⬆

Pitorescul orașului Vălenii de Munte așa cum l-a văzut Nicolae Iorga pentru prima dată | FOTO

Autor: Redacția

Pitorescul orașului Vălenii de Munte l-a atras pe profesorul Nicolae Iorga, aflat în căutarea unui adăpost permanent pentru numeroasa sa familie, dar și a unui mediu prielnic de lucru. Greutățile materiale, dar și clima dificilă a Capitalei l-au determinat, în 1907, să-și cumpere aici o locuință. Muzeul Memorial „Nicolae Iorgaˮ ne prezintă localitatea Vălenii de Munte, așa cum arăta la începutul secolului XX, prin intermediul unei postări pe pagina de Facebook a instituției.

De la Ploiești o linie apucă spre Slănic într-o vale îngustă, printre gospodării țărănești bune, cu livezi bogate. Mari înălțimi cu liniile blânde, acoperite de verdeața grădinilor, a viilor, a pădurii tinere închid de aproape vederea. Ne oprim la Poiana, un singuratec colț de țară, unde în afundăturile pământului dintre frumoasele muscele prietenoase trebuie să fie un sat. Trăsuri din Văleni așteaptă. Cu una din ele facem scurtul drum de vre-un ceas, până la marele sat de vechi boieri ai Teleajenului.

În urmă rămâne amestecul de culmi rotunzite, din care cele mai depărtate înfățișează ,un albastru dulce ca și al cerului. Într-acolo e valea Slăniculul și târgul de munte cu ocnele și osândiții lui, cu plăcerea ușuratecă a oaspeților de vară, printre cari sunt mulți, tot mai mulți Evrei, și mai bogați și mai sărăcuți chiar. Noi mergem pe un drum înalt între miriști de grâu des și ogoare de porumb țerănesc închircit și rămas în urmă.

Bune case de bârne, frumos văruite și acoperite cu un înalt coperiș de șindrilă măruntă, foarte strâns prinsă; unele au două rânduri, dintre care cel de jos cuprinde pivnița, ca în Muscel de Argeș. Vechea răzășie se simte, și după ea, după buna ei orânduire curată și vrednică s-au luat și clăcașii de odinioară. Împrejmuiri bine făcute și îngrijit ținute cuprind liniile prunilor, pe cari însă în anul acesta năvala omizilor i-a lăsat fără rod.

Șoseaua prăfoasă, pe care o urmăm de la un timp, e Șoseaua Ploieștilor, merge acum alături cu o linie ferată nouă, cam slăbuță, la care se lucrează încă. Vagoane de încercare sunt oprite lângă o gară, care, pentru că e acoperită cu greoaie, dar cochetă țiglă trandafirie, pentru că are turnulețe și cerdace și stâlpi de lemn, pretinde să fie în „stil naționalˮ, ceia ce dezmint ermonioasele clădiri de bârne cu netezii păreți albi, cu fereștile mici și rare, cu trainicul coif negru al coperișului de șindrilă.

Intrăm în «urbe», căci Vălenii sunt comună urbană, cu judecătorie, spital, trecut și ambiție. Prăvăliile n-au nimic «modern», dichisit și pretențios, pe de o parte, neserios pe de alta. Datina veche a rămas neschimbată, și, uitând gara sură-roșie, unde n-a început încă viața cea nouă, ți se pare că te-ai strămutat de-odată în vremile de acum cinzeci sau o sută de ani, când pasul Predealului era străbătut numai de câțiva păstori mocani cu oițele bârsane, când la Sinaia, după un lung drum de măreață sălbăticie, numai clopotul de utrenie și vecernie al călugărașilor rupea, dimineața și sara, pacea muntelui ascuns, iar pe dincolo, pe la Bratocea, necurmat veniau, pornite din Săcelele romănești, carăle care duceau marfa de Brașov pe drumuri mai lesnicioase, pe șuișuri și povârnișuri mai dulci, până la acest popas dupa trei, patru ceasuri, al Vălenilor, unde așteptau hangiii și negustorii greci, veniți de prin Macedonia și Albania, unde târgoveții erau gata de un ajutor care li pria gospodăriei și unde boierii cari nu se duceau bucuros aiurea, priviau de sus din cerdace la venirea chervanurilor cu bogatie „evropieneascăˮ.

