Boieri fanarioţi călare şi o trăsură cu o familie de boieri de prim rang; desen de Chevalier Auguste de Henikstein

Plimbări mondene în Bucureștiul secolului al XIX-lea

📁 Istorie Urbană
Autor: dr. Maria-Camelia Ene

În februarie 1857, într-un articol intitulat „From Pera to Bucharest”, un călător britanic nota: „Modul de a estima o capitală este în funcție de trăsăturile particulare, iar Bucureștii trebuie evaluați la o cotă destul de înaltă. [...] boierii aveau cel puțin două, una pentru folosința doamnei, alta pentru domn”.

În epocă, mersul pe jos era un atribut al mojicului; boierul cel mare ieşea la plimbare sau mergea la slujbă călare sau în trăsură. „Nimeni decât poporul de rând nu iese din casă pe jos; un echipaj este un articol de primă necesitate, cât și unul de lux”, consemna Thomas Thornton. Desigur, existau şi pericole: „Călătorul trebuie să fie întotdeauna cu ochii în patru, deoarece caii se înfundă uneori până la piept în câte o băltoacă de apă murdară”, din abundență pe ulițele orașului București.

Frumoasele doamne din Principate obișnuiau să se plimbe cu trăsura la Șosea, un ritual care trebuia oficiat cu strictețe cotidiană, fără să fie deranjate cât de puțin de colbul de pe drumurile urbei. Acestea „rabdă și nici că le pasă”, căci „femeile vin să se arate la alte femei”, menționează Adrian-Silvan Ionescu în cartea Moda românească 1790-1850 între Stambul și Paris.

Ținta: Herăstrăul

Promenada bucureșteană de după-amiază – care se făcea între orele 16:00 și 18:00 – avea ca obiectiv Herăstrăul, unde, după cum ne relatează contele Wilkinson, plimbăreții se puteau răcori cu înghețată. Alții mergeau și mai departe, până la Băneasa. Străinii numeau diferit Herăstrăul: Hellesteo, Hellestoo, Kerestreo sau Kilistrio, după cum auzise fiecare și după cum putea, fonetic, să-l transcrie în limba sa.

Plimbarea se făcea, cum altfel, cu trăsura – unul dintre principalele articole de lux și de emulație între boieri. Și aici se întâlneau aceleași mari contraste între echipaje, unele fiind de ultimă oră, produse la Viena și la Paris, trase de bidivii înfocați, de rasă arabă, rusească sau austriacă, altele, niște vechituri greoaie, fără arcuri, numai din lemn, dar abundent aurite, amintind de cele de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar şi cele „bune numai pentru transportul gunoaielor din curțile boierești”, după relatările ofițerului scoțian John Macdonald Kinneir.

Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1789), în trăsura trasă de cerbi cu care se plimba prin Bucureşti; desen de Paulus Petritsch
Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1789), în trăsura trasă de cerbi

Caleștile și trăsurile de toate felurile erau între cele mai solicitate articole de import din Viena, în acest sens stând mărturie o masivă corespondență. În volumul intitulat Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop, Nicolae Iorga relatează care era pretenția boierilor care doreau să se emancipeze:

„O carătă pentru norumea sau o butcă bună cu acoperiș dinainte, numai drugi(i) să fie modă ca de Beci (Viena), văpseala butcii să fie roșie și lucru țapăn, să fie englezească, numai să fie naimodă, frumoasă și țapănă [...] să nu fie la altul asemenea [...] În locu ce șade viziteu să aibă burduf până jos, de a pute pune viziteu traistele, frâne și altele; și să nu fie grea”.

Cu repararea sau cu întreținerea și modernizarea acestor vehicule se ocupau caretașii. Aceștia erau nemți stabiliți în capitalele Principatelor Române, după relatările lui Sir Robert Ker Porter.

