Politica externă a celui de-al II-lea Imperiu francez

Principiile politicii externe a Imperiului francez păreau a coincide cu interesele micilor națiuni1. Al doilea Imperiu, al lui Napoleon al III-lea, marca inaugurarea unei noi forme de guvernământ și întreruperea unui spirit politic stabilit în 1815. Unui nou regim, un nou spirit trebuia să-i urmeze și în politica externă. Originii revoluționare a noului sistem trebuia să-i succeadă o politică revoluționară în afacerile externe2.

Caracterul politicii externe a lui Napoleon al III-lea (foto sus) a evidențiat o atitudine ofensivă împotriva principiilor stabilite prin Tratatul de la Viena (1815) ce s-a manifestat prin excelență în politica naționalităților³.

Napoleon al III-lea: personalitate și politică

Personalitate originală, captivantă din mai multe puncte de vedere dar greu de definit, considerând secretul drept principiu de guvernare, împăratul Napoleon al III-lea și-a intrigat contemporanii și a sfidat analiza istoricilor. Idealist, dar rece și calculat, generos și machiavelic, cultivat și mereu deschis către cunoaștere dar deseori încăpățânat în opțiuni, personalitatea sa este atât de greu de înțeles încât ajungi să te întrebi dacă întreaga sa politică nu a fost făcută din porniri contradictorii care nu au exclus totuși o oarecare coerență a acțiunii⁴. Al doilea Imperiu francez a fost, în esență, cu totul altceva decât un regim de putere personală⁵.

Napoleon al III-lea, deși a admis o serie de practici care sugerau democrația, totuși el păstra puteri absolute⁶. Împăratul, prin formația sa, nu a semănat deloc cu oamenii de stat din epoca lui. El a făcut studii complete și a folosit, în special, timpul liber, pentru a studia economia politică. A văzut mai bine decât toți dintre contemporanii săi caracteristica noii epoci care se deschidea în Europa, și anume triumful concomitent al democrației și capitalismului. După părerea lui Ludovic Napoleon, democrația nu se confundă neapărat cu un regim de libertate politică.

Bonapartismul a constat într-o sinteză de democrație și autoritate personală. Iar capitalismul a avut ca efect sporirea bogățiilor și mai lesnicioasa lor circulație de unde o îmbogățire și o ridicare progresivă a nivelului de viață așa încât la urma – urmei capitalismul acționează în același sens cu democrația⁷. Principala grijă a guvernului francez trebuia să fie sporirea bogăției publice. Noul dictator a avut intenția sinceră să guverneze pentru popor dar fară el, elocvent în acest sens fiind programul său foarte eficient de modernizare economică⁸.

Consecințele sociale ale avântului economic au fost serioase. Societatea franceză capătă sub al II-lea Imperiu o formă și un sistem fiscal care nu s-au schimbat timp de 50 de ani. Spre deosebire de Napoleon Bonaparte, nepotul său nu a fost un cuceritor. Deși a declarat că “Imperiul înseamnă pace”, dorința sa de a zdruncina ordinea Sfintei Alianțe, necesitatea de a oferi francezilor niște compensații care să substituie lipsa vieții politice din primii ani ai imperiului l-au făcut să-și dorească totuși intervențiile militare. Cel puțin el nutrea speranța ca, o dată popoarele eliberate, să se pună astfel bazele unei Europe întemeiate pe libera adeziune a locuitorilor săi⁹.

Acest spirit era în consonanță și cu noua ostilitate a Franței. Populația celui de al doilea imperiu francez a cunoscut o creștere rapidă, staționând la sate, dar se măresc orașele (mai ales Parisul). Marea industrie a folosit muncitorii iar Napoleon al III-lea declara la 1 decembrie 1852 (s.n.) “dragostea pentru clasele obidite” ca fiind una dintre caracteristicile guvernului său. Situația țăranului s-a îmbunătățit, mulți devenind proprietari. Burghezia a profitat de pe urma progreselor economice (investind în marile afaceri din țară sau din străinătate – cazul Egiptului).

