„Politica ușilor deschise în Asia”: evoluția Chinei și Japoniei în cadrul relațiilor internaționale

 La începutul secolului al-XIX-lea, Regatul Chinei era deja condus de un secol și jumătate de puternica Dinastie Qing. Aceasta, originară din nord-estul Chinei a reușit să ajungă la putere cu ajutorul invadatorilor jurcheni (populație de origine mongolă) care a dat jos de la putere corupta, inerta și demodata dinastie locală Ming, care nu mai făcuse niciun progres de la Cele 7 călătorii ale amiralului și exploratorului Zheng He prin Oceanul Indian și Africa (1407-1433) și până la 1636, când jurchenii își creează propria dinastie, iar în 1644, cuceresc capitala Chinei și a Dinastiei Ming, Beijing. Astfel, invadatorii jurcheni capătă puterea totală și odată ajunși la guvernare, stabilesc faptul că vor să se întoarcă la vechile idei ale Confucianismului și să conducă prin ele, folosindu-se de tradiții și valorile tradiționale confucianiste ca stâlpi ai bunei lor guvernări.

Ascunși în spatele acestor intenții, ei doreau de fapt să refacă imaginea Chinei după propria lor voie, adică un mare stat unidinastic milenar (condus de membrii regali ai unei singure dinastii) cu ambiții universaliste, dar care era, de fapt, înapoiat și incapabil să facă față transformărilor culturale și tehnice ale Europei.

 Chiar și așa, Regatul Chinei (condus de Dinastia Qing din 1644) era încă, unul foarte extins, ajungând la 1800, în cel de al patrulea an al domniei Împăratului Jiaqing (1796-1820), să înglobeze teritorii din Peninsula Coreea până la Munții Tianshan din Asia Centrală și Lacul Baikal din Siberia.[1] Mai mult decât atât, imediat în afara sistemului de regiuni controlate direct (prin cucerire), statul chinez din acea perioada controla numeroase state tributare din Asia de Sud-Est și Sud, care acceptaseră, într-un mod sau altul, suzeranitatea Dinastiei Qing precum Coreea (unde împăratul avea influență directă) sau în îndepărtatele regate Thailanda și Nepal, unde, însă, ce-i drept, relațiile tributare erau mai degrabă, de formă, onorifice (atât Regatul Thailandei, cât și cel al Nepalului fiind state independente).[2]

Însă, în cazul sistemului de state tributare s-au înregistrat și eșecuri notabile, precum cazul Vietnamului, unde Imperiul Chinez pierde controlul după implicarea într-un lung război civil, de partea greșită (fapt în urma căruia, Dinastia Nguyen ajunge să-i alunge pe chinezi și să conducă Vietnam-ul până la cucerirea țării de către francezi, în 1883). Dacă adăugăm la acest fapt, pătrunderea tot mai adâncă a europenilor în China, în încercarea de a-i deschide sistemele politic și economic și a iniția relații comerciale cu aceasta (cele două misiuni diplomatice britanice în China ale Lorzilor Macartney și Herst, prima realizată în 1793, a doua în 1816, însă ambelor le-au fost respinse cererile de lărgire a piețelor comerciale chineze pentru negustorii europeni) și incapacitatea aparatului politic de a mai lua decizii benefice pentru societatea chineză, singura performanță a Dinastiei Qing de la începutul secolului al-XVIII-lea fiind eliminarea societății reacționare confucianiste „Lotusul Alb”, care produsese o mare dezordine socială și economică în interiorul Regatului Chinei timp de 8 ani, între 1796 și 1804, obținem, astfel, primele simptome ale decăderii Imperiul Chinez.[3] Astfel, putem spune că primul semn al decăderii Dinastiei Qing a fost Administrația Imperială...

 În al doilea rând, o altă mare problemă de la începutul secolului al-XIX-lea căreia Dinastia Qing nu i–a găsit nicio soluție eficientă spre a fi definitiv rezolvată a fost...consumul de opiu, drog la care chinezii apelau spre a uita de toate problemele lor încă din Evul Mediu. Însă, în 1813, același împărat Jiaqing de care vorbisem mai sus, se plângea de faptul că „dacă înainte, doar vagabonzii orașului aveau acces la opiu și-l fumau în privat, astăzi, servitorii, gărzile, oficialii, cu toții îl luau. Iar asta este, într-adevăr, un fapt bolnăvicios.”[4] Fiul lui Jiaqing, Daoguang care preia tronul Regatului Chinei în 1820, se confruntă și el, la fel ca tatăl său, cu problema interzicerii sau nu a opiului timp 18 ani, întrucât întâmpina opoziția unei mici părți a Curții Imperiale Chineze care încă agrea ideea comercializării lui.

