Pogromul de la Iași și „trenurile morții”

„Cele mai multe cadavre erau pe strada Alecsandri. În curtea bisericii Sfântul Ilie, în șanț care folosea ca adăpost în curtea Chesturii s-au înălțat mormane de cadavre până la înălțimea pereților.” 

Episodul Pogromului de la Iași a fost inclus în studiile despre Holocaust, iar câțiva istorici s-au aplecat asupra acestuia atunci când au trecut în revistă, destinul evreilor din România în perioada de la instaurarea regimului carlist și până la 1944. Episodul acestui pogrom este unul important și central pentru studierea Holocaustului din România și se poate înscrie și în depănarea acestui fenomen la nivel universal. Se consideră că Pogromul de la Iași a fost preludiul uciderii în masă a evreilor din provinciile Basarabia și Bucovina de către armatele românești, dirijată și de directivele date de mareșalul Ion Antonescu. Ca și teorie, Jean Ancel arată că directivele au făcut parte dintr-o politică dirijată, care urmărea lichidarea evreilor din România, iar deportările din Bucovina și Basarabia să reprezinte doar o fază din exterminarea acestora. S-a înscris în derularea faptelor, și influența nazistă, chiar dacă ofițerii germani au participat în chip marginal la acest pogrom.  

 În cadrul episodului cunoscut ca și Pogromul de la Iași din data de 29 și 30 iunie 1941, au fost uciși cam o treime din evreii orașului, peste 14.000 doar în două zile. Au existat procese și dosare deschise pentru acești criminali de la Iași între anii 1944-1948, dar acestea au fost ascunse aproximativ o jumătate de secol. Așadar, se pot pune două întrebări: Pogromul de la Iași a fost o crimă planificată de naziști, exact cum au fost și celelalte intervenții ale unităților Einsatzgruppe și Armata germană? O a doua întrebare îi are în vedere și pe români. În acest fel, pogromul a fost creuzetul colaborării germano-române, dat fiind faptul că și autoritățile române au adoptat o „sosie” a politicii de exterminare a evreilor? Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie într-adevăr să urmărim traiectoria politicii regimului antonescian și să vedem motivația de a lichida majoritatea evreilor dintr-un oraș, care a simbolizat existența evreiască din România. Iar a doua întrebare, îi aduce în discuție pe cei din unitățile germane care au ajutat autoritățile române, existând și o înțelegere prealabilă între aceste două părți. Unitățile Einsatzgruppe nu staționaseră în Iași în zilele acelea, iar pogromul de la Iași a fost o producție a inițiativelor românești cu sprijinul german.

 În elaborarea unui asemenea act, au fost implicați mai mulți factori: ordinul explicit al mareșalului Ion Antonescu, ajutat de Mihai Antonescu și alți câțiva miniștri, corpul judiciar militar și civil, direcția CFR și salariații acesteia, precum și cetățeni români simpli din împrejurimi sau chiar din respectivul oraș. Documentele recente arată că ordinul explicit al mareșalului Ion Antonescu s-a schimbat pe parcurs, în timp ce pogromul a ieșit de sub control și s-a transformat într-un adevărat abator uman. Tot aceste izvoare ne prezintă scopul final al acestui act: deportarea populației evreiești din Iași spre lagărul de la Târgul-Jiu, așa cum se proceda și cu ceilalți evrei din Moldova și din împrejurimi, spre a-i deporta spre lagărele din Ucraina.

Se cunoaște existența unei „Istorii a Răului” a lui Michel Facheux, unde sunt trecute secvențe din nașterea și dezvoltarea conceptului și existenței de RĂU. De asemenea, Toma d’Aquino arată existența unui „Suprem Rău” și un „Suprem Bine”, dar referindu-ne la Pogromul de la Iași, putem considera că se poate vorbi și de fațete ale răului. Cele două „trenuri ale morții” unde au fost înghesuiți mii de evrei pentru ca apoi să fie lichidați în chinuri, reprezintă un capitol nefast din istoria noastră și uneori chiar, necunoscută...dar și necunoscut intenționat. Deci „o amplă izbucnire de ură care s-a exprimat prin zdrobiri de capete, oase, membre, și un extaz înfiorător la vederea sângelui curgând.” (Jean Ancel) Nu e nevoie să amintim pe deasupra și de jafuri, violuri și distrugeri de orice fel.

