a creat RSS Moldovenească şi a primit-o în componenţa URSS.
3. 15 august 1940-Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis două decrete care au stabilit începutul organizării economiei RSS Moldoveneşti pe baze socialiste:"Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, transportului feroviar şi fluvial şi mijloacelor de telecomunicaţii din Basarabia";Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a naţionalizat, începând cu 28 iunie, toate mijloacele şi uneltele de producţie din ramurile indicate. Al doilea decret-"Cu privire la restabilirea, pe teritoriul Basarabiei, a legilor sovietice referitoare la naţionalizarea pământului"-a declarat întregul pământ cu bogăţiile subsolului, pădurile şi apele lui proprietate de stat, lichidând astfel, proprietatea moşierească şi capitalistă asupra pamântului.
4. Foametea din 1946-1947, exportul intens de produse în URSS, în timp ce lumea murea de foame;instituirea unor impozite imense, așa zisele, , postăvși, , .
5. Nimicirea chiaburilor prin exproprierea, deportarea lor;de frică omul era nevoit să dea totul statului și să semneze cât mai repede cererea de a intra în colhoz.
6. Deportarea din iulie 1949 a băgat frica în oameni, deoarece de la 6 iulie până la 1 septembrie 1949, în RSSM au fost organizate 750 de colhozuri în care au intrat 183.333 gospodării ţărăneşti.
După un așa scenariu au și apărut colhozurile, deoarece au fost folosite toate metodele inumane pentru a obliga oamenii să intre în colhoz. Începînd cu frica și teama pentru ziua de mîine și terminând cu taxe, impozite, arestări.
Foametea
Acest act de teroare contra populației basarabene a început în anul 1946 pînă la finele anului 1947, dar rădăcinile erau din 1944 când au revenit rușii și au obligat localnicii ca de altfel întreaga Basarabie să achite impozite pentru pămîntul și averea pe care o dețineau. Cauzele de bază ale foametei au fost de natură climatică deoarece a fost secetă, iernile erau gerose încît mureau și păsările, animalele. Dar celelalte cauze au avut la bază factorul uman și anume se încheiase războiul, satul avea pagube atât materiale, cât și umane, toți bărbații apți de muncă, în floarea vîrstei, au murit pe câmpul de luptă, iar în sat au rămas doar copii, femei, bătrîni și invalizi. Astfel a scăzut forța de muncă şi cea mai mare catastrofă a provocat-o politica regimului totalitar și anume colectivizarea și rechiziționarea de produse alimentare.
În sat, începutul foametei a fost resimțit imediat. S-a procedat în felul următor:fiecare locuitor era obligat să dea la stat o anumită cantitate de cereale, produse dar din cauza secetei acest impozit era imposibil de achitat, așa ca procesul de colectare a produselor să decurgă mai repede și mai eficient s-a organizat o grupă specială din care făcea parte președintele sovietului sătesc, reprezentantul NKVD-ului, reprezentanții partidului și comsomolului, Ilie Buga și Chiras Zaharcu, primarul Trofim Gaibu ei erau agroupolnomocenîi să măture podul sătenilor până la ultimul bob de grîu. Nepăsători că era foamete și oamenii nu aveau de unde să îndeplinească planul pentru așa zisa, , postavcă, , sau impozit, iar acestă grupă specială de la fiecare țăran strîngea și mătura fiecare bob de grîu lăsîndu-i pradă foametei.
Nu erau unicele cazuri mulți locuitori erau arestați pentru că nu reușeau să îndeplinească norma de cereale cerută de stat. Ghinculov Feodosia a fost judecată la 8 ani de închisoare pentru că nu a avut cereale să îndeplinească sarcinile de achiziție. În august 1946 statul a ușurat impozitul reducîndu-l dar nici aceasta nu a salvat starea localnicilor. Din URSS au fost aduse cantități mici de cereale pentru semănat. Dar pe lîngă toate măsurile erau și oamenii de la conducere care în loc să asigure populația cu cereale își luau marea parte a acestora lăsând lumea să moară.