Cu toate acestea, în 1838, autoritățile chineze, alarmate de importurile masive de opiu și de valoarea plăților în lingouri de argint (principala monedă de schimb în China), dar și de încălcarea regulii potrivit căreia toate schimburile comerciale externe trebuiau să treacă prin Guangzhou, oraș-port din sudul Chinei (singurul port în care negustorii europeni puteau realiza activități comerciale, conform reglementărilor breslei negustorilor chinezi, , , Hong”) îl alungă pe oficialul britanic trimis să supravegheze comerțul și confiscă opiul de contrabandă, pentru această misiune trimițându-l pe unul dintre cei mai importanți funcționari ai Dinastiei Qing de la acea vreme, Lin Zexu.[5]

Acesta realizează o primă mișcare puternică, arestând o mare parte a traficanților chinezi importanți (în jur de 700) ce colaborau cu Imperiul Britanic. Apoi, face o a doua mișcare, încercând să negocieze cu străinii, majoritatea britanici și americani cedarea magazinelor de droguri (opiu) în schimbul celor de ceai, la un preț fix, însă se izbesc de refuzul categoric al europenilor. După încercuirea acestora în cartierul comercial din Canton și aruncarea tuturor încărcăturilor de opiu în Râul Perlelor, britanicii le declară război chinezilor în martie 1839, un război ce va fi cunoscut în mod popular sub numele de Primul Război al Opiului, ce are loc între 1839-1842. În februarie 1841, Marina Regală Britanică ajunge aproape de Guangzhou, flota chineză fiind distrusă cu acea ocazie, iar forțele britanice invadând orașul.[6]

Dat fiind că chinezii au ezitat să riposteze, alte trupe britanice au forțat intrarea în delta Fluviului Yangteze, au ocupat Shanghai-ul, au decimat Armata Dinastiei Qing, au închis accesul pe fluviu și pe marele Canal (principala arteră a comerțului intern din China). În august 1842, britanicii ajung la Nanjing, capitala imperială din sud a dinastiei și se pregătesc să atace orașul.[7] În cele din urmă, acest război se termină cu victoria absolută a Marinei Regale Britanice asupra celei chineze, iar prin umilitorul tratat de la Nanjing, din 1842, coasta sudică a Chinei devine parte a “sferei de influență economică europeană”. Astfel, putem spune că al doilea semn al decăderii puterii chineze a fost Opiul și incapacitatea chinezilor de a opri comercializarea acestuia...

 Portret ce înfățișează vasul Nemesis al Companiei Britanice a Indiilor de Est distrugând jonci de război chineze în timpul cele de A Doua Bătălii de la Chuenpi din 7 ianuarie 1841 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/First_Opium_War)

 Un al treilea semn al decăderii este reprezentat de societățile misionare europene care distrug importanța ideilor religiei confucianiste și a ierarhei socio-politice conservatoare impuse de aceasta. Astfel, ia naștere un soi de fanatism religios în China cu ajutorul unui individ numit Hong Xiuquan. Acesta era fiul unei familii de țărani din Guangzhou, oraș important din sudul Chinei, aparținând minorității hakka.[8] El părea să aibă un viitor strălucit, dar nereușita la examenul pentru selecția în sistemul imperial administrativ în 1836 și din nou, anul următor, fapt ce reprezenta o mare rușine pentru clanul său, acest eveniment provocându-i o despresie psihotică , tulburare care în mod nefericit i-a oferit acestuia halucinații. Astfel, în 1843, profitând de tulburările politice din sudul Chinei, Hong Xiuquan anunță că este „fiul lui Dumnezeu și fratele mai mic al lui Iisus Hristos”. Mai apoi, el mărșăluiește spre Guangxi și sub influența învățăturilor Bibliei, interpretate în felul său original, predică o evanghelie apocaliptică, mergând pe același tipar al sectelor milenariste apărute din secolul al-XVI-lea, el promițând egalitatea sexelor (inclusiv interzicerea mutilării picioarelor femeilor pe motive estetice), redarea pământului către săraci și refacerea unei ordinii politice echitabile.[9] Astfel, Hong Xiuquan reușește să atragă

Un portret din jurul anilor 1850 a lui Hong Xiuquan, liderul Răscoalei Taipinilor (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Hong_Xiuquan)

