Pericolele din larg: cinci nave de război care au făcut istorie

Clasificarea celor mai bune nave de război din istorie nu este o sarcină tocmai uşoară. Dar, înainte de toate trebuie stabilite câteva standarde care să facă distincţia între diferitele nave. Ce face o navă de război mare? În primul rând, trebuie excluse navele construite înaintea domniei regelui Henry al VIII-lea în Anglia. Înainte de urcarea pe tron a celui supranumit „marele rege al mărilor”, care a fondat în secolul al XVI-lea faimoasa Royal Navy, nu existau nave de război în sensul modern. Războiul galerelor era o situaţie diferită de războiul cu nave aliniate, care lovesc cu artilerie navală.

Trebuie luate în considerare şi comparate caracteristicile tehnice ale navelor. Anume, cine ar fi câştigat într-o încleştare unu la unu între un cuirasat din clasa Iowa al U.S Navy şi nava Yamato din Marina Imperială Japoneză? Autorul Michael Peck spune că depinde de cel care a lansat primul atac. Navele din clasa Iowa conduceau în ceea ce priveşte viteza şi sistemul de ţintire şi tragere, în timp ce Yamato, şi sora sa Musashi, uimeau prin faptul că puteau susţine o greutate mai mare a încărcăturii de lovire.

Peck enumeră caracteristicile de bază care ajută la calificarea unei nave de război în elita tuturor timpurilor:armele, blindajul şi viteza. Loviturile ofensive, rezistenţa defensivă şi viteza rămân semnele distinctive pentru orice bătălie de suprafaţă chiar şi în era rachetelor. Totuşi, asimetriile dintre navele de război rezultă în mare parte din compromisurile pe care arhitecţii trebuie să le facă în ceea ce priveşte atributele dezirabile. Numai în literatura ştiinţifico-fantastică nu se fac astfel de alegeri. În lumea reală – atât cât a evoluat până acum – nu este posibil să le ai pe toate la capacitate maximă.

Greutatea este o provocare uriaşă. Un vas de război încărcat cu cele mai mari arme şi cu cea mai groasă cuirasă ar rătăci dintr-un colţ în altul, fiind greu de cârmuit. Ar fi o ţintă facilă pentru adversarii mai agili sau i-ar lăsa să scape, să fugă. Pe de altă parte, nici dacă se ţine cont numai de arme şi viteză nu este favorabil. O navă care este rapidă, dar uşor blindată, îşi expune încărcătura şi echipajul focurilor inamice. Şi aşa mai departe. Diferitele marine au propriile concepţii cu privire la compromisurile care trebuie făcute. De aici şi diferenţele de parametri între exemplele alese, Yamato şi Iowa.

Dar un vas de război este mai mult decât o maşinărie. Maşinile nu sunt capabile să stăpânească valurile sau să câştige concursuri de măiestrie în arta războiului. Oamenii fac asta. Oamenii navighează pe mări, iar eforturile lor de luptă gravitează în jurul noţiunilor despre manevrarea unei nave şi despre tactica de ofensivă/defensivă. O reputaţie în acest sens o are marina britanică Royal Navy. Succesul său s-a datorat mai puţin materialelor superioare – adversari precum Franţa sau Statele Unite au avut uneori nave mai bune – şi mai mult voiajelor prelungite care au dus tehnica de navigaţie şi artileria la nivelul de artă.

De aceea ceea ce poate părea pe hârtie ca fiind cea mai bună navă, s-ar putea să nu câştige în luptă. Un vas nu trebuie să-şi depăşească adversarii în orice privinţă. Trebuie numai să fie suficient de bună pentru a-i înfrânge. Cu alte cuvinte, trebuie să fie suficient de bine dotată pentru a da echipajului său, bine antrenat şi care ţine cont de circumstanţele tactice, o şansă rezonabilă să câştige.

Dar factorul uman nu este suficient;important este şi elementul de oportunitate, norocul adică. Măreţia vine în momentul când vasul şi echipajul se află la locul potrivit, la momentul potrivit pentru a face istorie. Numele unei nave de război intră în cărţile de istorie, devine legendă, dacă nava în cauză câştigă o victorie însemnată, pierde în mod dramatic ori are vreo realizare semnificativă în plan diplomatic.

Aşadar, care sunt parametrii după care se analizează valoarea unei nave:un vas puternic, oameni de fier şi consecinţe istorice. Cinci dintre cele mai importante nave de război din istorie sunt:

Bismarck. Cuirasatul Bismarck din marina germană a avut o viaţă scurtă, dar încă oferă material pentru literatura de specialitate. Considerat cea mai bună navă de război din Atlantic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Bismarck a scufundat crucişătorul HMS Hood, mândria Royal Navy, cu un singur foc din bateria sa principală. Pe de altă parte, spiritul marţial al conducerii navei s-a dovedit a fi fragil atunci când lucrurile au luat o întorsătură în defavoarea navei. De fapt, s-a destrămat la prima lovitură dură. Atunci când tăria de caracter a comandanţilor a dispărut, la fel s-a întâmplat şi cu cea a echipajului.

 După cum arată Bernard Brodie, cuirasatul a suferit „o oscilaţie extremă” în starea de spirit. Exaltarea determinată de întâlnirea cu HMS Hood a lăsat loc disperării după o lovitură cu o torpilă venind de la un avion de război britanic. Amiralul Günther Lütjens a adunat echipajul navei Bismarck după atacul aerian şi „l-a implorat să moară într-o manieră care să facă cinste naziştilor”. Rezultatul? O acţiune foarte „săracă” în confruntarea cu HMS Rodney, King George V şi compania lor. Echipajul de la o turelă a fugit şi a abandonat armele. După unele surse, ofiţerii de la turelă au păstrat o altă echipă la post numai sub ameninţarea armei. Ochirea ţintelor şi rata de foc a armelor – elemente cheie care determină victoria într-un duel – au avut mult de suferit.