În februarie 1947 au fost deschise cantine sau așa zisele, , pitatelinîi punct, , unde fiecărui om i se dădea câte 4 kg de cereale pe lună. În Ciucur-Mingir aceste puncte erau amplasate în gospodăriile lui Axinte Balmuș (care fusese deportat în Siberia, casa lui era punct de reabilitare a distroficilor din sat), Cernov Sozont și Tudor Haruța. Tot în aceste case erau cazați și cei bolnavi de distrofie sau cu diverse boli. Foametea a luat șfîrșit odată cu recolta din 1947. În lunile de toamnă din 1947 a scăzut treptat numărul persoanelor decedate din cauza foametei. Cei decedați erau îngropați într-o groapă comună;erau oameni care se ocupau anume cu strînsul cadavrelor și înmormîntarea acestora. În zilele de vară era un miros insuportabil, aveau de îngropat zeci de cadavre într-o zi. Ion Carp Popușoi avea un frate, Timofei, despre care el spunea:Din cauza foametei fratele mai mic Timofei a ajuns să sufere de distrofie. Parcă și acum îl văd cu pîntecele mare ca butoiul, cu picioare subțiri și uscățive. Scormonea prin gunoaie în căutarea vreunui grăunte. Scîncea căci nu găsea nimic și nici nu avea puteri să plîngă. A murit flămînd, sărmanul în primăvara anului 1947, cînd în 1949 au venit să ne deporteze l-au citit și pe el, acesta fiind mort deja de 2 ani.
Există oameni care confirmă faptul că autoritățile nu ţineau cont de numărul celor decedați și nu eliberau nici certificate de deces. Despre aceste vremuri au rămas amintiri amare în sufletul localnicilor:Au fost ani trăiți într-o altă lume. Peste tot era sărăcie cumplită. Foametea a adus omul la sălbăticie, a fost și caz de canibalism, o copilă se întorcea de la școală și a fost ademenită de niște locuitori ai satului, au vîrît-o în cuptor și au dat foc. Copila a ars de vie. Ca să trăiască măcar o zi mîncau rugumiș de ciocălăe, bețe de răsărită, rămășițele opincilor. Primăvara pășteau ca animalele mîncau mugurii și fiece fir de iarbă. În sat nu mai rămăseseră cîini și pisici, iar de la animalele domestice mîncau tot inclusiv și intestine, piei. Însăși ei erau murdari, zdrențuroși, cu hainele rupte, ponosite, nespălate, desculți.
Era o tragedie pentru fiece familie, când omul care muncise toată viața a ajuns să moară de foame și sărăcie, iar autoritățile strigau sus și tare că poporul moldovenesc merge pe calea colectivizării și comunismului. Presa occidentală nici nu știa prin ce calvar trece mâna asta de oameni.
În primăvara anului 1947 se întemeiază colhozul „Voroșilov”. Oamenii istoviţi de foame și nevoi scriu cereri cu forța prin care se dezic de averea lor și o dau în folosul colhozului, a satului. De la oamenii gospodari se luau lucrurile mai de preț și le împărțeau între conducerea satului și bețivanii din sat, deoarece aceştia deveniseră elita satului. Nu demult erau codași analfabeți, munceau cu ziua pentru un pahar de băutură dar în anii foametei și colectivizării erau mari„nacialnici”. Astfel prin foamete și apoi deportări se va pune baza unei terori care va dura decenii la rând, având un scop bine definit, distrugerea acestui popor a tot ce este român.
În presă apăreau zeci de articole despre intrarea în colhoz, cât de fericiți sunt locuitorii satului să muncească în colectiv. De fapt viața unui om din colhoz era cam așa:, , la 6 era deja la deal deoarece avea normă de prășit, ajungea acasă odată cu apusul soarelui, mai avea copii cărora trebuia să le poarte de grijă, treburi casnice. Lucrau fără de zile libere nu era mare scofală sâmbătă sau duminică erau ori la fățare ori la ridicat scîrte la grajd. Și așa zi de zi, an de an. Despre concedii de maternitate nici vorbă. Cam așa era viața de colhoz. Dacă cineva opunea rezistență și nu dorea să dee toată averea în colhoz inclusiv pămîntul de pe lângă casă ori era închis și averea confiscată ori declarat dușman al poporului și deportat.” Străbunelul Anton Gangan avea câteva hectare de pămînt, doi boi și unelte agricole, când a fost obligat să dea toate acestea la colhoz. Inima nu i-a suportat și a decedat de atac de cord. Cei care s-au împotrivit au ajuns în Siberia și Kazahstan...
Deportările
Procesul de arestare și deportare nu a avut nevoie de mult timp. După ocuparea Basarabiei între 28 iunie-iulie 1940, listele cu persoanele care trebuie urgent deportate erau deja gata. După instaurarea regimului sovietic încep reforme și pași concreți:
1. 28 iunie-iulie 1940, arestarea foștilor polițiști, agenți ai siguranței și ofițeri ai armatei române
2. 9 iulie 1940, V. Molotov, președintele Guvernului sovietic, semnează hotărârea, , Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei”, conform căreia tribunalelor le revenea sarcina examinării dosarelor vizînd „crimele contrarevoluționare și banditismul”;toți cei învinuiți de activități contrarevoluționare erau reprimați conform art.58 (1-18) din Codul penal.