Acum bogăția s-a dus, deși poate nu pentru totdeauna, căci acest pământ de sare și de păcură făgăduiește mult pentru viitor, și terenurile neatinse ale Statului și Eforiei mai pot înțoli o seamă de oameni, pe cari-i dorim să fie Români.

Dar ceia ce-a rămas, e omogeneitatea poporației românești, este, după plecarea a doi conaționali negustori, un singur Jidănaș pripășit, care vinde tinichele între patru păreți umili din strada cea mare, numită „Principesa Mariaˮ; pentru ca să amintească o visită din fuga automobilului, pe care locuitorii n-au uitat-o. (De atunci numărul Evreilor s-a înmulțit. Ar fi vre-o patru, cinci familii, 1909.)

A rămas iubirea, respectul pentru datină, care se păstrează în bolta joasă a negustorului, în căsuța frumoasă a târgovețului, în marea Curte cu două caturi, cu împrejmuire de zid, cu pază de sălbateci zăvozi înaintea acareturilor bătrâne care nu cuprind mai nimic. E o datorie ca viața de mișcare ce se pregătește să nu se atingă de asemenea scumpe scule, care dau farmecul acestui colțișor de lume. A rămas buna viață țărănească, de oarecare belșug, a satelor vecine, de unde vin la bâlciuri, mai ales la cel de Sântă-Mărie, dănțuitori din șepte sate în șepte porturi, a căror potrivire ar fi în adevăr strălucitoare. Într-un «centru» sunt prăvăliile, înșirate pe singura stradă, grădina plină de colțuri de umbră, unde se pot aduce lăutari și bere bună, câteva din Curțile cele mai vechi, prin multele încăperi ale cărora rătăcesc umbre de boieroaice sărăcite. Și acolo e și mănăstirea Vălenilor, de unde a plecat târgul tot, așa precum din mănăstirea Sinăii a plecat târgul, reședința regală și locul de vilegiatură al Sinăii de astăzi.

Ceva mai departe, un pod de piatră înalt trece peste apa ce se răsfiră ușor pe un larg pat de prund peste care atârna crăcile sălciilor. Peste apă sau „valeˮ i se zice și Văleanca, e casa apelor, un chioșc după moda turcească, unde gâlgâie izvoarele la care vin locuitorii cu sticlele și cofițele lor. După obiceiul străvechi, moda de Constantinopol, o cafenea simplă e înjghebată în jurul locului de unde pleacă undele răcoritoare și, tăcuți, stau pe bănci ceasuri întregi, cu ceșcuța goală înainte, oameni cari nu știu ce-i lucrul și timpul și ce lume se mișcă în jurul liniștii lor de atipice. Apoi, tot mai în sus, aceiași „stradă mareˮ trece între clădiri publice, între bărbierii mai mult goale și între prăvălii de câteva feluri, în care, agale, negustori și meșteri români își fac, foarte curat, rostul de câștig.

Străzi înguste, printre uluce și ziduri, duc la mahalale, printre aceleași bune case pașnice supt acoperișurile țuguiate de șindilă neagră, ce pare că nu poate putrezi. O biserică se află în mijlocul fiecăreia. Colo biserica Bercenilor, o imitație, de la începutul veacului trecut, a mănăstirii, cu o ciudată inscripție în care slovele săpate au ductul celor arabice, întrebuințate de Turci; apoi biserica lui Filip, bunul treti Logofăt Filip, care era privit ca un binefăcător în toate privințele al Ținutulul și care e pomenit într-o frumoasă cuvântare simplă (muzeograf Mihaela Voicea).