Pogromul nu s-a petrecut fără niciun fundament înrădăcinat în istoria antisemitismului din România, ci s-a canalizat la începutul secolului XX ca și centru al unui antisemitism național și centrul L.A.N.C.-ului lui A.C.Cuza. La Iași se întemeiază și Garda de Fier în anul 1927, iar în 1935, sunt elaboratele legile Partidului Național-Creștin al lui Goga și Cuza. La o săptămâna după ce pogromul a trecut, Mihai Antonescu a concentrat întregul act și antisemitism național într-o singură frază: „Nu mi-e teamă că istoria ne va judeca drept barbari...Fiți fără milă!” Aici vom face o paranteză și vom aminti de producția cinematografică a lui Radu Jude, care poartă în titlu cuvintele lui Mihai Antonescu:„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari!”

Încheierea Pogromului de la Iași, a însemnat doar închiderea unui capitol dintr-o întreagă epopee de astfel de acte odioase și oribile. Să nu uităm că după pogrom, regimul român a dorit să falsifice documentația cu privire la acest act și la desfășurarea evenimentelor. Au fost pregătite din timp diferite rapoarte, care contraziceau intențiile planificatorilor, adică de a acuza populația evreiască de rebeliune. Astfel, pogromul se întemeia pe apărarea autorităților române în fața barbariei populației evreiești. În realitate, lucrurile au stat invers. Iar la începutul anului 1944, când se întrevedea clar o capitulare a forțelor românești și germane, s-a încercat prin falsificare să se evite răspunderea pentru astfel de crime comise pe teritoriul țării. Și cum era de așteptat, s-au găsit diferiți „țapi ispășitori” în soldați germani sau în membri ai Mișcării Legionare, dar și pentru faptul că legionarii au fost interziși de către autorități. Acestea sunt principalele probleme care nu au facilitat un studiu exact al pogromului de la Iași și au creat multe confuzii cu privire la reconstituirea crimelor îngrozitoare.

Acum ceva timp, s-a descoperit un ordin al mareșalului Ion Antonescu care arăta că acesta a dispus evacuarea din oraș a tuturor evreilor și lichidarea oricărui evreu care ar încerca să tragă spre un soldat român sau german. Un astfel de pogrom a avut și alte antecedente, dintre care putem aminti pogromul de la Dorohoi, de la 1 iulie 1940 și nu pe cele executate de naziști în Europa de Răsărit. În legătură cu pogromul de la Dorohoi, dorim să clarificăm câteva lucruri. S-a stabilit că numărul celor uciși a fost de 53 și alți zeci de răniți, dar luând în calcul ultimele studii ale istoricilor Carol Iancu, Jean Ancel sau Lya Benjamin, ei constată că au fost între 165-200 de victime. Așa cum arăta și istoricul Dinu C. Giurescu, pogromul de la Dorohoi a egalat cu o răzbunare a regimentelor românești pentru dificultățile mari pe care le-au avut cu evreii de la nord de Prut, în Basarabia. Atacurile succesive împotriva populației evreiești din Dorohoi au început la data de 1 iulie 1940, în timpul funeraliilor ostașului român de etnie evreiască Iancu Solomon.

La 10 ianuarie 1941, Comunitatea Evreilor din Dorohoi trimite o scrisoare către U.C.E. în care precizează că evreii din comunele județului Dorohoi sunt obligați să părăsească localitățile de reședință până la data de 20 ianuarie 1941. Se cere o intervenție pentru prelungirea acestui termen până la 1 aprilie 1941.

Cu siguranță că regimul antonescian nu putea pune în aplicare, un asemenea act de o așa amploare, fără prezența armatei germane în România. După cum rezumă istoricul Jean Ancel, „Pogromul de la Dorohoi și nu metodele de acțiune ale Einsatzgruppe a constituit modelul pogromului de la Iași.”

