Petrache Lupu, de la nebun la sfânt
Ceea ce în epocă s-a numit „fenomenul Maglavit” depăşeşte cu mult semnificaţiile unei dispute teologice. Miza religioasă a fost, desigur, decisivă, dar anvergura cazului a sărit dincolo – sau dincoace! – de acest plan. Un ciobănaş inocent şi fără carte, Petrache Lupu, îl vede pe „Moşu”, pe care îl descrie şi ale cărui învăţături le propagă, nu fără ezitare. „Moşu” este identificat ulterior ca Dumnezeu, iar cazul este discutat enorm în presă sub titluri de genul „vedenia” sau „minunea de la Maglavit”.
Oamenii se înghesuie înspre sătucul din Oltenia, care devine veritabil loc de pelerinaj, chiar dacă fără acte în regulă. Opiniile sunt diverse, iar notorietatea personajului este enormă. Ajunge să fie invitat de regele Carol al II-lea la Palatul său de la Peleş şi este adus pe frontul de Răsărit de Mareşalul Antonescu (căruia se pare că i-ar fi prezis înfrângerea şi că „din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult sânge pe pământul ăsta”).
Sunt două observaţii care se cuvin făcute. Prima:specificul cazului constă în iuţeala difuziunii evenimentului din Maglavit care a făcut, de la început, ca filtrul oamenilor Bisericii să fie precar. Iar când teologii sau oamenii Bisericii s-au apropiat de fenomen, după o campanie mediatică enormă şi diversă, rezultatele nu au fost coerente şi nici convergente. Şi a doua:Maglavitul a fost o excelentă hârtie de turnesol pentru societatea românescă, care a reacţionat în varii forme, a interpretat, asumat, condamnat sau evaluat evenimentul dintr-o sumedenie de unghiuri:sociologic, teologic, politic, moral, metafizic, mistic, etnografic etc.
Mirosul presei de senzaţie
Difuzarea publică a cazului Petrache Lupu are accente ironice:doi ziarişti evrei anunţă în ziarul de stânga Dimineaţa ceea ce avea să devină, poate, cea mai intensă dispută religioasă din interbelicul românesc... Interesul pentru cazul de la Maglavit a venit, pare-se, pe următoarea filieră.
Doi jurnalişti cunoscuţi în epocă, Brunea Fox şi Samson Abramovici, au călătorit cu trenul, în acelaşi compartiment cu un preot de ţară, originar din Maglavit. Mergeau spre Băile Olăneşti. Cu această ocazie, au auzit de la acesta povestea unui cioban care pretindea că-L văzuse pe Dumnezeu, precum Moise. Ziariştii au simţit imediat mirosul unui reportaj de senzaţie şi au plecat urgent la Maglavit.
L-au convins pe preot să le dea exclusivitatea materialelor publicistice şi s-au întors la Bucureşti cu un reportaj care a făcut vâlvă. În reportajul apărut în numărul din 27 iunie 1935 al ziarului Dimineaţa (tiraj 225.000), atitudinea publicaţiei – de stânga – este reticentă faţă de evenimente, dar nu radicală:„După o cale de jumătate de oră cu automobilul ajungem în comuna Maglavit. Părea o zi de răzmeriţă. În faţa primăriei era adunat întregul sat, bărbaţi, femei şi copii care trăgeau după ei purcei şi câini lăţoşi.
Preotul şi primarul se străduiau să răspundă potopului de întrebări şi, mai ales, să dea explicaţii cât mai pe înţelesul tuturor... Toate satele prin care am trecut erau în fierbere. Sătenii au uitat de munca câmpului şi de necazurile secetei ca să discute, opriţi în mijlocul drumului, minunea”.
O presă scindată, la fel ca şi societatea
Nu toţi au fost convinşi de acurateţea reportajelor din Dimineaţa. Peste zece zile, parohul Maglavitului, Nicolae Bobin, se adresa ziarului Curentul cu următoarea rugăminte:„... aş dori să veniţi cât se poate de neîntârziat, pentru ca nu cumva cei de la Dimineaţa să altereze ca şi până acum adevărul – care trebuie să stea la baza publicaţiunilor d-stră”.
