⬆

Secretele organizației ultrasecrete Eteria

Unul dintre cele mai importante evenimente politice din Balcani la începutul secolului al XIX-lea a fost Războiul Grec de Independență. Nu trebuie uitate nici cele două războaie ruso-turce 1806-1812 și 1826-1829, sau cele două revolte sârbe și alte tulburări naționale în peninsulă. Războiul Grec va fi însă cel care, și cu sprijin masiv din afară, va reuși să obțină independența țării, o primă breșă într-un Imperiu Otoman care până atunci fusese pe deplin stăpân pe situația din zonă.

Acest articol nu se va axa atât de mult pe acțiunile efective ale Eteriei în Țările Române în anul 1821, cunoscute probabil deja publicului larg din literatura istorică existentă, ci se va concentra asupra unor aspecte necunoscute sau mai generale despre rolul și acțiunea ei.

Eteria – Filiki Eteria, adică Societatea prietenilor – a fost o organizație secretă greacă, creată în 1814 în Odessa, în Imperiul Rus, de greci din Rusia și din Imperiul Otoman, având drept scop inițierea unei revolte armate în Grecia care să răstoarne dominația otomană.

Alexandru Ipsilanti

Liderul organizației a fost Alexandru Ipsilanti (1792-1828), care provenea dintr-o familie fanariotă, tatăl și bunicul său fiind principi și ai Moldovei, și ai Țării Românești. Mama sa a fost Elisabeta Văcărescu, din familia boierească munteană a Văcăreștilor. A fost ofițer superior în cavaleria rusă în timpul războaielor napoleoniene, ajungând până la gradul de colonel.

În 1813, în timpul bătăliei de la Dresda, Ipsilanti (foto dreapta) și-a pierdut brațul drept din cauza unei ghiulele, ceea ce însemna că nu mai putea să mai obțină vreodată vreo comandă activă în armată. Apropiat de țarul Alexandru I, a fost făcut de acesta aghiotant imperial în 1816, în anul următor fiind promovat la gradul de general-maior. A ajuns liderul Eteriei în 1820, calitate în care a fost unul dintre cei care au trasat planul insurecției grecești, care trebuia să aibă loc într-un cadru mai larg de revolte balcanice, din Țara Românească și Serbia până în Grecia și chiar Constantinopol, unde rebelii plănuiau incendierea flotei otomane.

După eșecul notoriu al acțiunii din Principatele Române, și pierzându-și sprijinul trupelor de sub comanda sa, Ipsilanti s-a retras în Imperiul Austriac, unde a fost arestat, petrecându-și următorii șase ani, până în 1827, în închisorile austriece, fiind eliberat la cererea țarului Nicolae I al Rusiei. A murit în condiții mizere în ianuarie 1828 la Viena, unde a și fost înmormântat, rămășițele trupești fiindu-i mutate în Grecia abia în 1964.

Eteria a început cu trei membri fondatori, în următorii doi ani rămânând cu circa douăzeci de membri. Abia în 1817 și 1818 au început recrutări masive în rândul grecilor de pretutindeni, dar și al altor creștini ortodocși de alte naționalități care ar fi fost dispuși să sprijine obiectivele organizației. Recrutări masive au avut loc însă chiar înainte de începerea insurecției armate, în 1820 și 1821.

Jurământul de credință

Fiind o organizație secretă, inspirată din mișcările clandestine ale perioadei și din francmasonerie, Eteria avea și ea un ritual de accedere în organizație și un jurământ.

Prima condiție era ca membrul Eteriei să cunoască un grec care să iubească sincer idealurile de libertate ale țării sale și care să nu fie deja membru al altei societăți secrete. Acesta, dacă dorea să intre în Eterie doar din patriotism, urma să fie făcut frate de cruce în fața Evangheliei, iar jurământul trebuia spus de trei ori în fața unui preot. În lipsa unui preot ortodox, noul membru putea chiar jura în fața unui preot catolic! După depunerea jurământului, noul membru trebuia dus într-un loc secret și spovedit, după ritul anume stabilit.

