⬆

Porcul în coşciug şi fasolea de trei feluri: strategii de supravieţuire în timpul ocupaţiei germane

Imaginea nefardată a Bucureștilor acelor ani scoate la iveală scene dramatice, care au în prim-plan lupta pentru subzistență. O mare parte din populație este pauperizată peste noapte, mai ales că în acea perioadă bărbatul cap de familie și unic aducător de venituri într-o gospodărie, în cele mai dese cazuri, era mobilizat.

Sfânta Pâine.

Pâinea a fost alimentul de bază în timpul ocupației pentru majoritatea populației urbane – la sate era interzisă comercializarea sa, fiind înlocuită cu o rație de 500 grame de mălai de persoană. Cozile din fața magazinelor de panificație au fost endemice, de multe ori cantitatea disponibilă nefiind suficientă pentru toți doritorii. Așa se întâmplă în vara lui 1918, când situația ajunge intolerabilă, fiind raportată premierului Alexandru Marghiloman: „Nu găsesc decât plângeri: lipsă de pâine; se fură chiar asupra rației reduse; soldații germani, unguri, etc. țin rândul sau trec direct la brutari, iau un sac cu pâini și ceilalți nu mai au nimic, – dar prin împrejurimi se găsește pâine cu un leu”. Administrația germană a impus prețuri maximale accesibile și a încercat tot timpul să găsească formula surogat ideală. Pe 4 februarie 1917 se anunță prima cartelare a pâinii, fiind reglementate și prețul sau greutatea: 440 grame – 15 bani; 300 grame – 10 bani; 140 grame – 5 bani.

Spre sfârșitul perioadei de ocupație, pâinea se dorea a fi înlocuită cu pesmetul, acesta, ce-i drept, fiind preparat din făină integrală. Însă costul unui kilogram, 20 lei, era aproape prohibitiv pentru clientul de rând.

În loc de pâine surogat, unii preferă mămăliga, dar nici mălaiul nu e marfă acesibilă, cum ne demonstrează Vasile Cancicov: „Personal, am umblat din prăvălie în prăvălie, din hală în hală, ca să cumpăr puțin mălai și de 10 zile încă n-am reușit să găsesc”. În primăvara lui 1918, cantitatea de mălai permis de cartele scade de la 750 de grame la 500. Aprovizionarea cu făină de grâu a Bucureștilor s-a realizat iniţial prin moara „Zehender”, în timp ce necesarul trupelor era suportat prin manutanță militară. După aceea, a fost încredințată unor panificatori deținători de mori moderne: Sternbach, Schwartz, Zentler, Pauker și Simmons.

„E o mare lipsă de alimente. Nemţii cară în fiecare zi, cară cumplit. Grâne, vite mari, vite mici, untură, uleiuri vegetale, unt, păsări tăiate, făină, ouă, lână, fier, bronz, săpun, coloniale, conserve. Trenuri întregi pornesc, zi şi noapte, spre Germania. Mâncăm fasole de trei feluri, ca să avem iluzia unei variaţii. Fasole fiartă, iahnie şi sleită. Pâinea nu se poate defini. Are un gust vag de mălai muced, de paie umede şi de magazie igrasioasă. Fug pe la toţi băcanii pe care-i cunosc, să capăt câte o pungă de mălai. Nădejdea e la mămăligă. Din când în când, mai prind câte o bucată de carne, adusă prin contrabandă la Bucureşti. Nemţii au instalat posturi de control la toate barierele oraşului. Dar nimeni nu poate dejuca isteţimea dobândită prin veacuri de încercări a ţăranului român.
Porcul e aşezat în coşciug, unde face de-a binelea pe mortul. Şi coşciugul aşezat în căruţă. Bocitoarele satului însoţesc cortegiul. Măcelarii sunt şi ei alături, trişti la gândul că pot să piardă paralele investite în defunct dacă sunt prinşi. Câte un trecător salută impresionat. Armata germană salută şi ea. Aşa izbutesc şi eu să mă înfrupt uneori cu un kil sau două din cartea răposatului”.
(Ion Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013)

Cele 18 plicuri ale familiei Giurescu.

Unii dintre bucureştenii rămaşi în Capitala ocupată au fost foarte prevăzători, precum familia istoricului Constantin Giurescu. Acesta adunase cele câteva salarii oferite anticipat de către autoritățile române înainte de retragerea lor în Moldova, plus alte sume provenite din împrumuturi, totalul împărțindu-l în 18 părți egale, puse în tot atâtea plicuri, reprezentând rezervele afectate numărului de luni preconizate de istoric pentru durata războiului.