Curentul s-a mobilizat. Pamfil Şeicaru a preluat ideea, pornind o amplă campanie publicistică cu acordul celor doi care aveau exclusivitatea cazului. Fox şi Abramovici au scris cărţi de rugăciuni şi broşuri cu caracter creştin, toate tipărite la Curentul lui Şeicaru. Se pare că nu doar miza gazetărească a contat, ci şi cea financiară, care ar fi fost însemnată [George Brătescu – Uniunea ziariştilor preofesionişti (1919-2009), compendiu aniversar].
Opinia publică a reacţionat şi ea când a avut prilejul faţă de relatările din presă. Cu ocazia unor manifestaţii legate de „fenomenul Maglavit”, masele extaziate au organizat proteste în oraşe arzând exemplare din ziarul Universul pentru că – spunea undeva Pamfil Şeicaru – „nu luase în serios miracolul”.
Chemaţi medicii!
Un ciobănaş gângav care vorbeşte cu Dumnezeu nu putea să nu genereze suspiciuni ştiinţifice într-o societate intrată pe traseul modernizării secularo-sceptice. Un Moise din secolul XX este, înainte de toate, suspect. De aici, recursul la expertiza medicală. Dar aici lucrurile s-au complicat niţel, pentru că au apărut rapid şi cei care confirmau că Petrache Lupu era normal din punct de vedere psihic şi fizic. Şi nu erau dintre cei pe care îi puteai ignora!
O comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat ciobanului integritatea psihică. Iar în cartea sa, publicată urgent (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes, a spus explicit că Petrache Lupu „e mult mai normal decît mulţi dintre noi”, şi a subliniat – pentru a contracara şi acuzele de escrocherie – că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”. Concluzia medicului este tranşantă:„Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mânăstire”. Şi nu a fost în niciun caz singurul care gândea aşa. Nici atunci, nici mai târziu. Psihologul clujean Nicolae Mărgineanu, care, după 1944, avea să îl întâlnească pe Petrache Lupu în închisoare, avea să confirme diagnosticul.
Au existat în epocă şi opinii căldicele. Nici nebun, nici sfânt. Mai degrabă un inocent slăbuţ la minte, dar care nu face niciun rău, dimpotrivă. Constantin Argetoianu, personaj fără fibră religioasă, nota cu satisfacţie în Însemnări zilnice, pe 1 septembrie 1935:„Petrache Lupu nu face rău nimănui, ci dimpotrivă, mult bine.
A moralizat lumea în tot judeţul, oamenii nu mai drăcuie, nu mai fură şi au devenit mai buni. Au început să meargă şi la biserică. La Breasta, unde biserica e în parc, nu-mi aduc aminte să fi văzut de când sunt eu, duminica, mai mult de 4-5 femei. Acum biserica e plină de bărbaţi şi de femei, de nu poţi pătrunde într-însa. Numai de la Breasta s-au dus în cursul verii la Maglavit patru sau cinci autobuze ticsite de lume”. Un nebun inocent, care ne învaţă de bine.
Un fenomen ubicuu şi ambiguu
Dar asta nu e tot. Maglavitul capătă în epocă chiar şi conotaţii culturale sau metafizice. Depinde cine îl citeşte. Camil Petrescu, de pildă, îi certa pe politicienii vremii lui să meargă la Maglavit, în speranţa că acolo se va întâmpla vreo minune care să-i facă mai înţelepţi, să îi apropie de imperativele vremii în care trăiesc.
Valenţele hermeneutice ale cazului le descifrează Eugen Lovinescu, apropo de cartea lui Tudor Arghezi din 1936, Cimitirul Buna-Vestire:„Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor... Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale”. Tumultuosul Emil Cioran publică în Vremea un articol sugestiv intitulat „Maglavitul şi cealaltă Românie”, citind în reacţia publică o expresie a misticismului colectiv, care, precum o lavă incandescentă îşi caută drumul la lumină:„România se află în faţa unei mari transformări (...).