Nu numai din punct de vedere politic, ci și din punct de vedere social al II-lea imperiu a fost un regim cu alură democratică¹⁰. În jurul anului 1860 popularitatea împăratului a scăzut totuși, iar acesta a început imediat să revizuiască practicile imperiale conform unor principii ale liberalismului european, continuând această linie politică pe parcursul întregului deceniu¹¹.

Proscris ca toți membrii familiei imperiale, Napoleon al III-lea a asemănat cauza personală cu cea a popoarelor asuprite de învingătorii unchiului său. Astfel, pe plan extern, distrugerea tratatelor din 1815 a constituit scopul constant al întregii sale politici și este clar că acest scop a fost aprobat de marea majoritate a francezilor¹². Împăratul a dorit un nou echilibru european bazat pe un sistem de congrese care permitea să rezolve pe cale pacifistă problemele care s-ar putea ivi între diverse popoare.

El exprima acest lucru într-o declarație citită în fața Senatului în 1863: “Doresc din tot sufletul meu să vină o zi în care marile probleme care dezbină guvernele și popoarele vor putea fi rezolvate în deplină pace printr-un tribunal european”¹³. Politica complexă, schimbătoare, a celui de-al doilea Imperiu, „plină de șovăieli și reveniri”, a dus totuși Franța, în final, la dezastru¹⁴, dar cauza acestuia nu trebuie atribuită exclusiv acestei politici. Preocupările lui Napoleon al III-lea au îmbrățișat întreaga lume¹⁵.

Mondializarea diplomației franceze

Politica externă a Franței în perioada celui de-al doilea Imperiu s-a transformat astfel dintr-o politică locală, regională, într-una mondială. Ludovic Napoleon a vrut evident să pună politica externă a Franței în slujba ideii pe care și-o făcea despre organizarea și evoluția lumii. O atitudine originală și chiar radical nouă, care i se va reproșa mult și pe care o va plăti scump. Niciodată, nici chiar în timpul revoluției, nu-și mai recunoscuse Franța, în mod expres, o vocație atât de mesianică. Iar împăratul a fost, probabil, primul șef de stat care merită titlul de mondialist.

De altfel, îl și revendică implicit când exclamă: “A fost un om de geniu acela care și-a dat seama că echilibrul european nu se mai află ca odinioară pe Alpi sau pe Pirinei, pe Vistula sau pe Pontul Euxin, ci cuprinde întreaga lume”.

În realitate, Franța nu a avut o politică mondială decât de la cel de-al doilea imperiu încoace. Și o datorează lui Ludovic Napoleon¹⁶. Politica lui externă pornește de la trei surse de inspirație, de altminteri, atât de strâns complementare încât este greu să le distingi pe unul de celelalte: întâi principiul naționalităților; apoi recunoașterea anumitor valori a căror difuzare se impune: ordine, progres, exprimare populară; în sfârșit interesul Franței¹⁷.

Prin obiectivele pe care le-a fixat politicii sale externe, denunțarea tratatelor din 1815 ocupa un loc tactic esențial în discursul împăratului. Aceste tratate erau în viziunea lui sursa tuturor relelor și neajunsurilor Europei. Din 1830 și mai ales din 1848, naționalitățile multă vreme cufundate în letargie de sistemul născut din Congresul de la Viena, s-au trezit¹⁸. Cu sprijinul Franței avea să ia naștere România și Italia.

Dacă problema italiană a generat controverse, iar dosarul românesc a fost în general ignorat, în schimb, expediția din Mexic nu a provocat nici o discuție: a fost aproape unanim considerată o mare greșeală a lui Ludovic Napoleon, cea mai mare, probabil pentru că a fost și cea mai de neînțeles¹⁹.

Consecvent într-o măsură și spiritului tradițional al imperiului, Napoleon al III-lea a visat să dobândească putere și glorie dincolo de granițele Franței²⁰, inclusiv în spațiul extraeuropean. Din ceea ce a revenit Franței în urma tratatelor din 1815, Napoleon al IIIlea a realizat un teritoriu imperial ce înainta până la Niger. Prin ocuparea oazelor Algeriei se vedea deja conturându- se dintr-un capăt în altul al spațiului saharian marile linii ale Africii franceze, împăratul manifestând un viu interes pentru administrarea Algeriei unde face o călătorie răsunătoare în 1865²¹, prima care a întreprins-o în Africa un șef de stat francez.