La 29 iunie, ziua evacuării populației evreiești, la Iași existau 45.000 de evrei. În luna mai a anului 1942, la recensământul pentru „persoane cu sânge evreiesc”, au fost găsiți doar 32. 364 de evrei. Rezultă deci că minim 12-13.000 de evrei au fost masacrați în timpul celor două zile ale pogromului de la Iași. Dispoziția telefonică suna cam așa: „Evacuarea populației evreiești din orașul Iași este necesară și va fi făcută totală, inclusiv femei și copii. Evacuarea se va face pe pachete, pachete, mai întâiu la Roman și apoi la Târgu-Jiu. Pentru aceasta vei lua înțelegere cu Ministerul de Interne și Prefectura de județ, chestiunea trebuind studiată.”

Episoadele fondatoare ale pogromului de la Iași și care au pregătit terenul măcelului au fost mai multe. Prima a survenit în noaptea dinspre 7 spre 8 iunie, când autoritățile au început să aresteze „suspecți” de activitate politică subversivă. Însă odată cu izbucnirea operațiunilor militare, la 22 iunie, au început să fie lipite afișe pe ziduri, pe garduri, pe stâlpi de electricitate, în vagoanele trenurilor și tramvaielor ilustrând vinovăția evreilor pentru provocarea războiului și instigarea la ură, revoltă și pogrom. Declarația lui Leon Haimovici, unul dintre fruntașii populației evreiești, este grăitoare:„Simțeam că ceva plutește în aer. Trăiam cu frica continuă de a fi arestați, nu ieșeam din adăposturi, stam, dormeam și mâncam acolo.” La o zi după, pe 23 iunie, apăreau soldați germani pe străzi. Avioanele sovietice începeau să bombardeze orașul Iași, dar fără să provoace pagube serioase. La 25 iunie, se instaurase o stare „de liniște dinaintea furtunii”, când unii „din prudență și anumită prevedere făceau valize și strângeau lucrurile de preț.” (Hirsch Zielle) La 26 iunie a avut loc un al doilea bombardament care a provocat pagube serioase: 38 de morți, o sută de case distruse, unde locuiau evrei săraci. Imediat după bombardament, autoritățile române nu au empatizat cu populațiile evreiești. Nicidecum. Au început să-i aresteze sub diferite pretexte, pentru învinovățirea colaborării cu dușmanul. Tot în aceeași zi, a început o instigare reală la progrom în presa locală. Iar o ultimă piesă de puzzle care declanșa pogromul, a fost uciderea celor trei evrei acuzați de „sindrom Stockholm” de către Mircea Manoliu, sergent din Regimentul 13 Dorobanți. În următoarea zi, Manoliu și încă un alt soldat au uciș șase evrei tot pe același considerent. Istoricul Matatias Carp consideră că acesta a fost epilogul pentru un nou prolog al pogromului de la Iași. În replică sau în completare, istoricul Jean Ancel consideră că epilogul acestui pogrom a fost uciderea de către soldații români a peste 400 de evrei la târgul Sculeni, în apropiere de Iași, îngropându-i în gropi comune, pe care victimele a trebuit să le sape, după o noapte îngrozitoare în care tinere evreice au fost maltratate.

Mircea Manoliu a fost legionar, identitate despre care mareșalul Ion Antonescu nu a dorit să vorbească la proces. De aceea, Mișcarea Legionară a avut o atenție deosebită în procesul criminalilor de la Iași și în studiile scrise după război. Fiindcă spre ea s-au îndreptat toate acuzațiile de a fi principalii vinovați de pogrom. Mircea Manoliu nu a murit în război după cum se spunea, ci a fost chiar decorat cu „Bărbăție și credință” pentru faptele sale.