În faţa acestei Românii superficial-lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare, care nu este ceva decât prin ce va deveni”. În acelaşi stil citea evenimentul, la un an după consumarea lui, şi Dan Botta:„Ceea ce s-a întâmplat la Maglavit aruncă lumină asupra dorinţei irezistibile pentru ideal, pentru abnegaţie, pentru renunţarea la sine, credinţa în valoarea sufletului uman, infinita teamă de a-l pierde în vicisitudinile cu care tot poporul român se confruntă în acest moment” (Sfarmă Piatră, an II, Nr. 8, 1936). Petrache Lupu devine, fără să o ştie, heraldul frământărilor unei generaţii deopotrivă deznădăjduită şi apocaliptică.
E un sfânt, spun unii...
Dar miza cea mai mare a fost religioasă. Nichifor Crainic nota după o vizită la Maglavit în care a discutat cu Petrache Lupu:„Acest cioban, blând ca un copil... soluţiile lui erau simple şi practice... Bunul său simţ este fără cusur” („Vizită la Maglavit”, Sfarmă Piatră, an I, nr. 8, 1936).
Deşi teologul şi filosoful gândirist nu s-a exprimat niciodată explicit în legătură cu „sfiinţenia” lui Petrache Lupu – şi cum ar fi putut să o facă el, teolog de formaţie, în lipsa unei decizii a Bisericii? –, unii i-au luat aprecierea drept „certificat de sfinţenie”. Publicaţia întemeiată de Nichifor Crainic, Sfarmă Piatră, scria, fără reţinere, că „Petrache Lupu are acum un nou certificat de naştere, furnizat de Nichifor Crainic” (Sfarmă Piatră, 27 februarie, 1937).
Se vor găsi şi mai târziu autori care să vorbească despre „geniul lui Petrache Lupu”, menţinând trează memoria personajului. Şi nu era singurul loc unde găseai această opinie, lansată irepresibil mai cu seamă de presa cu valenţe spiritualiste.
E nebun, spun alţii
Împotriva unei asemenea „blasfemii” s-a ridicat, profetic şi ironic, Nicolae Iorga. Istoricul tratează sarcastic Maglavitul într-un editorial din 16 octombrie 1935 din Neamul Românesc:„De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni încă mai curioase decât a «moşului»...?” Iorga invocă Maglavitul şi în Parlament, atunci când perora de la tribună că „nu mai avem Ortodoxie”, doar un „fals misticism, bolnav ca esenţă”.
Discursul istoricului avea să genereze o respectuoasă, dar fermă clarificare în paginile Predaniei. Revistă de critică teologică, sub forma articolului „Misticism, fals misticism şi ortoxie”, semnat de mentorul publicaţiei, Nae Ionescu.
El e nebun, iar societatea reacţionară
În perioada interbelică, Partidul Comunist gira o serie de organizaţii „pacifiste”, „progresiste”, „anti-fasciste”. Una dintre ele, respectiv „Liga contra prejudecăţilor”, cu o activitate efemeră, de mai puţin de un an de zile (1935), tipăreşte o broşură intitulată, persiflant, „Minunea” de la Maglavit, şi semnată de prof. dr. C.I. Parhon, dr. Dem. Paulian, dr. Şt. Irimescu şi Ilie Cristea. Opiniile sunt, fatal, tendenţioase:„Ciobanul Petrache Lupu, gângav, peltic şi surd, încovoiat de nevoi, maglavitean ce se strecura stingher prin viaţă printre cei din urmă ai satului.
Avea atunci 29 de ani. Fişele sale medicale atestau o anumită incapacitate mintală, fapt pentru care, la timpul său, fusese considerat inapt pentru serviciul militar şi lăsat la vatră“. Toată tărăşenia ar fi fost pusă la cale de preotul din Maglavit, Bobin, care a publicat o broşură (cu fotografia autorului), el fiind apoi amplificat de „goana unei părţi a presei burgheze după senzaţional“. Teza devine grilă de interpretare oficială după 1944, cu ocazia evocării – rarisime – a cazului în presa vremii (Magazin istoric, Femeia etc.).