„Echipajele din București nu sunt cu nimic mai prejos celor din primele orașe ale Europei”

Un alt călător în Principate, François Recordon, observase la rându-i că distincția socială era evidențiată nu doar de luxul afișat prin proprietăți sau vestimentație, ci și prin cel etalat de trăsuri, butci, rădvane sau sănii (în funcție de anotimp):

„Toate persoanele care nu vor să fie confundate cu poporul au trăsura lor, și chiar o mulțime de case care, deși nu sunt de primul rang nici prin noblețe, nici prin venituri, au cu toate acestea, mai totdeauna, un rădvan și două calești superbe. Pot chiar să avansez că echipajele din București nu sunt cu nimic mai prejos celor din primele orașe ale Europei, atât prin somptuozitatea vehiculelor, prin îmbrăcămintea vizitiului și lacheilor, cât și prin caii minunați care formează atelajul”.

Principele Grigore Ghika (1813-1861) la „Şosea”, pe la 1845; acuarelă atribuită lui Charles Doussault
Principele Grigore Ghika (1813-1861) la „Şosea” (1845); acuarelă atribuită lui Charles Doussault

Doar marii boieri își permiteau să aibă, pe capră, un arnăut, de obicei albanez de origine. Emanoil Hagi-Mosco ne descrie, presărând parfumul și culoarea epocii:

„Numai cei foarte bogați își permit un albanez. Vizitiul, rob abject, deabia acoperit de un cojoc rupt și murdar, pare cocoțat pe capră pentru a pune mai mult în valoare statura înaltă și somptuosul costum al albanezului. Aurul, argintul, mătasea și cașmirul acopăr pe acesta din urmă din cap până în picioare. Turbanul său, hlamida, vesta roșie, pantalonii albi, încălțămintea, totul pe el este ireproșabil. Ochiul său pătrunzător și mustața neagră îi dau un aer marțial și eroic”.

Prințul Grigore Suțu, păstrător al tradiției levantine, și-a ținut arnăutul până în ultima decadă a secolului, când acest atribut al rangului era deja demodat, dar care încă mai conferea „culoarea unei epoci apuse”, notează Adrian-Silvan Ionescu.

Birja de piață, de închiriat cu 40 de creițari pe oră

Trebuie menționat totuşi că boierii erau preocupați ca veșmintele vizitiilor să fie la fel de elegante ca și caleștile pe care le conduceau. De aceea îi îmbrăcau fie în costum muscălesc, cu caftan à la russe, fie într-o uniformă, amintind de cele husărești, cu multe brandemburguri. La spatele trăsurii stăteau fie feciori în livrele și cu bicornuri pe cap, după moda apuseană, fie arnăuți cu turban sau fes și fustanelă, cu pistoale și iatagane în brâu, ce țineau în mână pipele prețioase ale stăpânului.

Pe lângă bogăția cu care erau înveșmântați vizitiii și rândașii ce deserveau echipajul, unii proprietari doreau ca aceștia să se poarte și să se exprime precum confrații lor din Occident. În memorialele de călătorie, toți occidentalii observă abundența de calești, unii deplângând lipsa de democrație și obligația străinului, care nu posedă una a lui, de a merge pe jos, prin praf și noroi, expunându-se astfel la desconsiderația celor ce l-ar fi văzut.

Intrarea domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, la Mitropolie, pentru deschiderea Camerei, la 29 februarie 1860; litografie de C. Danielis
Intrarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Mitropolie; litografie de C. Danielis

Alții, nărăviți turiști pedeștri ca Anatole de Demidoff, critică tocmai moda aceasta care nu-i permite să se deplaseze în voie, lejer, pe jos, pentru a putea vedea și cunoaște cât mai mult din țara pe care o vizita. Aproape de a patra decadă a veacului al XIX-lea apar și birjele de piață care se închiriau cu 40 de creițari pe oră și erau la fel de elegante ca și cele particulare, cu arcuri bune, banchetă de catifea roșie și covoraș la picioare, relatează diplomatul francez Edouard Antoine Thouvenel în memoriile sale de călătorie.

„Se dă un semnal și, iată, cincizeci sau o sută de sănii pleacă laolaltă...”

La plimbările mondene nu se renunța nici măcar în timpul iernii – iar William Wilkinson descrie săniile care înlocuiseră trăsurile. Acestea erau sculptate în forme fanteziste de lebede, scoici, dragoni și pictate în nuanțe stridente, pentru a contrasta cât mai mult cu dominanta albă a zăpezii.