3. 7 mai 1941, este numit împuternicit al Moscovei în R.S.S.M. S. Goglidze, care își propune detectarea dușmanilor regimului sovietic, întocmește listele și deportările așa zișilor dușmani. În opinia lui, dușmanii sunt, , activul partidelor burgheze, moșierii, ofițerii armatei albe, marii comercianți și proprietari de case, diverse elemente antisovietice”. Pe lângă aceasta, el crează un nou element și anume agenții secreți, care reprezentau legătura dintre popor și conducere, aveau menirea de a reproduce orice frază zisă la adresa regimului și să caute pretutindeni dușmanii. Se deghizau ca să nu fie recunoscuți, aveau anumit limbaj. Tot Goglidze cere lui Stalin ca aceste persoane să fie deportate împreună cu familiile lor. Cu aceasta începe primul val al deportărilor;astfel în clasa deportaților au fost primari, mari proprietari de case, comercianți, ofițeri ai armatei române, polițiști și jandarmi, moșieri, membrii partidelor politice.
Astfel Balmuș Alexe a fost deportat deoarece a deținut funcția de primar și membru al Partidului Național-Țărănesc, Grîu Serafim pentru că a fost gardian public la poliția Comrat, Cernov Leonte a fost radiotelegrafist în Aeronautică în România, Cernov Sezont deoarece avea casă mare și era adept al românismului, Ciobanu Mavtei notar, moșier. Acest lucru e valabil și pentru ceilalți deportați din 1941. Din categoria moșierilor erau deportați cei care dețineau suprafețe de pământ mai mari de 15-20 hectare.
4. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, efectuarea operațiunii cu scopul deportării membrilor organizațiilor contrarevoluționare și a elementelor antisovietice. Oamenii erau deportați pe termen de 20 de ani. În baza, , Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali” erau deportate familiile fără capul familiei, adică soția și copii. Deoarece în opinia regimului comunist aceasta era ostilă față de regim, partid etc.
În 1940 averile lor au fost confiscate de ruși, în 1943 vin românii care instituie moștenitori sau posesori temporari. Primarul (I. Teleagă) împreună cu pretorul (N. Ciobanu) alcătuiau listele bunurilor transmise.
Date asupra averii rămase pe urma lui Maftei Ciobanu din Ciucur-Mingir, deportat de ruși:una casă de locuit, un grajd, 2 camere de porumb, 30 hectare teren arabil, 17 hectare izlaz și 35 ari vie, un plug, una borona, una mașina de semănat porumb, una vînturătoare, una mașină de bătut porumb, una vacă, un vițel, 27 oi, un măgar. Averea a fost administrată pînă în prezent (1943) de fiica deportatului, Valentina Balmuș.
Date asupra averii rămase pe urma lui Gangan Dumitru din Ciucur-Mingir, deportat de ruși:una casă, un grajd, 2 magazii, o casă pentru porumb, 18 hectare teren arabil, 8 hectare izlaz, 1 hectar 75 ari vie hibrid producție direcți, 2000 kg porumb recolta din 1940, una moară de vânt, 2 pluguri, o vânturătoare, 6 butoaie, o căruță (2 boi), 5 vite cornute, un cal, 40 de oi. Averea până în prezent a fost administrată de fiicele lui, Domnica Gangan și Alexandra Crețu.
Date asupra averii rămase pe urma lui Gangan D. Neculai, repatriat în Germania:una casă, un grajd, o pivniță, 4, 88 hectare teren arabil, 1 hectar izlaz, 29 ari loc de curte. Venitul din avere anului 1941 (1604 lei) s-a depus la Banca Națională Română iar pe anul 1942 a fost dată în dijmă .
Martie 1943, averile celor trei vor fi predate domnilor Anton D. Gangan, Domnica Gangan, Alexandra Crețu, Valentina Balmuș, numiți ca administratori provizorii asupra averilor în cauză prin Jurnalul Tribunalului Tighina. Repatriat în Germania va fi și Macarie Grău dar pe parcursul anului 1941 el se va întoarce în sat împreună cu familia.