Biserica a fost reticentă, dar nu prea
Atitudinea Bisericii a fost ca un slalom uriaş printre efuziuni religioase, entuziasme metafizice, sarcasme îngreţoşate sau lucidităţi proletaro-marxiste. Să afirmi că Biserica s-a comportat „reacţionar” şi „medieval” este excesiv şi incorect. A intrat în scenă după ce cazul fusese deja mediatizat şi stârnise un interes enorm. De aici, firesc, prima reacţie sceptică. Pe 27 iulie 1935, Universul reproducea declaraţia episcopului Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin:„Datoria noastră, a Bisericei, e să fim circumspecţi cu asemenea cazuri”. Peste doua zile, în aceeaşi publicaţie, ierarhul declara:„Până la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit, pe care vă rugăm să-l trimiteţi la Bucureşti cu un delegat al dv., vă rugăm să opriţi orice procesiune locală”.
Dar era greu să menţii tonul la asemenea temperatură. Au apărut urgent susţinătorii entuziaşti. Preotul D. Cristescu scria în 1935 într-un puseu religios garnisit cu patriotism local:„După cum catolicii au făcut la Lourdes un loc de pelerinaj şi tămăduire trupească şi sufletească, socotesc că şi noi, ortodocşii, putem face din Maglavit un loc al tămăduirii trupeşti şi mai ales al tămăduirii de zguduiri sufleteşti... A mai opri deci procesiunile locale ale creştinilor noştri ar însemna să-i lovim scumpei noastre Oltenii sufletul ei destinat fericirii eterne”. Nu au lipsit nici reacţiile celor mai înalţi ierarhi, chiar dacă prudente şi fără ton apodictic.
Într-un interviu dat Universului din 15 septembrie 1935, ÎPS Patriarhul Dr. Miron Cristea cauţiona semnificaţia morală a îndemnurilor ciobanului:„Pocăiţi-vă;îndreptaţi-vă, feriţi-vă de rele;mergeţi la Sfânta Biserică şi vă rugaţi şi împliniţi poruncile învăţate de ea”. Iar în şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935 – după cum s-a sesizat – Patriarhul era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezând cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă. Alţi teologi au fost mai tranşanţi.
Un Gala Galaction nu se sfia să scrie:„A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366).
S-au dat declaraţii, s-au scris interviuri, s-au publicat broşuri semnate de oameni ai Bisericii mai mult sau mai puţin prestigioşi din punct de vedere teologic. Dar două sunt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică.
Stăniloae – teologul care validează fenomenul
Într-un studiu amplu, intitulat „Încercare despre teofanii. Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, publicat în Telegraful Român, anul LXXXIII, 22 septembrie 1935, nr. 40, p.1, şi partea a doua, din 20 octombrie 1935, nr. 44, p.1, articol inclus ulterior în volumul Ortodoxie şi românism din 1939, părintele Stăniloae intră pieptiş în arena dezbaterilor, luând explicit partea adepţilor lui Petrache Lupu, al cărui caz este utilizat de teolog ca pretext pentru o dezbatere amplă şi profundă a teologiei ortodoxe.
Miza amplului studiu este exprimată cu claritate:„În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată (Ioan 1, 18). Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând că schiţez şi o explicaţie a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor”.
Asta e miza. Minunile există, iar Dumnezeu ni se poate arăta!Luând ca argument medicii români care l-au consultat pe Petrache Lupu, dar şi opinii europene savante, părintele Stăniloae încearcă, minuţios, să le clarifice şi să înlăture, treptat, orice suspiciune de impuritate în ceea ce priveşte vedenia păstorului.
„Forma” în care Dumnezeu s-ar fi arătat ciobanului – un element abundent utilizat de contestatarii viziunii – este explicată de teolog astfel:„Dumnezeu, străbătând cu lucrarea sa sufletul lui Petrache Lupu, Şi-a constituit din materialul găsit în el o imagine cât mai potrivită, în cadrul acelui material, cu atitudinea în care a voit să Se descopere oamenilor”. Şi concluzia:„... nu există niciun motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei”.