Contribuția doamnei Giurescu la crearea mecanismului de supraviețuire familial a fost la fel de importantă: „mama avea o ladă de zahăr de 25 de kg și vreo trei cutii de câte 5 kg fiecare – rememorează fiul său, istoricul Constantin C. Giurescu. Ne-a declarat însă că nu dă niciun dram nemților. Și pentru ca să nu contravină ordonanței Kommandaturii, care pretindea ca și celelalte ordonanțe, că neîndeplinirea dispozițiilor se va pedepsi cu șase luni închisoare sau 3000 de lei amendă sau ambele împreună – a hotărât ca să transforme întreaga cantitate, minus cele 5 kilograme premise, în sirop. Și astfel, timp de o zi întreagă s-a procedat la transformarea acestei provizii și turnarea ei în sticle. La ceaiul de dimineață, în loc de zahăr puneam sirop”.

Rarităţi: carne, zahăr, unt, lapte.

Procurarea alimentelor devine foarte anevoioasă pentru toată lumea. Afară de raționalizarea pâinii, și alte alimente de bază au fost distribuite pe cartelă. În privința cărnii, de exemplu, ajunsă și așa o „legendă”, după cum notează Vasile Cancicov, bucureștenii trebuie să se mulțumească cu 220 de grame pe săptămână, până la 1 aprilie 1917, după această dată rația reducându-se la 150 grame săptămânal.

Zahărul trebuia porționat pe cap de familie: 1 kg pe lună; acesta era produs doar la fabrica „Colentina”, distrusă înainte de predarea Bucureștilor, dar refăcută mai apoi de germani. Iar untul era, de asemenea, cartelat – în epocă era ingredient indispensabil al sosurilor de tot felul. Dar și așa e de negăsit. Laptele, la rândul lui, a fost pus în vânzare numai pe cartelă, singurii beneficiari fiind copiii, bătrânii și bolnavii spitalizați. În cofetării sau alte locante, era disponibil numai între orele 7-9. Magazinele se închideau la 7 seara, consumul curentului electric fiind și acesta limitat, civilii fiind nevoiți a se mulțumi cu un kilowatt de persoană pe săptămână.

Pâine mânjită cu muştar – şi sugestii cinice pentru consumul cărnii de cioară şi a trifoiului.

Nici nu e bine cucerit Bucureştiul, evocă ambasadorul SUA în România la acea vreme, A. Vopicka, că 7.000 de femei din Capitală fac o plângere la Legația americană prin care cer să fie asistate, declarându-se în imposibilitate de a-și putea procura cele necesare subzistenței. Sensibilizat de aceste cazuri dramatice, diplomatul încearcă să le ajute, dar, pentru o soluție pe termen lung, apelează la administrația de ocupație, după ce P.P. Carp refuză să intervină, invocând motive de ...vârstă. Autoritățile germane expediază problema, oferind doamnelor cu pricina ajutoare bănești între 3 și 13 lei de persoană. De altfel, o ordonanță încearcă să dea iluzia unei clarificări a problemei, stabilind ca limitele acestor ajutoare se situau între 25 de lei pentru un major și 15 lei pentru un copil sub 14 ani.

Pia Alimăneșteanu își amintește că o „doamnă de bună condiție” a venit să-i ceară ajutorul, după o lună de suplicii, în care singura sa hrană au constituit-o pâinea, usturoiul și ceapa. Magazinele alimentare, de multe ori, rămân neaprovizionate, iar ceea ce mai rămâne prin rafturi sunt mărfuri scumpe și de proastă calitate. Un alt martor a vremii își amintește că băcăniile etalau într-o vreme doar muștar, „o combinație oribilă și la vedere și la gust”, și pesmeți. Alt produs alimentar accesibil l-au reprezentat pastele făinoase. Toamna, se mai găseau și prune.

Chiar și lumea bună, dacă la început aproape că nu resimte penuria alimentară, spre finalul perioadei de ocupație ajunge să se mulțumească chiar și cu pâine „mânjită” cu muștar. Un apropiat al lui Marghiloman, economistul Gh. M. Dobrovici, primește „două șunci” din partea colonelului Albert, sensibilizat de lacrimile de disperare vărsate de acesta. În presă apar acum și articole ce încearcă să facă propuneri extravagante pentru gusturile culinare ale românilor; astfel, ziaristul Alexandru Ciurcu, în publicația proprie, „Agrarul”, recomanda consumul cărnii de cioară sau a trifoiului, pe care îl prezintă ca având aceleași calități precum spanacul. Îndemnul cuprindea și o doză de cinism apreciabilă, ziaristul fiind posesorul uneia din cele mai moderne și performante ferme din Muntenia.