Noului membru i se punea în vedere că secretele la care va avea acces trebuiau păstrate cu prețul vieții, fiindcă acestea erau sfinte și de ele atârnau înseși existența neamului grec și victoria. De asemenea, noul membru trebuia să fie gata a-l ucide pe oricare alt membru care ar fi călcat jurământul. I se prezenta în mare despre ce era vorba și ce urma a se face. Recrutul încă mai putea să se retragă în acest moment, dacă credea că nu va putea să se achite de aceste sfinte îndatoriri.

În primul jurământ se spunea: „Jur în numele adevărului și al dreptății, în fața ființei supreme, să păstrez, chiar cu sacrificiul vieții mele și suportând chinurile cele mai cumplite, secret întru totul și în puterea libertății taina care urmează să mi se dezvăluie, și să spun adevărul la orice voi fi întrebat”.

Spovedania de care vorbeam mai sus era de fapt un set de întrebări, la care recrutul trebuia să răspundă – unde era născut și cum trăiește; ce meserie și ce rude are; dacă s-a supărat vreodată pe vreun prieten sau pe altcineva, dacă s-au împăcat și cum; dacă este căsătorit sau are de gând să se căsătorească; dacă iubește pe cineva sau a iubit, dacă a renunțat la ea și de când; dacă a avut vreo pagubă sau vreo schimbare în viață; dacă este mulțumit cu viața lui și ce ar prefera mai mult; dacă are vreun prieten credincios și cine este acesta; cum are de gând să trăiască pe viitor.

La final, recrutul rostea: „Eteria se compune din adevărații greci iubitori de patrie și se numește Eteria Prietenilor. Scopul membrilor ei este izbăvirea neamului, și cu voia lui Dumnezeu eliberarea lui”. Din acest moment, convertitul era numit preot al prietenilor.

După o zi-două, cei doi mergeau din nou într-un loc sigur, unde membrul oficiant punea pe masă o icoană, iar recrutul o lumânare galbenă. Novicele încă avea timp să renunțe. Dacă stăruia, îngenunchea doar cu genunchiul drept lângă masă, își făcea de trei ori semnul crucii, săruta icoana și punea pe ea palma dreaptă deschisă. Membrul oficiant aprindea lumânarea și stingea orice altă lumină. Îi dădea lumânarea recrutului, pe care acesta o lua cu mâna stângă, și îi spunea „această lumânare este singurul martor pe care nenorocita noastră patrie îl ia, când fiii ei depun jurământul libertății”, apoi făcea o cruce și citea jurământul cel mare, pe care recrutul îl repeta aidoma. După jurământ și transcrierea lui, oficiantul își punea mâna dreaptă pe umărul stâng al recrutului, iar cu mâna stângă ridica icoana pe care se afla palma dreaptă a recrutului.

Oficiantul spunea „[numele propriu], în fața adevăratului Dumnezeu, care este nevăzut și prezent pretutindeni, care este drept și răzbunător al oricărei călcări, și care pedepsește răutatea, după legile Eteriei Prietenilor și în baza puterii date de marii preoți din Eleusina, consfințesc pe ..., originar din ..., de ani ..., de profesie ... și admit să fie membru, precum am fost și eu admis în Eteria Prietenilor”.

După consfințire, lumânarea era stinsă și noului membru i se spunea s-o păstreze cu atenție, fiindcă urma a o folosi din nou la un moment dat, iar lumânarea ca martor al jurământului său trebuia să rămână tot timpul cu el.

„Jur pe lacrimile amare, pe care de atâtea secole le-au vărsat copiii tăi nenorociți!”