Evenimente extraordinare s-au desfășurat și în Extremul Orient, evenimente a căror adevărată importanță începe să fie și ea intuită. Războiul opiumului, purtat de englezi, a deschis comerțul european în cinci porturi ale Chinei în 1842. În 1853 americanii au spart blocada în spatele căreia se afla Japonia. Situația din China sub dinastia manciuriană a dus acolo la o anarhie durabilă. Taipinii (participanți la războiul țărănesc) i-au măcelărit pe misionarii francezi, ceea ce determină expediția asupra Chinei din 1858-1860.

Tratatul de la Tien-Tzian, care pune capăt acestui război, este de importanță majoră, fiindcă a stat la originea transformării Chinei. Această preocupare acordată extremului Orient s-a vădit și prin stabilirea francezilor în Indochina, prin instituirea protectoratului asupra Cambogiei. În 1867 întreaga Indochină a fost ocupată²². Napoleon al III-lea a dus o politică specială față de America, ale cărei rezultate pot fi deplânse dar al cărei principiu se putea oarecum susține.

Împăratul s-a gândit la transformarea Mexicului într-un imperiu catolic și latin care să se opună marii republici anglo-saxone și protestante a Statelor Unite ale Americii. Procedând astfel s-ar fi dat satisfacție catolicilor francezi nemulțumiți de comportarea din Italia, precum și unor interese financiare, de care Morny²³ nu era străin²⁴.

Aplicarea „principiului naționalităților”

În Europa, în alt context și în spiritul unei noi politici, merită să semnalăm oscilațiile Parisului în problema sprijinirii popoarelor din sud-estul continentului. Dacă în perioada 1856-1865, diplomația franceză a sprijinit emanciparea popoarelor balcanice și crearea de state naționale, cum s-a întâmplat în cazul României, Muntenegrului, Greciei, această linie a fost însă ulterior părăsită pentru a lăsa loc unei apropieri de Austria, ca Franța să poată contrabalansa puterea Prusiei²⁵.

Inițiativele imperiale ale Franței au îmbrățișat astfel întreaga lume. Consecvent spiritului tradițional al imperiului, Napoleon al III-lea a dorit să dobândească putere și glorie dincolo de vechile granițe ale imperiului său. Probabil că această viziune de glorie internațională a sporit considerabil simpatia de care se bucura în rândul cetățenilor francezi. O încercare timpurie de a transpune aceste speranțe în realitate a implicat Franța în Războiul Crimeei.

O inițiativă care a adus mult prestigiu Franței s-a înregistrat în același an cu Războiul Crimeei, atunci când împăratul a sprijinit proiectele lui Ferdinand de Lesseps în construcția unui canal²⁶ care să lege Marea Mediterană de Marea Roșie. Acest proiect, încheiat în 1869, a permis Franței să-și mențină influența în estul Mediteranei până în 1950. Trupele imperiale franceze au pătruns și în Asia, unde au ocupat Indochina între anii 1859-1869, cum am arătat deja.

Bătălia de la Puebla - francezii sunt învinși de mexicani

În aceeași perioadă, Franța a dezvoltat mici așezări și sfere de influență în estul și în vestul Africii, care mai târziu aveau să stea la baza unui vast imperiu edificat pe acest continent. Însă, cum se știe, încercarea lui Napoleon al III-lea de a-și extinde imperiul pe pământ american s-a soldat cu un eșec. La fel ca Anglia și Spania, Franța a trimis trupe în Mexic în 1861, deoarece această țară nu-și achitase datoriile față de țările europene²⁷.