„9 iunie 1917
Ni se rechiziționează și o cotă din ouăle de la găini, ca și cum toate ouă zilnic. Găinile au fost numărate și, fiecăreia, i s-a pus un inel la picior cu numărul respectiv trecut într-un catalog. Azi au venit să ridice 20 de ouă. Din fericire le pregătisem de dimineață, între ele punând vreo zece de la cloștile noastre și de la vecini. Parcă o să știe că sunt de la mine, căci ei le pun de-a valma într-un coșuleț. Câtă prevedere au germanii și câte născociri le dă în gând! Bietele găini, mirate, toată ziulica își ciugulesc piciorul.
De aceea recurgem și noi la fraude ca să mai avem dreptul să tăiem vreo găină. Astfel, una moartă a trecut din casă în casă și dusă la comandatură. Am împrumutat-o și eu și am pus-o de cu seară în cotineață. De dimineață am profitat de ocazie că era ordonanța neamțului prin curte ca să deschidă Iordache cotineața în fața lui și în prezența mea ca să ridic ouăle. Ne-am mirat cu toții găsind-o moartă. L-am rugat pe el s-o ducă la comandatură, eu neștiind unde trebuie înregistrată moartea ei.
Am opinat să stopăm acțiunea să nu bage și ei de seamă că este una și aceeași găină. Am înscris la revizie 16 găini, pentru că șase le-am ascuns în pod, așa că din avutul nostru a trebuit să recurgem la fraude ca să putem mânca șapte găini.
Ieri, fiind la comandatură pentru a întreba dacă nu mai am o scrisoare din țară, căci veniseră câteva, a venit o nenorocită de femeie cu 14 ouă. Un comisar le ia și cum erau proaspete, trei se spărseseră. «Ei, ei – exclamă neamțul – alle sind caput». Femeia, care știa că erau proaspete, se revoltă și, adresându-mi-se, îmi spune: «Vai de mine, cuconiță, cum să pută că doar sunt de trei zile ouate!» Cât eram de mâhnită văzând cum se ia și săracului hrana zilnică de la gură, am râs totuși. Acasă am povestit la ai mei întâmplarea și toți au făcut haz”.
(Elena Negrescu, Jurnal de război. 1916-1918, Editura Detectiv, Bucureşti, 2006)

Culmea lipsei: prăjituri cu fasole.

Alimentul de bază al perioadei a fost fasolea, care a ajuns să fie gătită în toate felurile posibile; Virgil Drăghiceanu pretinde că o cafea turcească o conținea obligatoriu ca ingredient, la fel și pretențiosul „marghiloman”. De asemenea, devenise indispensabilă pentru dulciurile de tot felul, torturi sau prăjituri. Chiar și așa, unii găsesc motive de mulțumire: „Copiii crescuseră între timp ca plantele tinere și erau grași și trandafirii, deși fuseseră hrăniți, de la intrarea germanilor, mai mult cu fasole, ceapă și mămăligă. Hrana aceasta le priise”.

Dulciurile de tot felul au ajuns aproape să fie prohibite, folosirea zahărului sau a ouălor ajungând să fie reglementată prin ordonanță – o birocrație cu viziune farmaceutică vizează cantitățile și ingredientele rețetelor și zilele permise pentru gătirea acestora.

Fenomenul cerșetoriei ia o amploare fără precedent, pe care îl surprind mulți martori ai vremii, apelul la mila publică fiind făcut, de multe ori, și de către persoane neobișnuite până atunci cu lipsurile materiale. Cărți poștale emise de autoritățile de ocupație surprind și ele acest fenomen, cu maliție, ca parte a unei imagini de colț balcanic nesupus civilizației. Unul dintre semnele pauperizării unei părți importante a populației bucureștene e și apariția încălțămintei cu talpă de lemn, a căror confecționare devine o activitate comună pentru meșterii cizmari ai vremii; într-o reclamă, o firmă de profil pretindea că produce tălpi de lemn „flexibile și articulate”. Fenomenul datora, mai ales, lipsei acute a pielii, care a fost supusă rechizițiilor.

Contrabanda cu alimente: inventivitate la cote maxime.

Penuria alimentară a generat căutarea de soluții extreme pentru asigurarea numărului de calorii zilnice. Una dintre cele mai originale metode de înșelare a vigilenței cerberilor de la intrarea în oraș – pătrunderea de alimente de proveniență rurală în orașe era interzisă, fără autorizarea autorităților militare – a fost născocită de către un lăptar din Afumați, care a pus în scenă o înmormântare butaforică, în sicriu fiind introdusă o bovina tăiată; soția acestuia „bocea” în spatele „cortegiului”. Stratagema, se pare, a fost descoperită până la urmă, iar protagoniștii amendați.

Alte încercări îndrăznețe s-au derulat sub forma improvizării de nunți, botezuri sau cumetrii. Printre cele mai eficiente metode, uzitate predilect de femei, s-a numărat simularea sarcinii și ascunderea produselor alimentare sub haine. Anibal Stoenescu, comisar de poliție, pretinde că agentul cel mai potrivit de contrabandă alimentară era lăptarul, care putea foarte ușor dosi bucăți de carne pe fundul bidonului cu lapte.

Dar cel mai sigur mod prin care vigilența santinelelor de la intrările urbane era adormită o reprezenta mita. Acest fenomen a devenit o obișnuință în acei ani, mulți înalți decidenți militari germani plângându-se de coruperea morală a soldaților din subordine în timpul șederii în Capitală.