Sanie la „Şosea”, pe la 1854; litografie dintr-un album dedicat Principatelor Dunărene.
Sanie la „Şosea”, pe la 1854; litografie dintr-un album dedicat Principatelor Dunărene

Unele purtau chiar blazoane, dar nu după regulile heraldicii, ci erau rodul imaginației meșterului caretaș, caii aveau valtrapuri și hamuri înzorzonate cu fir și ținte sclipitoare, iar la gât zurgălăi cu sunet vesel, cristalin. Întrecerile de sănii erau obișnuite în acele vremuri, zăpada transformându-i pe toți în copii. Nelipsitul fante sfida frigul, în veșminte șic, europenești, dar prea subțiri pentru acest anotimp. El nu pierdea prilejul de a-și conduce singur atelajul.

Fantele în acțiune: „Trece ca fulgerul de douăzeci de ori înaintea săniei în care stă obiectul înfl ăcăratei sale urmăriri”

Pe acesta îl prezintă cu umor finul observator Vladimir I. Ghika, surprinzând starea euforică a personajului în contextul entuziasmului general provocat de venirea iernii:

Să vezi atuncea cum aleargă toată lumea pe piețe după sănii, cu ce strigăte de bucurie această gloată cutreeră orașul, în goana cailor, întrecându-se în pripă [...]. Acolo vezi boierimea toată cu echipagile sale frumoase și caii săi sprinteni, lângă smeriții băcani, cari într’un vehicul modest încearcă să-i sfi deze la întrecere.

Aici găsești pe impiegații țivili, pe străini amestecați cu jidovi și armeni, cu greci, cari se provoacă la alergări și fac prinsori. Se dă un semnal și, iată, cincizeci sau o sută de sănii pleacă laolaltă cu o repeziciune atare de nu poți să le urmărești cu ochii. Un praf de zăpadă sclipitor la soare ca un nour de diamant se ridică după ele și le ascunde aproape la privirea spectatorilor.

Unul își mustră calul și-l bate, altul l’îndeamnă, îl mângâie, îi făgăduiește o porție suplimentară de ovăs, unii fl uieră, alții strigă, și caii, speriați de acest sgomot nemaipomenit, aleargă nebunește până la oboseală sau până când... răstoarnă stăpânii și vizitiii pe stradă. Atunci... hohote de râs, strigăte de veselie, urale, glume... Mai departe, câteva sănii se gonesc una pe alta, mânând cu o dibăcie neauzită, făcând mii de ocoliri spre mai marea mirare a tuturor.

Nu trebuie să uit de dandy-ul cu mănuși galbene, cu guler englezesc, cu ciubote de glanț, în ciuda frigului, cu țigara în gură, mânând el singur în picioare ca să-și arate mai bine talia lui elegantă frumoasei doamne după care oftează; împinge și izbește pe toți [...] trece și trece ca fulgerul de douăzeci de ori înaintea săniei în care stă obiectul înfl ăcăratei sale urmăriri”.

Acest articol a fost publicat în numărul 224 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com

H 224 coperta jpg jpeg
Cumpără acum!

Foto sus: Boieri fanarioţi călare şi o trăsură cu o familie de boieri de prim rang; desen de Chevalier Auguste de Henikstein. Sursa foto: Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

  • Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004
  • Anatol de Demidoff, Călătorie în Rusia și Crimeea prin Ungaria, Valahia și Moldova, 1840
  • Vladimir I. Ghika, Spicuiri istorice, Iași, 1936
  • Emanoil Hagi-Mosco, București. Amintirile unui oraș. Ziduri vechi. Ființe dispărute, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
  • Adrian-Silvan Ionescu, Moda românească 1790-1850 între Stambul și Paris, Editura Maiko, București, 2001
  • Nicolae Iorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop, București, 1906
  • F.G. Laurençon, Nouvelles Observations sur la Valachie, Paris, 1821
  • François Recordon, Lettres sur la Valachie, Paris, 1821
  • Sir Robert Ker Porter, Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylonia &c. During the Years 1817, 1818, 1819 and 1820, Londra, 1822
  • Edouard Antoine de Thouvenel, La Hongrie et la Valachie. Souvenirs de voyage et notes historiques, Paris, 1840
  • William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia Including Various Political Observations Relating to them, London, 1920
Mai multe pentru tine...