Este un moment interesant în cazul deportatului Serafim Grâu. Era născut pe 17 iunie 1911 și era fiul lui Pricopi și Vasilisa, a fost arestat de poliție la 20 iunie 1940;până atunci îndeplinea funcția de gardian public la poliția Comrat. Era căsătorit cu Domnica Gherman. Părinții Domnicăi erau Toader, născut la 30 mai 1885, și Tudora, născută la 16 mai 1885. Toader a fost arestat la 13 iulie 1941 pentru propagandă antibolșevică. Se primește că într-o familie au fost arestați 2 membri-socrul și ginerele. La fel este și cazul lui Cernov Sezonte (Ciornei sau Șiornei Sozonte), care era agricultor. Casa lor din sat semăna cu un conac și era amplasată în centrul satului (actualul Punct Medical) mai aveau 2 hectare de vie și 18 hectare de pământ. După ce au fost deportați casa lor s-a transformat în punct de reabilitare apoi club, unde dansau și priveau filme. Căsătorit cu Zenobia aveau mai mulți copii:
-Anatolie, născut în 1904 în 1941, era institutor la Școala Normală din Chișinău, a fost refugiat, a participat la luptele de eliberare a Basarabiei și Transnistriei. A fost decorat cu ordinul, , Virtutea militară de război cl I”. În 1941 dorește să îșî mute familia din Cernov în Ciornei, deoarece i-a fost rusificată de regimul țarist.
-Leonte, născut la 2 iunie 1913, de profesie Agent sanitar, sergent voluntar în jandarmeria română. A fost arestat de poliția sovietică la 13 iulie 1941 în comuna Bogdănești (Bogdanovca) deoarece a avut atitudine românească. Apoi deportat în Kurgan. O familie cu adevărat exemplară care a educat copiii în spirit românesc, au reușit să obțină profesii dar deportarea a dus totul pe apa sâmbetei.
-Eugenia, născută în 1914
-Valentina, născută în 1915
-Ioan, născut la 28 iunie 1921, învață 5 clase la școala din sat apoi se înscrie la 28 ianuarie 1942 ca voluntar radiotelegrafist în Aeronautică, era de statură mijlocie, păr negru, ochi căprui. A învățat la Școala Normală din Bacău apoi a fost înscris la școala de subofițeri din Germania (31.07.1942). În 1943 a fost încorporat în armată în infanterie.
În Ivdellag reg. Sverdlovsk au fost deportați oamenii care au deținut funcția de primar, notar sau membri a partidelor pro române, dar cel mai tragic este că soarta lor era ștampilată de la bun început, ei nu s-au mai întors. Din start era clar că aceștia reprezentau un pericol deoarece erau oameni intelegenți cu studii și au lucrat cu lumea oricând puteau protesta, pune piedici noii puteri în calea realizării planurilor acesteia, așa s-a hotărît ca ei să dispară pentru totdeauna, „nu-i omul, nu-i problema”. În zadar soțiile îi așteptau acasă iar copii le scriau scrisori. Deportările din 1949 au avut un caracter diferit de cele din 1941. Ele sunt cunoscute ca Operațiunea „IUG”.
În acest context va apărea imaginea chiaburului. Cine sau cum arăta acesta? Erau persoane care au fost activi membri de partide antisovietice, au colaborat cu antisovieticii, au avut relații cu puterea de ocupație, au emigrat în România, au sprijinit regimul româno-fascist de ocupație și influențează economic și politic țăranii săraci, nu dădeau pîinea la stat, refuzau să se conformeze sistemului sovietic, erau contra construcției colhozului și consolidării structurii puterii sovietice, au folosit munca lucrătorilor sezonieri au avut venit de la mori, oloinițe, rîșnițe. Nu e de mirare pentru că fiecare om care avea cel puțin una din aceste caracteristici, imediat era trecut în rândul chiaburilor sau dușmanilor poporului, naționaliști etc. Deseori cînd i se incrimina omului că este chiabur, el nici nu știa ce prezintă acest cuvînt și de ce i se zice așa. Pentru a scăpa de chiaburi a și fost folosită a două rundă de deportări intitulată operațiunea IUG cu scopul, , izbăvirii, , RSSM de elemente chiaburești.
-17 mai 1949, V. Ivanov, președintele Biroului CC al P.C. din toată Uniunea pentru R.S.S.M. și N. Coval, secretarul al CC al P.C., G. Rudi președintele Consiliului de Miniștri al R.S.S.M., trimit lui Stalin un document prin care cer permisiunea acestuia și nemijlocit a partidului din toată Uniunea pentru organizarea deportării din R.S.S.M. a chiaburilor, activiștilor partidelor profasciste.
-6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. din toată Uniunea adoptă hotărîrea , , Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S.M. a chiaburilor, foștilor moșieri, marii comercianți, complicii ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu germanii și romînii, membrii partidelor și organizațiilor profasciste, membrii sectelor ilegale cît și familiile celor indicați mai sus, , .Aceștia urmau să fie deportați pe veci și nu aveau voie să se întoarcă în locurile natale. Dacă fugeau din locurile stabilite de deportare riscau 20 de ani să stea la ocnă.
