Politica și puterea în secolul al X-lea
Văduva greacă a împăratului Otto al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, Teofania, a reușit să îl încoroneze pe fiul lor de doar trei ani la Roma și să se impună ca regentă (983 d.Hr.). În același timp însă, vasalii germani, mai ales bavarezii și șvabii, dușmani veșnici ai sașilor, au ridicat armele împotriva ei și a copilului. Împărăteasa și Gerbert (viitorul papă Silvestru al II-lea -n.r.) s-au întâlnit în primăvara anului 984 la Pavia, capitala Regatului Italian, unde stătea bunica viitorului împărat, văduva lui Otto I, Adelaida de Burgundia.
În sofisticata mașinărie politică a sacrului Imperiu Roman, pentru a deveni împărat, Otto urma să fie uns ca rege al francilor la Aquisgrana (astăzi Aachen), rege al Italiei (la Pavia) și apoi împărat al romanilor (la Roma).
Pentru fiecare dintre aceste trei încoronări era nevoie de o muncă diplomatică aproape sisifică și, mai ales, de o continuă prezență a vasalilor fideli, înarmați pentru a descuraja eventuale revolte. Gerbert a revenit la Reims, unde era activ pe plan academic și, tot mai mult, pe plan diplomatic și politic.
A rămas fidel împăratului-bebeluș și, împreună cu superiorul său, i-a apărat interesele în Franța: a intervenit energic pe lângă Regele Lotharius, care plănuia în 985 să anexeze Lorena de Nord, o regiune a imperiului, profitând de slăbiciunea lui Otto al III-lea.
În plus, în acel an, Borel, contele de Barcelona, trimitea cereri disperate de ajutor în Franța, dar suveranul nu avea interese în a apăra Catalonia, care urma să fie devastată de energicul general musulman Al Mansur. Într-o scrisoare către Adalbero, Gerbert observa cu amărăciune că regele este rege doar cu numele.
Lotharius nu a reușit în niciuna din intențiile sale de expansiune și, la moartea sa, a deschis o criză dinastică și politică în toată Franța, care a dus la afirmarea lui Hugues Capet, conte de Paris, care a convins nobilimea și a fost încoronat în 987 de arhiepiscopul din Reims.
Gerbert a devenit, așadar, o figură cardinală în echilibrul dintre francii occidentali și cei orientali (am putea, anacronic, spune francezi și nemți), afirmându-se prin dorința de a păstra un statu-quo pașnic între cele două puteri. Simpatia pentru noul monarh însă îl va costa scump la moartea mentorului său, arhiepiscopul din Reims.
Poate pentru a mai vindeca din rănile facțiunii învinse sau poate din recunoștință, Hugues se suprapune ierarhiei bisericești și pe scaunul din Reims este așezat Arnulf, un fiu ilegitim al regelui precedent. Și mai grav, Arnulf complotează cu unchiul său Carol pentru a relua tronul, fapt ce duce la depunerea sa de către un sinod, care apoi îl hirotonește pe Gerbert (care era cel mai ilustru cleric din Franța) ca Arhiepiscop, în 990.
Acesta primește imediat emisarii papali, care cer să fie clarificată situația arhiepiscopiei , cea mai importantă din Franța, și îl declară pe Gerbert decăzut și excomunicat. Prins între ciocan (Hugues) și nicovală (Papa Ioan al XV-lea), Gerbert publică scrisori de foc împotriva Romei și în 995 dă în vileag actele sinodului care l-a depus pe Arnulf, vinovat de lezmajestate.
Amintindu-și de anii petrecuți în urbe și de jocurile politice de acolo, Gerbert lansează o ofensivă demnă de secolul al XVI-lea: numește curia romană „lighioană spurcată” și compară retoric marii papi din trecut cu cei din ultimul secol, cel mai zbuciumat.
Mai important, acuză Roma de uneltiri împotriva împăraților germani și consideră nulă excomunicarea, continuând, susținut de sinodul local, să oficieze. O revoltă condusă de un anume Crescenzio Nomentano împotriva papei duce însă la liniștirea conflictului, iar în 996, același papă Ioan moare de malarie.
Împăratul Otto al III-lea
Între timp, adolescentul Otto al III-lea preluase conducerea regatului german la Aquisgrana, în 994. El coboară în Italia doi ani mai târziu și adună la Roma în conclav cât mai mulți episcopi germani, punându-l pe tronul sfântului Petru pe Bruno, rudă a sa, care ia numele de Grigore și îl încoronează în mai 996.
Gerbert este reprimit în sânul Bisericii și este chemat ca mentor și sfetnic al suveranului, după ce primul mentor, Adalbert, arhiepiscop de Praga, fusese ucis de prusieni.
Otto al III-lea, crescut de o mamă bizantină cu idealul imperiului universal, decide să se instaleze la Roma cât mai mult și să guverneze efectiv ca un împărat roman. Stabilește, de asemenea, relații matrimoniale cu Constantinopolul, cerând o prințesă născută în purpură, adică în familia imperială, ca soție.
Lucru grav pentru aristocrația locală, el nu șade în palatul din Vatican rezervat vizitelor oficiale, ci își alege o reședință efectiv imperială. Deși multă vreme s-a crezut că aceasta era pe dealul Aventin, un loc liniștit ocupat de vile aristocratice, mănăstiri și grădini, arheologul italian Riccardo Santangeli Valenzani a afirmat recent că palatul se afla în inima Romei, pe dealul Palatin, lângă vechiul palat al lui Octavian August, unde până în secolul al VIII-lea au locuit trimișii de la Constantinopol.
Nu după mult timp, realitatea se arată în toată cruzimea ei: în 997, în timp ce împăratul își vizita teritoriile la nord de Alpi, gloata din Roma, condusă de același Crescenzio, care jurase ascultare ca prefect la încoronarea împăratului, se ridică violent împotriva gărzilor și curții săsești și îl îndepărtează pe Grigore, punând un antipapă italian. Împăratul termină o campanie la granițele nord-orientale și revine în Italia, unde în 998, Gerbert este numit arhiepiscop de Ravenna.
Otto coboară apoi în forță la Roma și asediază răzvrătiții închiși în mausoleul împăratului Adrian, devenit între timp fortăreață; odată cucerite ultimele redute, Crescenzio este decapitat, iar leșul îi este aruncat de pe mausoleu. În același an, Gerbert termină redactarea unui scurt manual de logică, început la cererea împăratului.
În februarie 999, Grigore al V-lea moare în Roma și Otto își cheamă mentorul. În prezența împăratului, o adunare de episcopi italieni, francezi și germani îl alege ca papă și totul pare să fie începutul unei conduceri de succes. Gerbert se reconciliază cu Arnulf, care este iertat și eliberat, iar apoi reprimit ca arhiepiscop de Reims.
Acest text este un fragment din articolul „Matematician, papă, vraci. Silvestru al II-lea”, publicat în numărul 259 al revistei „Historia” (revista:259), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: Otto al III-lea la mormântul Sfântului Adalbert (956-997). Gravură în lemn, după un desen de Anton Dietrich (© Getty Images, Profimedia)
