Persecuțiile împotriva creștinilor în Imperiul Roman
În primul secol, Imperiul Roman cunoaște creștinismul ca pe o sectă ebraică, ceea ce și era, dar nu îi recunoaște un statut juridic precis. Primele posibile indicii ale existenței creștinilor par să fie cele din timpul împăratului Claudiu (41-54), când evreii sunt expulzați din Roma pentru că fac multă gâlceavă, împinși de Chrestos (pulsore Chresto).
În paralel, Sf. Pavel scrie (Romani 16,11) că noua credință a intrat și în casa lui Narcis, un birocrat imperial de rang înalt, iar Tacit ne vorbește despre împăratul Nero (54-68), care a condamnat la moarte membrii noii religii, acuzându-i de incendiul care distrusese o bună parte a Romei în anul 64.
Persecuții pe scară largă nu au avut loc în această perioadă, fiind în general procese locale, care implicau grupuri mici, precum cel al bătrânului Policarp din Smirna, la 155, sau cel al aristocratei Pepetua, în Cartagina anului 203. Mai sunt și cazuri izolate, precum cel al episcopului de Antiohia, Ignatie, sau al filosofului roman Iustin, și altele care ne-au rămas în surse istorice sau în tradiții hagiografice, dar – până la domnia lui Decius – nu se poate vorbi de o persecuție generală, ci mai degrabă de o discriminare politică. Cu atât mai puțin putem vorbi de milioane de martiri, cum se poate auzi astăzi în predicile unor prelați sau în cultura populară. Cum am văzut, deja de la început, creștinismul atrăgea persoane din toate păturile sociale, chiar și mari miniștri imperiali, intelectuali sau aristocrați din toate provinciile.
Status conservat şi după moarte
Două dintre primele mari familii de rang senatorial care au îmbrățișat creștinismul au fost cu siguranță Flavia, a cărei membră, Domitilla, a dăruit terenul pe care se găsesc azi catacombele ce îi poartă numele, și Acilia, neam din care făcea parte Priscilla, o altă aristocrată care a oferit un loc de veci pentru comunitatea creștină. Din familia aceasta provine şi primul prefect creștin al Romei, numit de Constantin în anul 325: Acilius Severus. Alți oameni înstăriți care au dat nume cimitirelor au fost Pretestatus și Trason la Roma, Tertullus, Faustus și Candidianus la Cartagina.
La jumătatea secolului al III-lea, odată cu prima persecuție generalizată, concomitent cu aderarea crescândă la creștinism a păturilor înalte și cu creșterea numărului martirilor, apar și unele probleme legate de apartenMitraența la comunitatea creștină și de elitismul tot mai afișat care își făcea loc și în modurile de înmormântare. Familiile mari doreau să își conserve statusul și după moarte, construind morminte mai bogate, adesea în camere separate (cubicula) sau sub arcuri (arcosoli) care să le scoată în evidență măreția, cu picturi tipice epocii lor și loc pentru comemorările funebre ale familiei, ca la mormintele romane din aceleași vremuri. Şi deși creștinii erau văzuți ca un corp extern dăunător civilizației romane, pentru că nu ardeau tămâie la statuia împăratului, ei erau la fel de romani ca toți ceilalți, refuzau însă luxul și plăcerile trupești tipice marilor serbări publice.
Acest refuz nu era doar al creștinilor – în tradiția romană, luxul și beția nu erau privite cu ochi buni, mai ales în epoca republicană, unde aceluiași Tertullian îi ia foarte puțin să găsească modele de păgâni care trăiau sobru și retras. Un caz foarte lăudat era cel al lui Caton Censorul, admirat și urât în egală măsură pentru integritatea morală și neîncrederea în desfrâul oriental ce invada Roma în sec. II î.Hr.
Conviețuirea
Exemple grăitoare ale conviețuirii pașnice a creștinilor cu religia politeistă pot fi considerate hipogeul Aurelilor, săpat la 230 și folosit până la 250, în care sunt înmormântați atât creștini, cât și păgâni, dar și catacomba numită Vibia, în care erau înhumați discipoli ai lui Cristos, ai zeului iranian Mitra și ai zeului frigian Sabatius. Descoperirea acestor situri i-a pus pe gânduri, în secolele XVI-XVII, pe prelații catolici, pentru că nu se găseau explicații acestei conviețuiri pașnice. La nivel cultural, creștinii au adecvat mesajul evanghelic realității romane, ajungând să unească divinitatea mozaică a Vechiului Testament cu acel Logos al filosofiei stoice cu care își începe Sf. Ioan evanghelia.
Chiar Pavel din Tars predicase că păgânii adorau un zeu necunoscut care, prin creștini, trebuie să se arate lumii întregi. În tradiția greacă exista apoi și acel curent numit euhemerism, pe care se vor baza unele apologii creștine, care considerau zeii Panteonului clasic ca pe niște regi și eroi ce au trăit cândva – și, cu forța sau prin anumite merite, au reușit să se facă adorați ca zeități.