Intervenția în Mexic și eșecul alianței austriece

În fața amenințărilor americane, Franța a răspuns prin retragerea trupelor în 1866. Mexicanii l-au executat pe împăratul Maximilian. Acest deznodământ a umbrit imaginea lui Napoleon al III-lea în Franța. Cu toate rezultatele inegale ale politicii imperiale duse de împărat și în ciuda opoziției crescânde față de guvernarea sa autoritară în anii ’70, Napoleon al III-lea a continuat totuși să-și păstreze popularitatea²⁸.

Din punctul de vedere al politicii externe, anii de după 1866 au stat evident sub semnul eforturilor lui Napoleon al III-lea de îndiguire a influenței crescânde a Prusiei în Europa sau măcar pentru obținerea de compensații pentru Franța. În acest complicat joc politic el a obținut numai neutralizarea Luxemburgului care făcuse până atunci parte din Confederația germană și în a cărei capitală staționase până atunci o garnizoană prusacă.

Ambasadorul Franței la Viena, Gramont a propus încă din primăvară lui 1867 chiar încheierea unei alianțe cu Austro- Ungaria, propunerea eșuând din pricina rezervelor precare ale lui Beust. Când s-a încercat reluarea discuției la Paris, vestea despre catastrofa împăratului Maximilian din Mexic a spulberat din nou speranțele franceze într-o alianță austriacă29. Din cauza opiniei publice care a văzut în persoana lui Napoleon al III-lea unul din vinovații principali de tragedia mexicană, s-a ivit apoi un motiv în plus pentru refuzul unei noi oferte de alianță, făcută cu prilejul unei întâlniri de la Salzburg din august 1867.

Execuția împăratului Maximilian, cel impus de francezi pe tronul Mexicului

Nici vizita suveranului austriac la Paris, în toamna anului 1867, nu a adus niciun rezultat concret în ciuda convorbirilor intense purtate în capitala franceză. Mai târziu, în 1869, Napoleon al III-lea plănuia încă o alianță cu Austria și Italia; ea a eșuat, însă, din nou, din cauza pretențiilor teritoriale vaste ale Italiei³⁰. Paul Guériot, unul dintre istoricii cei mai îngăduitori la adresa lui Ludovic Napoleon, rezumă astfel ansamblul diplomației sale:

„Napoleon al III-lea a fost victima imaginației sale, înșelat de erori generoase. Nu voia să admită că în politica sa externă datoria unui șef de stat înseamnă adesea a se menține, a se oțărî în egoismul național. A vrut să fie campionul popoarelor oprimate, să intervină ca un apărător al dreptății, să joace în Europa și chiar dincolo de ea rolul de arbitru – providență”³¹.