Un arhitect acuză
Eseistul creştin Mihail Urzică, arhitect de formaţie, este cel mai cunoscut contestatar al Maglavitului. Cu o precizare, însă:un contestatar de pe poziţii religioase, nu din afara ei (vezi:Minuni şi false minuni, volum redactat în anii ’40, dar tipărit în 1993). În plus, fapt mai puţin comentat de exegezii săi, a fost, la un moment dat, fervent apărător şi admirator al „fenomenului Maglavit”:„Dacă pentru mulţi concluziile acestor cercetări vor fi prilej de amărăciune şi tulburare sufletească, după cum au fost şi pentru smeritul semnatar al celor de faţă – când altă dată am crezut şi am susţinut şi eu cu multă tărie pretinsele minuni de la Maglavit (subl. n.) – să ne fie totuşi bucuria mai mare că, prin mila Domnului, vom putea să ne ferim de asemenea cumplite rătăciri”.
Tânărul teolog nu neagă minunea în sine, doar că nu acreditează Maglavitul cu asemenea calificativ:„Cu privire la natura acestor manifestări şi fenomene neobişnuite, sobornicitatea Bisericii noastre Ortodoxe încă nu s-a pronunţat, iar patriarhatele Răsăritului şi Muntele Athos s-au ţinut în cea mai mare rezervă, astfel că părerile teologilor au rămas împărţite chiar la noi în ţară. Discuţia în jurul acestor întâmplări nu este deci închisă, iar problema nu şi-a găsit rezolvarea definitivă.
Drept urmare, orice contribuţie documentară care s-ar aduce în această privinţă, în scopul unor noi precizări, trebuie să fie socotită ca folositoare şi binevenită, atâta timp cât asemenea contribuţii se fac cu bună credinţă, în frica de Dumnezeu şi pe temeiurile misticii şi dogmaticii ortodoxe”. Autorul nu neagă „minunile” sau „vedeniile”, ţinteşte doar, după cum spune şi titlul, să le identifice pe cele „autentice”, respectiv în cercetarea sa va fi vorba despre „o încercare de pătrundere în domeniul unor fenomene psihice cu înfăţişare mistică”, dar care „nu poartă cu sine caracterele unor adevărate semne dumnezeieşti”.
Pentru că, pe lângă „adevăratele minuni dumnezeieşti, se petrec adeseori şi felurite semne satanice sub aceeaşi înfăţişare a suprafirescului”. De aici concluzia:Maglavitul este refutabil nu pentru că nu există minuni, ci pentru că faimosul caz nu este aşa ceva! Atât şi nimic mai mult.
Diversitatea societăţii şi diversitatea Bisericii
Cazul Maglavit nu este doar despre Petrache Lupu, ci şi despre noi, aşa cum eram acum vreo 80 de ani. Nici mai buni, dar nici mai răi ca alţii. Hârtia de turnesol a Maglavitului descifrează judicios o societate diversă, predispusă la efuziuni spirituale, dar pe care nu o poţi aşeza, totuşi, într-un singur calapod.
Unii credeau fervent şi encomiastic, alţii, lucid şi doct, unii se entuziasmau metafizic, alţii erau sarcastici şi progresişti. Biserica a reflectat, în sânul ei, propria diversitate, plecând, fireşte, de la principiile ei irefutabile. Nu a spus nimic definitiv atunci, aşa cum nu spune nici astăzi. Teologia vorbeşte despre teologumene, care înseamnă ceva mai mult decât simple teorii, dar ceva mai puţin decât dogmele.
Mai concret, este vorba despre o aserţiune care, deşi larg împărtăşită şi având girul unor personaje competente şi respectabile, totuşi Biserica nu s-a pronunţat în mod infailibil asupra ei. Poate fi asociat Maglavitul cu aşa ceva? Probabil. Dar, oricum l-am privi, laic sau religios, cazul în sine desfide orice cercetare simplistă şi tezistă.
Mai citeşte:
Maglavit miracol sau escrocherie?