20.000 de oameni din clasa de jos (mai ales, țărani agricultori), dar foarte bine instruiți, creând o forță militară redutabilă, care ar fi fost greu de înfrânt de către orice armată lumească. Această mișcare a primit numele de „Revolta Taipinilor” reușind să ucidă indirect între 20-70 de milioane de oameni (aproape decimând populația Chinei), să lase pustii mari părți din sudul, centrul și estul Chinei și să producă mari pagube economice.[10] În cele din urmă, Răscoala Taipinilor ia sfârșit în iulie 1864, după ce liderul acesteia, Hong Xiuquan se sinucisese pe 1 iunie 1864, ultimele rămășite ale forțelor taipine fiind înfrânte prin represaliile organizate de , , Armata Mereu Victorioasă’’, formată din trupele Dinastiei Qing, aflate sub comanda generalului american Frederick Towsend Ward, iar după moartea acestuia, a generalului britanic Charles Gordon (cunoscut și după porecla , , Chinezul”, cel ce avea să moară la Khartoum, în 1885, în Expediția contra forțelor lui Mahdi) și cu ajutorul trupelor anglo-franceze.

 Un al patrulea și ultim semn al decăderii, inevitabil de altfel, a fost legat de instabilitatea politică a Regatului Chinei de la sfârșitul secolului al-XIX-lea. În ciuda faptului că Dinastia Qing începuse să modernizeze țara, creând o armată și o marină după standardele occidentale, între anii 1870-1880, Revolta Taiping, de care am vorbit mai sus, și Revolta Nien (din anii 1850-1870), precum și înfrângerea Chinei în Primul Război Sino-Japonez (1894-1895), terminat cu Tratatul de la Shimonoseki din 1895, prin care China era obligată să cedeze Insula Taiwan, Regatului Japoniei și în cadrul Revoltei Boxerilor de la 1900 (eveniment în timpul căruia Beijingul este ocupat în august 1900 de Coaliția Celor 8 națiuni formată din corpurile expediționare ale Italiei, Franței, Germaniei, Austro-Ungariei, Marii Britanii, S.U.A, Rusiei și Japoniei, iar Rusia ocupă Manciuria, regiunea din nord-estul Chinei), toate aceste evenimente duc la Revoluția Xinhuai, care are loc între octombrie 1911-februarie 1912), în urma căreia, Dinastia Qing se autodizolvă prin abdicarea lui Pu-Yi (1908-1912), ultimul împărat al Chinei, iar monarhia chineză este abolită, aceasta lăsând loc Republicii Chineze, ce apare în 1912 și al cărei prim președinte va fi doctorul Sun-Yat-Sen.

**

 Al doilea caz din cadrul acestui studiu este cel al Japoniei. Aici lucrurile au stat cu totul diferit față de China, chiar dacă în esență, problemele politice și economice întâmpinate (un oarecare spirit conservator și îngust față de inovațiile tehnologice, economice și politice europene, spiritul tradiționalist accentuat, prezervarea ideii de ierarhie rigidă și neschimbătoare) erau aceleași.

 În primul rând, Japonia, asemeni Chinei avusese contacte cu europenii ( prima dată cu portughezii, în 1542, apoi cu olandezii, în prima jumătate a secolului al-XVII-lea), astfel că deprinseseră arta creării armelor de foc (archebuze și tunuri) în masă, Creștinismul în varianta lui romano-catolică și multe alte idei europene în privința artei și tehnologiei. Dar odată cu venirea la putere a Clanului Tokugawa (condus de shogunul[11] Tokugawa Ieyasu) în 1603, lucrurile s-au schimbat, în 1638, shogunul Tokugawa Iemitsu (1623-1651) emițând două decrete: unul prin care Catolicismul era interzis în Japonia, iar cine era prins că încă mai practică această religie, trebuia să-și abjure credința și să calce pe reprezentarea Fecioarei Maria (divinitatea cea mai importantă din cultul romano-catolic) la care se închina.

Cel de al doilea decret se referea la faptul că japonezilor le era strict interzis să mai plece în afara Japoniei și nici măcar străinii nu mai puteau veni în Japonia după bunul plac (un alt decret din 1715 stipula faptul că olandezii stabiliți în Japonia aveau dreptul să facă comerț doar în două zone:Kagoshima și Edo, în fiecare din aceste orașe fiind construite cartiere speciale pentru negustorii olandezi). Astfel Japonia intră într-o perioada cunoscută sub numele de „Marea Izolare” în care influențele europene sunt total îndepărtate și urmează o perioadă lungă de pace și stabilitate.