Marele Jurământ este prea lung pentru a-l prezenta aici integral. Începea cu „Jur în fața Dumnezeului adevărat de bună voie că voi fi credincios Eteriei întru totul și pentru toate”. Recrutul jura mai departe că nu va face cunoscut nimic din ce va afla, nimănui, nici familiei, rudelor, duhovnicului său, prietenilor; că nu va intra în altă asociație; că va crește în inima sa „o ură neîmpăcată împotriva tiranilor patriei”, „colaboratorilor și celor cu aceleași idei cu ei; voi lucra prin orice mijloc pentru a le face rău și când voi avea prilej, pentru totala lor nimicire”; jura să nu folosească forța față de un tovarăș, de a-l ajuta pe oricare și de a-l respecta și asculta dacă era mai mare în grad decât el, „chiar dacă s-ar întâmpla să fi fost mai înainte dușmanul meu, cu atât mai mult îl voi iubi și îl voi ajuta, cu cât ura mea era mai mare”; jura să aducă alți membri în organizație, după ce îi va studia bine și se va convinge de calitățile lor; că nu va trage niciun folos de pe urma banilor Eteriei, socotindu-i un lucru sfânt și ca zălog aparținând întregului neam grec; că nu va căuta să afle cine pe cine a introdus în Eterie, și că nu va divulga nici el acest secret; că va fi drept în purtare și credincios în religie, „fără să disprețuiesc cele străine”, că va da exemplu bun, va ajuta pe cel bolnav sau neputincios și va respecta justiția, obiceiurile și pe conducătorii țării în care trăiește.

Finalul jurământului era apoteotic și chiar poetic:

„În sfârșit, jur pe tine, o, sfântă și nenorocită patrie! Jur pe chinurile tale de atâția ani! Jur pe lacrimile amare, pe care de atâtea secole le-au vărsat copiii tăi nenorociți! Pe propriile mele lacrimi, pe care le vărs în acest moment! Pe viitoarea libertate a compatrioților mei, că mă dedic cu totul ție, și în viitor tu vei fi cauza și scopul gândurilor mele, numele tău va fi îndrumătorul faptelor mele și fericirea ta, răsplata ostenelilor mele! Justiția divină să coboare pe capul meu toate trăsnetele justiției sale, numele meu să fie un subiect de scârbă, iar persoana mea să fie obiectul blestemului compatrioților mei, în caz că voi uita o clipă nenorocirile lor și nu-mi voi îndeplini datoria, moartea să fie pedeapsa inerentă a păcatului meu, ca să nu murdăresc sfințenia Eteriei cu participarea mea”.

Observăm astfel îmbinarea vieții în slujba unui scop nobil, a morții ca pedeapsă auto-asumată chiar sub formă de blestem, a elementelor pragmatice, istorice, naționale, războinice, a celor religioase imanente, a prieteniei absolute, a izbăvirii pământene și divine, într-un cuvânt, un melanj care îl lega pe membru de organizație, motiv pentru care eteriștii chiar au reușit, în ciuda vicisitudinilor, să pornească mișcarea de eliberare și să lupte pentru independența țării lor.

Pe de altă parte, jurământul este foarte asemănător cu cele ale trupelor din secolul al XX-lea sau chiar de acum. Oricum, în condițiile cumplite ale luptelor cu trupele otomane, era mai bine pentru orice grec care lupta pentru independență ca, în situații critice, să moară cu arma în mână decât să fie luat prizonier. Pe lângă bătăi, torturi și umilințe, prizonierul avea mari șanse să fie executat prin... tragere în țeapă!

A doua spovedanie...

Inițierea nu se încheia aici. A doua zi după ritualul de mai sus i se explicau noului membru semnele secrete de recunoaștere între membri. Trebuia să copieze prima învățătură, primul jurământ, articolele primei spovedanii, scopul Eteriei, continuarea învățăturii, Marele Jurământ. Apoi afla că este dator să ofere Eteriei o sumă de bani, „după cum îl îndeamnă patriotismul său”. Acum urma... a doua spovedanie... Întrebările acum erau mai punctuale și mult mai serioase decât la prima spovedanie.

Recrutul trebuia să răspundă dacă e cumva urmărit, sau vreo rudă sau vreun prieten, de justiția din orice țară; dacă are vreun prieten sau rudă în închisoare și pentru ce; dacă vreo rudă sau vreun prieten au fost uciși de guvernul țării sau de altcineva, și de ce; dacă s-a întâmplat vreun lucru important în viața lui; dacă știe vreun mare secret, sau vreo descoperire, sau altceva important și secret, de unde știe, dacă mai știu și alții și cine sunt aceștia, dacă are dovezi, și care sunt acestea; dacă are vreo calitate secretă sau vreo îndemânare specială.