Persecuțiile la adresa creştinilor – şi valul de comportamente în fața morții
Apar însă unele probleme în gestionarea comunităților pe timpul persecuțiilor. Fiind puși în fața perspectivei morții, mulți creștini, evident, preferă să ardă tămâia sau să sacrifice animale și să scape, dar aceștia sunt de multe ori renegați de comunitate. Se manifestă întrebarea-cheie dacă sunt creștini toți sau doar cei care nu păcătuiesc niciodată, anume dacă apa este de ajuns sau doar botezul martiriului face creștini. În unele comunități, cum este cea africană, dar și în Asia și în Siria, se nasc schisme de proporții mari (precum cea donatistă din Africa de Nord, existentă până la venirea arabilor, în sec. VII), mai ales când cauzele religioase se amestecă cu cele sociale sau politice.
Peste tot în Imperiul Roman se nasc grupări de revoltă, adesea violente, care nu recunosc Biserica și iertarea păcatelor, nici ordinea socială opresivă a Statului. În Egipt, Siria sau Palestina se adaugă și prezența anacoreților și a monahilor, care adesea predică disprețul pentru cei care au scăpat cu viață ori făcând sacrificiile rituale la cerința autorităților, ori mituind anchetatorii. Aceștia erau critici și față de ierarhia bisericească ce se forma piramidal (cu episcopii la vârf) și se modela cu totul Imperiului.
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, se retrăsese la țară în 250, lucru ce scandalizase lumea întreagă, fiindcă episcopii din Alexandria, Ierusalim și Roma, pe lângă mulți alții, preferaseră să moară decât să se ascundă sau să renege credința. Retragerea inițială nu l-a scutit de moarte, opt ani mai târziu, sub domnia lui Valerian, împărat conștient de amploarea creștinismului, care ordonase confiscarea cimitirelor și a cărților creștine care circulau.
Cultul martirilor
Deși profund afectat, creștinismul va spori și mai mult după aceste experiențe traumatice, iar catacombele din Roma se vor umple și, ulterior, mări. Numărul creștinilor va spori considerabil în perioada 257-304, când tot mai mulți oameni înstăriți, atrași de spiritualitatea creștină sau dezgustați de militarizarea tot mai puternică a civilizației romane, se vor boteza și vor contribui la îmbogățirea vestigiilor din catacombe. Concomitent, mormintele martirilor devin tot mai evidente și se creează un cult al lor și o separare netă a clerului de popor.
La Roma, în Catacomba Sf. Calist, este săpat un spațiu nou, grandios și vizibil, numit Cripta Papilor, la descoperirea sa, în secolul al XIX-lea, când însuși pontiful Pius IX vizitase noile descoperiri. Acolo fuseseră înmormântați, între anii 250 și 300, nu mai puțin de nouă episcopi romani, iar împrejur mormintele oamenilor de rând se îngrămădeau, după expresia arheologului Filippo Coarelli, ca într-o hulubărie. Francezul Julien Guyon a calculat că, în anul 270, o singură catacombă, cea numită La Doi Lauri (Ad Duos Lauros), număra circa 11.000 de înhumări, după jumătate de secol de existență.
Dioclețian
Ultima persecuție, în anii 303-305, a fost cea din timpul împăratului Dioclețian (284-305) și a început cu incendierea bisericii din capitala Nicomedia, în Asia Mică. Viitorul împărat era un general balcanic, se încredea doar în armată și făcuse tot posibilul să întărească sistemul militar și să câștige încrederea cetățenilor în figura imperială și prestigiul ei, periclitat de cultele orientale, axate pe o spiritualitate individuală, tămăduitoare, diferită de cultul civic roman în declin.
Dioclețian a împărțit imperiul în patru părți conduse de doi împărați, cu titlul de Augustus, și doi cezari mai tineri care le-ar fi succedat, numind alții la rândul lor. Autorii contemporani au dat vina pe vicele și pe succesorul său, Galerius, care dorea efectiv extirparea creștinismului și care a continuat persecuțiile până în anul 311, când a acordat libertatea de cult prin edictul de la Serdica (Sofia, Bulgaria).
Concesia fusese făcută probabil înainte să moară din pricina unei infecții care îi făcea corpul să se cangreneze – iar aceasta dădea tot mai mult curaj creștinilor, pentru că și persecutorii precedenți avuseseră parte tot de moarte violentă: Decius, ucis în luptă cu goții care, de câțiva ani, coborâseră din Scandinavia și jefuiau litoralurile mai bogate ale Mării Negre, iar Valerian, capturat și sfâșiat de persani. În Occident, numărul martirilor a fost mult mai mic, deoarece toți împărații care au succedat au fost mai îngăduitori decât cei orientali: Maxentie, de exemplu, unul dintre cei mai faimoși persecutori anticreștini, fusese în realitate foarte îngăduitor, dar, după ce pierduse războiul cu Constantin, retorii oficiali ai acestuia (berberul Lactanțiu și grecul Eusebiu) l-au transformat într-un tiran crud.
Acest text este un fragment din articolul „Călătorie în lumea plină de simboluri a catacombelor", publicat în numărul 224 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com