 Cu toate acestea, această stabilitate politică îndelungată produce o mare problemă pe plan militar Japoniei:utilitatea și viitorul samurailor. Aceștia deveniseră o clasă parazitară, întrucât ei mai putea cel mult, să se adune în orașele japoneze și să consume tot ce obținuseră din serviciile mai vechi ale seniorilor. Astfel că se impunea modernizarea armatei cu unități militare folositoare și arme noi, asemeni celor din Occident.

Dar la acest rezultat se va ajunge cu multă trudă și multe reforme, de abia în deceniul al-7-lea al secolului al-XIX-lea. În plan economic, avem de a face cu două contraste sfâșietoare în Japonia: pe deoparte, înflorirea unor societăți comerciale protocapitaliste susținute prin acorduri și împrumuturi comerciale (cazul Casei Matsui din secolul al-XVIII-lea ce oferea umbrele lăcuite pe gratis clienților surprinși pe timp de ploaie în magazinul lor, ea rămând o companie economică redutabilă a Japoniei chiar până în secolul al-XX-lea[12]), fapt care duce la dezvoltarea economică și demografică a orașelor din Japonia, Osaka având în primii ani ai secolului al-XIX-lea o populație de aproximativ 300-400.000 de locuitori, iar Edo poate chiar un milion de locuitori. În tot acest timp, zonele rurale ale Japoniei erau afectate de impozitul pe orez, de proasta folosire a terenurilor agricole și de deprecierea monedei shogunatului între 1840-1850.[13]

Această inegalitate economică a dus bineînțeles la o criză economică, criză ce a fost exploatată extrem de abil de marile puteri europene. Astfel, în 1853, comandorul Mathew C.Perry este însărcinat de Președintele de la acel moment al S.U.A, Millard Filmore să forțeze capacitatea comercială a Japoniei, „invitându-i” să adere la Politica „Ușilor Deschise”.[14] Acesta ajunge la Edo, iar japonezii, fascinați și în același timp, speriați de aspectul masiv și forța crucișătoarelor americane, vor semna anul viitor, la 31 martie 1854, Tratatul de la Kanagawa, prin care o serie de porturi ale Japoniei sunt deschise europenilor (Shimoda în 1854, Hakodate tot în 1854, Yokohama în 1859, Kobe în 1863, etc.). Acesta este primul pas către modernizarea Japoniei.

Sosirea Expediției comandoruluI Matthew Perry în Japonia, în 1853 (Sursa: https://schoolhistory.co.uk/early-modern/perry-expedition/)

 Al doilea pas important în modernizarea Japoniei este un eveniment istoric numit „Revoluția Satsuma” din perioada 1868-1869. Realizatorul acesteia fusese Shimazu Nariakira care dorea să folosească trupele din Satsuma pentru a-l răsturna pe shogun, astfel încât să poată lărgi comerțul cu Europa și S.U.A și să aducă tehnologie de acolo, însă planul i-a fost zădărnicit de moartea sa prematură din 1858.[15] Okubo Toshimichi, samurai de pe domeniul Satsuma, stăpânit de Nariakira și Shimazu Hisamitzu i-au preluat planul și ajutați de Sakamoto Ryosa, samurai de pe domeniul Tosa au realizat un document, o înțelegere pe care Toshimichi o semnase déjà cu domeniul Tosa, ea fiindu-i prezentată shogunului.[16] În ea se cerea înființarea unui Parlament Bicameral, format din două adunări legislative, o cameră superioară și una inferioară, deciziile fiind luate pe baza opiniei majoritare, oamenii competenți, capabili din rândurile seniorilor trebuiau angajați în posturile de consilieri, deoarece ei cunoșteau dezvoltarea, capacitățile și slăbiciunile Japoniei, iar funcțiile tradiționale, care nu mai aveau utilitate acum, trebuiau abolite.[17] În înțelegere se stipula și faptul că afacerile externe trebuiau dirijate conform unor termeni agreați de reprezentanții Japoniei și că un nou Cod Legislativ trebuia realizat, deoarece legile și reglementările vechi trebuiau date la o parte.[18] Documentul este acceptat, shogunul abdică, iar la 3 ianuarie 1868 începe așa numitul proces al Restaurației Meiji, prin care mai întâi, Komei și apoi, fiul său, Meiji sunt readuși la putere, cel de al doilea (ce avea numele la naștere Mutsushito) devenind Împăratul Meiji (1852-1912) și punând bazele Erei Meiji, o perioadă de extraordinară dezvoltare tehnologică, economică și militar.[19] În urma acestui proces și contractelor încheiate de Regatul Japoniei cu marile firme industrial europene apar fabrici de armament, de mașini, motoare, magazine cu haine făcute după moda europeană, porturi și căi ferate precum Canalul Tokyo-Osaka pentru nave cu aburi și prima cale ferată Tokyo-Yokohama, ambele realizate în 1869, iar în 1890, Japonia devine prima țară din Asia cu o constituție scrisă și cu un parlament, după modelul german, Dieta Japoneză.