Astfel, putem spune că Eteria deținea întregul CV al noului recrut. Membrul cu experiență urma apoi a-l informa cu privire la diverse proceduri și uzanțe între membrii de diferite ranguri și să-i dea sfaturi și informații. Urma să îi repete legile fundamentale ale Eteriei – „marele patriotism, virtutea, siguranța generală și specială în folosul Eteriei, devotamentul total al tuturor membrilor în genere față de ea, și iubirea, credința și ajutorul tuturor membrilor între ei pentru păstrarea și punerea în acțiune a principiilor fundamentale ale Eteriei”.

În sfârșit... membru al Eteriei

Abia acum urma, în sfârșit... jurământul final, care spunea: „Jur ca om cinstit care doresc fericirea compatrioților mei, de care depinde și a mea prosperitate, pe tot ce am mai sfânt și mai scump pe lume! Deoarece de bună voie am intrat în Eterie și de bună voie am promis cu jurământ că le voi păzi întocmai, voi fi credincios în tot timpul vieții mele în tot ce privește în general Eteria și în special fiecare membru al ei, și în orice ocazie a nestatorniciei omenești mă voi afla, mă voi conduce după principiile fundamentale care sunt arătate în învățătura care mi-a fost încredințată, și toate acestea se înțeleg în toată puterea cuvântului”.

După acest ultim jurământ, membrul oficiant urma să-l sărute pe noul membru și să-l lase să meargă „unde i-a fost scris de soartă”.

Stindardul Eteriei

Observăm așadar că nu era simplu să intri în Eterie, procedura era destul de complicată și dură. Eteriștii nu puteau fi niciodată destul de siguri pe noii recruți, oricare putând fi agent sau informator al Rusiei sau al otomanilor. Dacă în primul caz acest lucru ar fi fost oarecum acceptabil, în al doilea caz ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Otomanii nu aveau voie să afle de existența acestei structuri secrete și de planurile sale.

Oricum, în toamna lui 1820, otomanii aflaseră, nu se știe prin ce cale. Cu siguranță, aceștia aflaseră și de legăturile și de inițierea în organizație ale unor boieri din Țările Române, inclusiv a tânărului Grigore Suțu, fiul domnului Alexandru Suțu, executat de otomani sub acuzația de trădare, și de alianța dintre Eterie și liderul sârb Miloș Obrenovici, care încă din martie 1818 îi promisese lui Iordache Olimpiotul, unul dintre liderii Eteriei de la nord de Dunăre, că îi va ajuta „în orice împrejurare”.

În 1820, conducătorii Eteriei luau în calcul cooptarea celor doi domni ai Țărilor Române, aceștia având putere în țările lor și putând ajuta Eteria mult mai bine. Din mai multe scrisori rezultă că Mihai Suțu, domnul Moldovei, devenise membru. Alături de el se mai aflau diverși greci în funcții înalte și chiar unii boieri pământeni. Varianta că Tudor Vladimirescu ar fi fost la rândul lui lui membru al Eteriei este puțin probabilă.

Planul pentru Constantinopol

După cum am menționat, în paralel cu desfășurarea ostilităților în Balcani, un grup de eteriști din capitala otomană avea propriul plan de a lovi inamicul chiar în inima sa – în Constantinopol, acolo unde, după cum se menționează într-o scrisoare de-ale lor, „își are culcușul hidra cea cu multe capete”. Eteriștii din capitală scriu către capii organizației că în Constantinopol sunt navele de război otomane, trupe numeroase, tezaurul, depozitele de muniție și comandamentul. Flota trebuia musai distrusă, astfel sultanul ar fi pierdut o bună parte a armatei sale și mai ales legătura cu Asia, de unde puteau veni întăriri.

În același timp, toate insulele locuite de greci nu ar fi putut fi atacate de otomani, un avantaj strategic vital pentru soarta izbânzii Eteriei. Pentru reușita operațiunii, conjurații cereau 30 de nave dintre cele mai bune, dotate cu oameni și cu muniție, nu doar pentru vase, ci și pentru grecii din capitală, care urmau a face uz de arme. Mai trebuiau trei comandanți foarte buni, „care se pot găsi în Rusia”, unul pentru operațiunile pe uscat, ceilalți pentru operațiunile maritime, împreună cu câțiva aghiotanți.