NOTE

1. Nicolae Corivan, Din activitatea emigranților români în Apus (1853-1857). Scrisori și memorii, Editura Cartea Românească, București, 1931, p. 7.
2. Ibidem, p. 8.
3. Ibidem, p. 9; Idem, La politica orientale di Napoleon III e l’unione dei principati romeni, Institutul Grafic „Presa Bună”, Iași, 1937, p. 2-3; Marcel Blanchard, Le Second Empire, Collection Armand Colin, Paris, 1950, p. 80-81. Vezi, pe larg, Gheorghe I. Brătianu, Napoleon al III-lea et les nationalités, Paris-București, 1934.
4. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iași, 1998, p. 128.
5. Jaques Madaule, Istoria Franței, vol. 2, Editura Politică, București, 1973, p. 314. Pentru Franța în timpul celui de-al II-lea Imperiu, a se consulta: ; Émile Ollivier, L’Empire libéral. Études, Recits, Souvenirs. Napoleon III, Garnier Frères, Libraires-Éditeurs, Paris, 1898; Pierre De la Gorce, Histoire du Second Empire: Tome Premier, Onzième edition, Librairie Plon, Paris, 1908; Tome Second, Onzième edition, Librairie Plon, Paris, 1908; Tome Troisième, Dixième edition, Librairie Plon, Paris, 1910; Tome Quatriemme, Neuvième edition, Librairie Plon, Paris, 1907; Tome Cinquieme, Huitième edition, Librairie Plon, Paris, 1908; Tome Sixieme, Huitième edition, Librairie Plon, Paris, 1910; Tome Septième, Septième edition, Librairie Plon, Paris, 1907; Marcel Blanchard, Le Second Empire, Collection Armand Colin, Paris, 1950; Adrien Dansette, Deuxième Republique et Second Empire, Fayard, 1942; Idem, Du 2 decembre au 4 septembre, Hachette, Paris, 1972; Louis Girard, Napoleon III, Fayard, Paris, 1986, p. 248- 487; Alain Plessis, De la fête imperiale au mur des fédéres, 1852-1871, Editions du Seuil, 1973; William H. C. Smith, Napoleon III, Hachette, 1982, p. 206-344; Histoire de la France, sous la direction de Jean Favier, tome 5, François Caron, La France des patriotes, Fayard, Paris, 1985, p. 132-210; Jean Garrigues, La France de 1848 à 1870, Armand Colin, Paris, 2002, p. 68-180; Jean Tullard, Dictionaire du Second Empire, Fayard, 1995. Pierre Albertini, La France du XIX-e siècle, 1815-1914, Hachette, Paris, 1995, p. 54-64; Thierry Lenz, Napoleon III, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p. 41-113; Jean Garrigues, La France de 1848 à 1870, Armand Colin, Paris, 2002, p. 68-180; Pierre Milza, Napoleon III, Perrin, 2004; Jean-Claude Yon, Le second Empire. Politique, société, culture, Armand Colin, Paris, 2004; Walter Bruyère-Ostelles, Napoleon III et le second Empire, Librairie Vuibert, Paris, 2004.
6. John R. Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1993, p. 277.
7. Jaques Madaule, op. cit., p. 314.
8. John R. Barber, op. cit., p. 277.
9. Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 129, Pierre Milza, Napoleon III..., p. 308; Thierry Lenz, op. cit., p. 75-79.
10. Jaques Madaule, Istoria Franței..., vol. II, p. 317.
11. John R. Barber, op. cit., p. 279; Marcel Blanchard, Le second Empire..., p. 139-153.
12. Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 129.
13. Apud Ibidem, p. 130; Pierre Milza, Napoleon III..., p. 308.
14. Jaques Madaule, op. cit., p. 321.
15. Ibidem, p. 322-323.
16. Philippe Séguin, Ludovic Napoleon cel Mare, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994, p. 207.
17. Ibidem, p 208.
18. Ibidem, p. 213.
19. Ibidem, p. 242. Pentru „nașterea României”, vezi și René Girault, Peuples et nations d’Europe au XIXe siècle, Hachette Livre, Paris, 1996, p. 153-156.
20. John R. Barber, Istoria Europei moderne..., p. 279.
21. Pierre Milza, op. cit., p. 524.
22. Jacques Madaule, Istoria Franței..., vol. II, p. 324; Marcel Blanchard, Le second Empire..., p. 180-181; Pierre Milza, Napoleon III..., p. 527-529.
23. Charles Morny (1811-1865) - frate vitreg al lui Napoleon al III-lea.
24. Jacques Madaule, op. cit., p. 325. Pentru „aventura” mexicană, vezi, mai pe larg, William H. C. Smith, Napoleon III..., p. 227-247; Marcel Blanchard, op. cit., p. 182- 188; Pierre Milza, op. cit., p. 529-539; Thierry Lenz, op. cit., p. 86-87.
25. Nicolae Ciachir, Istoria modernă universală, vol. II, (1789-1919), Editura Oscar Print, București, 1998, p. 132.
26. Marcel Blanchard, op. cit., p. 179 (Canalul de Suez a fost inaugurat în 1869, în prezența împărătesei Franței, Eugenia).
27. John Barber, Istoria Europei moderne..., p. 279.
28. Ibidem, p. 280
29. Erich Zöllner, Istoria Austriei. De la începuturi până în prezent, ed. a VIII-a (trad. de Adolf Armbruster), vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 513.
30. Ibidem, p. 514; Pierre Milza, Napoleon III..., p. 543-544.
31. Philippe Séguin, Ludovic Napoleon cel Mare..., p. 208.