Unul dintre avocații Comunității evreiești a observat că mulți magistrați locali, profesori de la Universitatea locală, au părăsit orașul înainte de masacru. După părerea avocatului Leon Reicher, „au știut încă înainte despre viitorul masacru”. La 28 iunie, plecările s-au intensificat:„Mulți civili creștini au avut cunoștință de acest pogrom și-au părăsit casele mergând la rude în alte străzi, pentru a nu fi martori la odioasele asasinate.”

Un simplu evreu a rezumat alarmele înscenate:„În noaptea de 28 spre 29 iunie, în noaptea neagră când a început masacrarea populației evreiești eram alungați în adăposturi prin alarme aeriene false, aceasta pentru a fi mai ușor bandelor de criminali a-și găsi victimele.” La vânătoarea în noaptea de 28/29 iunie au participat în primul rând polițiștii din Iași, ajutați de polițiști din Basarabia, cu unități de jandarmi care au întărit circumscripțiile de poliție cu patrule mobile postate în cartiere evreiești. Pe 29 iunie la ora 8 dimineața, în podul Chesturii se aflau 300 de ostatici evrei, iar în beciuri au început să fie înghesuite ale sute, într- o zi de Duminică a unei sărbători creștine a Sfinților Petru și Pavel.

Un evreu pe nume Leon Haimovici, invalid încă din timpul primului război mondial, a descris momentul arestării într-o nuanță mai deschisă. Se bucurase când patrule de polițiști au năvălit în casa acestuia, pentru că se temea tot timpul de cetățeni înarmați, de germani...dar nu de polițiști români. Când i s-a cerut să predea mitraliera el ar fi zis:„Sunt invalid din războiul 1916. Drept răspuns am fost bătuți cu cravașa, cu patul armei, trântiți jos, călcați în picioare, ridicat din nou și iar trântit.” Sergentul de pe stradă era un cunoscut de-al său și i s-a adresat, iar acesta ar fi spus:„Nu te cunosc, jidane!”

Căpitanul Grigoiu ar fi descris drumul spre casă, în următoarea zi de după pogrom:„La orele 6 și 7 dimineața am plecat spre casă și am trecut pe strada Ștefan cel Mare pe unde îmi era drumul și am văzut pe tot parcursul numai cadavre și băltoace de sânge.” Dintre cei responsabili pentru actul pogromului de la Iași, se numără și așa-ziși „mici ucigași”, din care făceau parte mii de cetățeni români ai orașului, din toate păturile sociale, în afară de membrii forțelor de ordine și de armatele română și germană.

În ziua pogromului, la 29 iunie, s-au înființat câteva stații de concentrare a populației evreiești în diferite instituții publice ale Poliției sau Armatei din nevoia de a controla numărul evreilor duși la Chestură, loc în care la primele ore ale dimineții, se aflau deja 12.000 de evrei vii sau morți. În curtea Chesturii au fost uciși, în câteva ore, aproximativ 5.000 de evrei, iar pe străzi câteva mii, cifre care nu provin din surse evreiești. „La intrarea în Chestură au stat mai mulți gardieni cu niște pari în mână și am fost lovit până la sânge.” (Samoil Springher)

 Marele măcel începuse. Deschiderea focului a fost simultană cu declanșarea unei alarme false, metodă folosită și în zilele anterioare. Dar de acum, acțiunile au arătat că tot ce a fost înainte, au fost acțiuni ale unor amatori spre deosebire de ce se întâmpla în continuare. „În evrei trăgeau nemții, română și gardieni publici.”, a declarat un evreu care a fost împușcat în picior. Mormanul de morți crescuse foarte mult, polițiști români încetând să mai arunce deasupra morți și oameni în agonie pentru a nu intra în linia de foc și deoarece numeroasele cadavre nu mai puteau fi aranjate cu aceeași metodă. Au început să tragă cu mitralierele în lumea înghesuită, iar în rândurile din față se vedeau deja grămezi de cadavre, oameni schilodiți și răniți. În jur a 8.000 de evrei au fost evacuați din curte spre „trenul morții”.