Tabloul care îl înfăţișează pe Alexandru Ipsilanti la momentul traversării Prutului

Se mai cereau bani mulți, „care sunt sufletul oricărei întreprinderi”, ei neavând de unde face rost în capitală. Conjurații se laudă în final că pot face rost de 4.000-5.000 de oameni în capitală, care să formeze o armată de uscat, însă aceasta nu va fi de ajuns, așa că se mai cer oameni îndeajuns pentru a repurta o victorie în Constantinopol! Eteriștii par ori să fie mult prea exaltați, ori să nu-și dea seama despre ce vorbesc.

„Într-adevăr, este uimitor pentru noi cum onorata conducere a neglijat un lucru așa de esențial în legătură cu cele necesare pentru cucerirea Constantinopolului și a flotei. De reușita sau de nereușita acestor măsuri vor rezulta neapărat lucruri bune sau rele”.

Din toate acestea se observă că membrii Eteriei aveau planuri mărețe și credeau cu tărie în victoria și în rolul lor mesianic. Unele planuri de-ale lor, însă, precum cel pentru Constantinopol, nu erau deloc fezabile, astfel încât nu au fost luate în considerare. Nu trebuie să ne îndoim de buna credință a eteriștilor și de dorința lor sinceră de a vedea Balcanii independenți. Punerea în aplicare a planurilor a fost însă deficitară, iar aceasta va duce la probleme majore.

Planul pentru Țările Române

Într-o scrisoare din ianuarie 1821 către Marele Consiliu al Eteriei, unul dintre membri propune o cale de acțiune în Principate. Acesta avertizează că doar locuitorii de la munte și pandurii știu mânui arme, iar „boierimea este șovăielnică, schimbătoare, pornită spre tiranie și urăște pe greci, pentru că timp de un veac a trebuit să asculte de voievozi din acest neam”.

Iordache Olimpiotul urma a fi comandantul răscoalei și să primească sprijin militar. Acesta urma a trimite în cetățile Brăila, Giurgiu și Turnu soldați deghizați în negustori, iar apoi să le atace pe neașteptate cu infanterie și cu cavalerie și să le ocupe. Odată capturate, otomanii s-ar fi speriat cumplit, iar bulgarii ar fi început și ei revolta.

Biserica grecească şi hanul grecilor din Bucureşti, gravură de secol XIX

După izbucnirea revoltei, principii Țărilor Române urmau a fi schimbați din funcție și înlocuiți de o conducere provizorie populară, să se pună bine cu boierii tineri și să aleagă dintre ei membrii noului guvern. În tot acest timp urma a fi adunată o forță de 20.000 de oameni, comandată de tineri moldoveni și munteni. Observăm un plan care în sine nu este rău, doar că în același an se ciocnea de acțiunea lui Tudor Vladimirescu în Muntenia.

Este interesant că eteriștii se bazau pe atâția oameni pe care i-ar fi recrutat din Țările Române, deși tocmai ei recunosc că mulți nu știu să lupte. Totuși, după trecerea în Moldova, eteriștii au început recrutarea de soldați, iar Ipsilanti cu Suțu au dat celebrul comunicat, prin care anunțau marea alianță a popoarelor balcanice și chemau pe toți la luptă armată. Pe lângă aceasta, se lăsa de înțeles că ar avea sprijinul Europei, ceea ce nu se va întâmpla însă repede.

La 26 aprilie 1821, un raport general al Eteriei dădea numărul de 6.000 de oameni în armata lui Tudor, și de peste 7.000 în armata condusă de Ipsilanti. Între cele două mișcări existau însă frecușuri, iar între comandanții eteriști existau animozități și rivalități personale. Această stare de fapt plus apropierea otomanilor au dus la eșecul rapid al acțiunilor de la nord de Dunăre.

Ipsilanti către trupele sale: „Lașilor, fricoșilor, turme de norod!”