-28 iunie 1949, Confirmarea listelor de către Consiliul de miniștri al R.S.S.M și a unui consiliu special.
-30 iunie 1949, Consiliul de miniștri al republicii adoptă hotărârea, , Cu privire la confiscarea și realizarea averii deportaților de pe teritoriul R.S.S.M. Astfel toate bunurile mobile și imobile erau confiscate și trecute în proprietatea statului.
-5 spre 6 iulie 1949, se declanșează operațiunea IUG. Zeci de persoane mobilizate și înarmate până în dinți în toiul nopții scoteau familii întregi din case îi încărcau în mașini și îi duceau la cea mai apropiată cale ferată de unde se pornea trenul morții pentru mii de familii.
Din punct de vedere legal această operațiune a fost explicată în baza decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 care prevedea redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia. Conform acestuia românii de la est de Prut erau declarați cetățeni sovietici şi că au colaborat în anii războiului cu administrația românească și astfel au trădat patria sovietică. Cel mai straniu a fost că nimeni nu a acordat cetățenie sovietică basarabenilor și nimeni nu a cerut cetățenie sovietică, dimpotrivă în 1941 când erau românii sate întregi, inclusiv popoulația din Ciucur-Mingir scriau cereri ca să li se acorde cetățenie română, își schimbau familiile rusificate în cele românești (cazul lui Anatolie Cernov, fiul lui Sezonte Cernov, care în 1941 era institutor la o școală din Chișinău, și cere primarului din sat (Isidor Teleagă) ca acesta să confirme că familia lui este Ciornei sau cum se spune în popor Șiornei, familie pe care rușii bolșevici i-au rusificat-o deoarece dorește să scape de această familie rusificată străină pentru sufletul lui). Doar românii în septembrie 1941 după ce au eliberat teritoriul Basarabiei au promulgat un decret lege privind reglementarea cetățeniei locuitorilor din Basarabia. Articolul I din lege prevedea, , Au fost și sunt romîni, , :
1. Toți locuitorii din teritoriile dezrobite care potrivit legilor în vigoare la 28 iunie 1940 se bucurau de naționalitate română
2. Copii născuți la 28 iunie 1940 sau după această dată pe teritoriile dezrobite, din tată și mamă necunoscuți. Copii găsiți pe teritoriile dezrobite ce au fost născuți pe acele teritorii. În acest scop la 1942 au fost întocmite liste de locuitori a comunelor, conform depozițiunilor art. 25 din Regulamentul privitor la constatarea cetățeniei romîne a locuitorilor din Basarabia după constatarea Comisiunei respective. Astfel pentru comuna Ciucur-Mingir în listă au fost înregistrați 555 de familii, persoane. Listă confirmată de primarul comunei I. Teleagă și notarul C. Linescu.
Acum ne punem întrebarea ce fel de redobândire a cetățeniei inexistente sovietice poate fi vorba? Prin amploarea lor, deportările au avut efecte nemaivăzute atât la nivel psihologic, dar și cultural, economic, demografic. Omul rămas era cu frica în oase, fiind conștient că fiece vorbă poate duce la un dosar și eventual exil în orce moment poate fi declarat dușman al poporului și posibil ultima dată să vadă vatra casei strămoșești. După dezghețul hrușiovist și apoi epoca lui Brejnev multe familii au revenit în sat cum ar fi cazul familiei lui Surdu Alexandra și Iacob, iar alții au rămas cu trupul în exil dar cu sufletul tot în Ciucur-Mingir. Întorși acasă au început totul de la capăt deoarece statul le-a luat și ceaunele din pod, au continuat să trăiască viața zi cu zi dar calvarul acelor vremuri din exil a rămas o urmă adîncă în familiile lor, neamul lor și nemijlocit în istoria satului. Au fost aleși deoarece erau gospodari care știau să prețuiască fiece petec de pământ, aveau copii învățați și pricepuți, au demonstrat că pot mânui și calul de căpăstru și arma pe front, nu se temeau să își împărtășe opiniile politice să adere la partide, dar cînd e un amestec de toate aceste calități inevitabil devii dușman pentru sovietici nu conta că erai femeie ori bărbat.
În anul 1943 populaţia satului Ciucur-Mingir era de 2473 de locuitori;în 1949 populaţia satului era de 986 de locuitori. Prin politica sa, regimul sovietic a îngropat 1487 de cicureni în 6 ani.