 Slăbind zidul din spatele lor, evreii au rupt bucăți din acesta și reușind să se refugieze în cinematografe ori în zona Pieței Unirii. Dar șansa de scăpare le-a fost anulată de muncitorii români de la garajul de autobuze ale CFR-ului. Trebuie subliniat faptul că tot ce s-a întâmplat aici nu a fost inclus în rapoarte și documente oficiale. În ziua pogromului, muncitorii au acordat un ajutor „patriotic” autorităților românești și germane, înarmându-se cu bâte, lopeți, cu pari de lemn și bolovani.

 Primul „tren al morții” a părăsit Iașiul la 30 iunie 1941, la ora 2 noaptea, iar după câțiva kilometri s-a întors, s-a oprit, a pornit din nou, părăsind orașul după două ore. Trenul trebuia să plece spre lagărul Târgu-Jiu via Roman. Conform rapoartelor falsificate, erau 35 de vagoane cu 2.530 de evrei- în realitate, au fost 50 de vagoane cu 5.000 de evrei.

 În privința numărului victimelor, cifrele sunt controversate. Numai după deschiderea arhivelor, în anul 1996, s-a putut afla adevărul. La 1 iulie 1941, inspectorul de poliție Virgil Ionescu a raportat că a început descărcarea cadavrelor din trenul care cuprinde 39 de vagoane, deci în trenul spre Târgul Frumos erau aproximativ 4.000 de evrei. Nu 654 după cum a raportat prefectul Captaru. În aceeași zi, Ionescu a trimis un al doilea raport: din cei 2500 de evrei, în viață s-au găsit doar 1242, restul de 1258 au fost găsiți morți.

 Se pot spune încă multe despre ceea ce a însemnat pogromul de la Iași și parcursul acestuia. Pogromuri adiacente cu acesta au existat la: Sculeni și acuzarea Armatei române de genocid, Mărculești, masacrul de la Bălți, Lipiceni și altele.

 Spitalul de copii Ghelerter a devenit și orfelinat, servind drept adăpost pentru orfanii în vârstă de 2-5 ani ai Pogromului de la Iași:„Unuia i-a murit mama și 3 frățiori degerați astă-iarnă din lipsă de lemne. Altuia, i-au dispărut părinții.”

 Tribunalul care i-a judecat pe criminalii de la Iași într-un proces „blitzkrieg”, în luna iunie a anului 1948, nu a ignorat numărul victimelor și l-a ridicat și stabilit la aproximativ 10.000 de evrei. Numărul de victime, care a fost stabilit la recensământul Comunității conform unei liste nominale, a fost de 14.850 de evrei. Dar autoritățile românești nu au dorit să se afle adevărul, ci au încercat să-l ajusteze și să diminueze numărul victimelor mai ales în perioada 1950-1996. Nicolae Ceaușescu declara că au fost uciși 2.000 de evrei. De fapt, în Pogromul de la Iași au fost uciși aproximativ 15.000 de evrei, 8000 în oraș și 7000 în „trenurile morții”.

 Iași. „Cele mai multe cadavre erau pe strada Alecsandri. În curtea bisericii Sfântul Ilie, în șanț care folosea ca adăpost în curtea Chesturii s-au înălțat mormane de cadavre până la înălțimea pereților.”

Bibliografie:

● Strategii comunitare de supraviețuire în contextul statului național legionar DOCUMENTE 1940-1941, volum alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, București, 2013.

● Ancel, Jean Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Editura Polirom, Iași, 2005.

● Bruja, Radu Florian Extrema dreaptă în Bucovina, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.

● Benjamin, Lya, Hîncu, Dumitru, Kuller, Hary și Șerbănescu, Ioan: 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi conviețuiri publicat la împlinirea a 60 de ani de Pogromul de la Iași sub semnăturile unui colectiv de cercetători ai Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România: București, 2001.

● Karețki, Aurel și Covaci, Maria: Zile însângerate la Iași (28-30 iunie 1941), București, Editura Politică, 1978.

● Geller, Iaacov: Rezistența spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer, 2004.

● Carp, Matatias: Cartea Neagră, vol 2, Editura Diogene, 1996