 Nu în ultimul rând, cea mai importantă cale de modernizare a Japoniei este crearea unui imperiu colonial în Asia, astfel încât aceasta să devină un actor de seamă în Asia. După ce își construiește Armata cu ajutorul unor instructori militari germani și Marina Japoneză cu ajutorul celor britanici, Japonia anexează Insulele Kurile și Arhipeleagul Ryuku în 1875. Apoi, după înfrângerea notabilă din Bătălia de la Phenian din 1894, a trupelor chineze, parte a Primului Război Sino-Japonez (1894-1895), Japonia trebuia, conform prevederilor Tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), să primească de la China, Insula Formosa, Insulele Pescadore și Peninsula Liaodong. Ultimele două mișcări diplomatice făcute de Regatul Japoniei la sfârșit de secol XIX-început de secol XX sunt Alianța Anglo-Japoneză din 1902, prin care Marea Britanie își asigură securitatea coloniilor sale din Asia de Sud-Est (Singapore, Colonia Strâmtorilor și Brunei-ul de azi), iar Japonia devine o putere de temut în Asia și victoria acestora în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905), prilejuit de ocuparea Manciuriei de către ruși în timpul Răscoalei Boxerilor, eveniment menționat mai sus. În același timp Japonia voia să ocupe și Coreea, ce era un regat independent, totuși, printr-un punct al Tratatului de la Shimonoseki. Astfel, japonezii și rușii se luptă pentru cele două zone, iar războiul se termină cu victoria terestră a japonezilor în Bătălia de la Mukden (20 februarie-10 martie 1905) și cea maritimă, în Bătălia de la Tsushima (28-29 mai 1905), pacea dezavantajoasă ce prevedea plătirea unor daune substanțiale de război de către ruși, fiind semnată la Port Arthur (Japonia ajungând oricum să ocupe Coreea 5 ani mai târziu, în 1910).

 În concluzie, putem observa că evoluțiile Chinei și Japoniei în cadrul Relațiilor Internaționale dintre secolul XIX-începutul secolului XX sunt asimetrice, întrucât China merge pe un drum descendent, datorită refuzului adoptării noilor tehnologii europene și a conservatorismului socio-politic exagerat, ceea ce o afundă în numeroase crize economice și politice ce crează instabilitate pentru ea, în timp ce Japonia are un drum ascendent, reușind să-și creeze noi instituții politice și economice, are parte de progrese tehnologice semnificative și câștiguri teritoriale importante de pe urma implicării ei în relațiile internaționale, pe cale armată sau diplomatică.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Acemoglu, Daron&James.A.Robinson, De ce eșuează națiunile.Editura Litera, Colecția CPT, București, 2019

2.     Darwin, John, Visul Imperial.Ascensiunea și căderera puterilor globale, 1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021,

3.     Ferguson, Niall, Piața și Turnul.Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018

4.     Westad, Odd Arne& J.M Roberts, Istoria Lumii.De la origini pânâ în prezent Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018

5.     Westad, Odd Arne, Restless Empire: China and The World since 1750, Basic Books Publishing House, 2015

II.Surse web

1. https://dexonline.ro/definitie/shogun

[1] Odd Arne Westad, Restless Empire China and The World since 1750, Chapter 1 (”Metamorphosis”), pp.40-41

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Pentru citat vezi Odd Arne Westad, The restless China and World since 1750, p.42

[5] John Darwin, Visul Imperial.Ascensiunea și căderera puterilor globale, 1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021, Cap.5 (, , Cursa contracronometru), Subcap., , Cursa contracronometru”, pp.317-318

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Niall Ferguson, Piața și Turnul.Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018, Cap.5 (, , Cavalerii Mesei Rotunde), Subcap.30 (, , Taipinii”), pp.147-148

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Shogun-Titlu dat conducătorilori militari care au condus Japonia între 1603-1867 (https://dexonline.ro/definitie/shogun)

[12] Odd Arne Westad, J.M Roberts, Istoria Lumii.Din Preistorie până în Prezent, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018, Cap.6 (, , Marea accelerare), Subcap., , Metamorfoze asiatice”, pp.697-698

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Acemoglu, Daron&James.A.Robinson, De ce eșuează națiunile, Editura Litera, Colecția CPT, București, 2019, Capitolul „În căutarea modernității”, pp

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Ibidem