Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945

În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii. Criza apărută la sfârșitul lunii februarie 1945, o creație a comuniștilor cu sprijin logistic de la serviciile de informații rusești, a dus la căderea Guvernului Rădescu, după celebra vizită la București a lui Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe sovietic, care a trântit ușa Regelui Mihai.

Guvernul dr. Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, a declanșat procesul de comunizare a României, care se va accelera în următorii ani. Din cei 17 miniștri (și 13 subsecretari de stat), 7 proveneau din partidul comunist, restul fiind împărtiți între partidele-satelit (plus 4 social-democrați și 3 militari cu funcții tehnice).

Deloc întâmplător, la 9 martie 1945, Iosif Stalin a comunicat la București că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român și în conformitate cu Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 să consimtă la instaurarea în Transilvania a administrației guvernului român”. La festivitățile organizate la 13 martie la Cluj au participat Regele Mihai I, guvernul instalat la 6 martie și Andrei Ianuarevici Vîșinski.

7 martie: Plan în 10 puncte de comunizare a României

Soarta țării a fost decisă, pentru următorii ani, ba chiar decenii, într-o întâlnire „confidențială” din 7 martie, a doua zi după impunerea guvernului Groza. Tema a fost „comunizarea României”, potrivit unui plan de trei ani, cu impunerea instituțiilor „comuniste”. Din partea partidului comunist au participat Ana Pauker, Constantin Doncea și Constantin Pârvulescu.

Din partea sovieticilor erau prezenți Evgheni Suhalov, delegat de Gheorghe Dimitrov (șeful Cominform) cu prezentarea planului, Fedor Zurcov din statul-major politic al mareșalului Rodion Malinovski, Sulam Berezinski, trimis personal al lui Stalin ca observator pentru problemele românești, Vasile Prisenko de la „secția sindicate” și Nikolae Afcev, „atașat special” pe lângă Ana Pauker.

„Planul” cuprindea 10 puncte, notate de la A la K. Printre ele: reforma agrară, cu „ruinarea moșierilor”, desființarea Armatei Române existente și înlocuirea ei cu una „nouă”, pe baza diviziei „Tudor Vladimirescu” și a unei alte divizii, aflate pe atunci în curs de formare în URSS („Horea, Cloșca și Crișan”), desființarea micilor gospodării țărănești și „absorbirea lor în sistemul colectivist”, abdicarea Regelui, „suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor”. Planul a fost pus în aplicare întocmai. Până la 30 decembrie 1947, majoritatea punctelor erau îndeplinite. Celelalte s-au pus în aplicare după 1948.

România a urmat un model impus tuturor țărilor din Europa Centrală și de Est ajunse sub controlul sovietic, care conținea câteva etape: etapa precomunizării, 1944-1945, când au fost create guverne „de uniune națională”, provenite din „fronturi” (Frontul Național Democrat în România, Frontul național de independență în Ungaria, Frontul patriei în Bulgaria, Frontul național în Cehoslovacia, Frontul unit al organizațiilor antifasciste în zona sovietică de ocupație din Germania). Perioada anilor 1946-1948 a fost etapa desăvârșirii ocupației sovietice prin instaurarea regimurilor de democrație populară, controlate în totalitate de partidele comuniste.

„Transformarea” Armatei Române

Armata Română a trecut și ea printr-un proces profund de transformare. Anii 1944-1947 au fost caracterizați prin impunerea prevederilor Convenției de armistițiu din septembrie 1944, în perioada 1948-1955 având loc procesul accelerat de integrare a organismului militar românesc în sistemul sovietic, cu trupele Moscovei staționând pe teritoriul țării.

Nu vom insista asupra operațiunilor militare desfășurate de Armata Română în 1945, în condiții deosebit de grele (inclusiv arestarea și eliminarea comandantului Armatei a 4-a, Gheorghe Avramescu). Să precizăm că, după încheierea ostilităților, au fost desconcentrați (până în septembrie 1945) 224.531 de militari, din care 4.601 ofițeri, 2.998 de subofițeri și 216.932 de soldați. La 15 august 1945 au fost integrate în structura Armatei Române diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, care făcuseră parte, din punct de vedere juridic, din armata sovietică.

Soldații români au dus lupte acerbe și pe frontul din Vest, în Ungaria și Slovacia (© Getty Images)

Marele Stat Major român, căruia îi revenea misiunea de a proiecta reforma organismului militar după trecerea de la starea de război la starea de pace, era constrâns în luarea deciziilor de Comisia Aliată (sovietică) de Control, care și-a impus în totalitate punctul de vedere. Astfel, pe baza Decretului Regal nr. 2530 din 13 august 1945 se prevedea noua structură organizatorică a Armatei Române, ale cărei efective nu trebuiau să depășească 17.500 de ofițeri, 22.500 de subofițeri, 4.500 de maiștri militari și 135.500 trupă.

În consecință, procesul de restrângere a Armatei Române a continuat în ritm accelerat pe parcursul anului. La sfârșitul lui 1945 dispăruseră din organica Armatei Române Comandamentul Armatei a 3-a, Corpurile 1, 3 și 5 Armată, Diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 10, 11, 13, 14, 15, 19 și 20 Infanterie, Diviziile 5, 6 și 9 Cavalerie, 3 și 4 Munte, Divizia 1 Blindată, comandamentele a două brigăzi de artilerie antiaeriană, părțile sedentare ale unităților și marilor unități care fuseseră pe front, 11 centre de instrucție, mai multe școli de ofițeri și subofițeri, licee militare, formațiuni de servicii, depozite. Trupele de jandarmi și de pompieri au fost scoase din compunerea armatei și trecute în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

Ar fi trebuit să fie anul care să încheie conflictul și să aducă speranța unei păci durabile pe un continent care cunoscuse apocalipsa de două ori într-o generație. Pentru România, anul 1945 a însemnat începutul unei perioade tragice, care a deformat profund și uneori ireversibil fundamentele statului și ale națiunii române.

Acest text este un fragment din articolul „Anul 1945”, publicat în numărul 220 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.