Finalul relației lui Ipsilanti cu trupele sale va fi trist, acesta trebuind să-și mintă soldații că este în tratative cu austriecii pentru ajutor militar, și asta de teamă că ar fi putut fi predat trupelor otomane. Înainte să plece de la Cozia spre Ardeal, Ipsilanti a citit o proclamație către trupele sale, la Râmnicu Vâlcea:

„Ostașilor! Nu mai profanez acest sfânt și cinstit nume prin voi! Lașilor, fricoșilor, turme de norod! Înșelăciunile și vicleniile voastre mă silesc să mă despart de voi. De acum, orice legătură între mine și voi se taie; numai adânc în sufletul meu voi purta rușinea că v-am comandat”.

A continuat prin a-i acuza că și-ar fi trădat jurămintele, pe Dumnezeu, patria și, bineînțeles, pe el. I-a îndemnat să meargă la turci și să le sărute mâinile însângerate, numindu-i eroi doar pe cei căzuți în lupte. I-a pomenit nominal pe câțiva dintre comandanții pe care îi considera trădători, apoi, în huiduielile mulțimii, a plecat spre nord în exilul care se va sfârși cu moartea sa. Visul frumos al unei armate eliberatoare de prieteni se spulbera astfel sub lovituri interne și externe. Războiul Grec va continua, însă.

Războiul Grec de Independență

Am putea umple fără probleme un număr întreg din revistă cu istoria luptei grecilor pentru independență, și tot nu ar fi de ajuns. Acesta a pornit după diverse frământări și pregătiri încă din lungul secol al XVIII-lea. Luptele s-au desfășurat în întregul spațiu grec, cu mari pierderi de ambele părți. Operațiunile grecești nu au beneficiat de o conducere unitară și de un plan bine definit, rebelii ducând lipsă și de fonduri. Rezistența greacă s-a folosit însă de problemele logistice pe care le întâmpinau și otomanii și de faptul că aceștia puteau duce doar campanii ocazionale.

De asemenea, grecii erau dezbinați și pe plan politic intern, având loc chiar adevărate războaie civile. Războiul Grec de Independență a durat efectiv din 1821 până în 1830. Conform tradiției, data începerii războiului este 25 martie, cu toate că diverse zone din Pelopones erau deja cuprinse de revoluție la acea dată. În Constantinopol, otomanii au dezlănțuit o serie de violențe împotriva grecilor din oraș drept răspuns la ce se întâmpla în Grecia, inclusiv patriarhul ecumenic Grigore V, care se opusese revoltei grecești, fiind spânzurat.

Valul de represalii contra populației civile grecești și execuțiile sumare au cauzat stupoare în Europa și au generat totodată un val de sprijin pentru cauza greacă. Chiar dacă statele europene conservatoare nu doreau să fie stricat statu-quo-ul și nu au oferit vreun ajutor rebelilor greci, numeroși voluntari din Europa au pornit spre Grecia, unde au luptat alături de trupele locale, mulți pierzându-și viața, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind probabil lordul și poetul britanic Byron.

Trupele grecești au cucerit sau ocupat rapid mare parte din Pelopones în martie și aprilie, revolta extinzându-se în Grecia centrală, cu rezultate oscilante pentru ambele tabere. Pogromuri și masacre antigrecești au avut loc și în orașele anatoliene, unele având importantă populație greacă sau, ca în cazul Izmirului, populație majoritară greacă.

În război a intervenit și Egiptul, care în această perioadă era de facto independent de Constantinopol. Folosindu-se de banii obținuți din străinătate, mai ales din Anglia, grecii au reușit să își formeze o flotă și să-și cumpere armament, rezistând în multe locuri asalturilor otomane. Abia după 1826, Rusia, Anglia și Franța au trimis flote și trupe spre Grecia, învingând flota otomană la Navarino, în 1827. Războiul ruso-turc din 1826-1829 începuse și el. Au avut loc, de asemenea, negocieri aliate cu otomanii pentru crearea unei Grecii autonome în cadrul Imperiului Otoman, autonomie care s-a transformat în independență în 1829, Regatul Grec fiind proclamat în 1832. Astfel, visul lui Ipsilanti se îndeplinise.