Pe scurt, Bismarck era un elefant speriat de un şoarece – un vas dur, puternic în exterior, dar care s-a prăbuşit la cea mai mică lovitură venită din interior. În 1939, Marele Amiral Eerich Raeder se plângea că flota de suprafaţă germană, aruncată în luptă cu mult înainte să se fi maturizat, nu putea face multe peste „a muri cu onoare”. Raeder avea mai multă dreptate decât îşi imagina. Moartea cuirasatului Bismarck reprezintă o parabolă care a captivat marinarii – dar nu numai – decenii întregi. Care ar fi fost rezultatul dacă factorul uman al navei nu ar fi fost atât de fragil? Nu vom putea şti niciodată. Dar, fără îndoială, onoarea sa ar fi fost mult mai mare.

Yamato. Aşa cum menţionam mai sus, Yamato a fost un vas impunător după toate standardele. Cântărea cât un portavion timpuriu şi avea cel mai greu armament. Tunurile mamut de 45, 72 cm puteau arunca proiectile de 1450 kg pe o distanţă de 25 de mile nautice. Blindajul era, în unele zone, gros de 60-61 cm.

Dintre cele trei atribute esenţiale ale navelor de război, cu siguranţă că arhitecţii navei Yamato au preţuit mai mult calităţile defensive şi ofensive, în detrimentul vitezei. Cuirasatul prindea o viteză de 27 de noduri – destul de bine pentru un vas de proporţiile sale. Dar asta era foarte încet faţă de cele 33 de noduri la care ajungeau navele rapide ale americanilor.

La fel ca Bismarck, Yamato nu a străbătut mult timp mările şi oferă o altă istorie moralizatoare despre failibilitatea umană. În Golful Leyte, în octombrie 1944, o forţă de lucru centrată pe Yamato se năpustea asupra transporturilor care duceau la mal forţele Generalului Douglas MacArthur şi asupra portavioanelor uşoare, distrugătoarelor şi escortelor care păzeau transporturile de un atac venind de pe mare.

A urmat contra-atacul. Navele americane surclasate au atacat Yamato şi suita ei. La fel ca Lütjens, Amiralul Takeo Kurita, comandatul grupului operativ, a părut că s-a prăbuşi în circumstanţe nu tocmai dramatice. Istoricii încă dezbat dacă a confundat contingentul US Navy Taffy 3 cu o forţă mult mai puternică, dacă şi-a pierdut cumpătul sau pur şi simplu nu a considerat de cuviinţă să îşi sacrifice navele şi oamenii. Oricare ar fi adevărul, Kurita a ordonat flotei sale să se întoarcă, lăsând forţa expediţionară a lui MacArthur aproape nevătămată.

Yamato a avut o soartă donquijotescă, dar mai puţin infamă decât cea a navei Bismarck. În aprilie 1945, navei de război i s-a ordonat să navigheze spre compania okinawaiană cu restul flotei de suprafaţă, pentru a se opune debarcărilor Aliate. Vasul ar fi urmat să acosteze în mod deliberat, devenind astfel o armă de nescufundat, până ce ar fi fost distrusă sau muniţia sa s-ar fi epuizat. Serviciile americane au aflat de această schemă, iar bombardamentele aeriene au lichidat nava Yamato înainte ca aceasta să ajungă la destinaţie. Un sfârşit şters, insignifiant al celei mai de temut nave de război din istorie.

Missouri. Iowa şi New Jersey au fost primele nave din clasa Iowa şi au înregistrat cele mai de invidiat recorduri în luptă din această clasă, mai ales în războiul din Pacific. Missouri nu era nici ea un războinic stângace, dar – singura pe această listă – este renumită pentru rezultatele diplomatice şi nu pentru fapte de arme. Generalul macArthur a acceptat capitularea Japoniei pe puntea navei Missouri, în Golful Tokyo. Missouri a devenit o metaforă a modului în care se încheie un conflict mare, cu final nedeterminat. De exemplu, preşedintele Bush Sr. a amintit despre predare în memoriile sale. Missouri a fost un barometru al modului în care operaţiunea Desert Storm s-ar putea desfăşura – se pare că o variantă modernizată a vasului Missouri era implicată în Desert Storm.

Missouri a rămas un emisar diplomatic după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nava de război a navigat în Turcia în primele luni de după război, pe când Cortina de Fier se lăsa peste Europa şi insurgenţele comuniste ameninţau Grecia şi Turcia. Observatorii au interpretat acest voiaj al navei Missouri ca pe o garanţie a preşedintelui Harry Truman şi ca pe un angajament al Americii de a ţine departe tăvălugul sovietic de cele două state. Mesajul:Statele Unite erau în Europa şi aveau de gând să rămână. Astfel, Missouri a jucat un rol imporant în dezvoltarea strategiei de„containment”, în acelaşi timp calmând spiritele cu privire la abandonul american. Diplomaţia navală nu putea face nimic mai mult de atât.

Mikasa. Nava amiralului Togo Heihachiro este o emblemă a comandei maritime. Mikasa, construită de britanici, a fost probabil cea mai bună navă de război funcţională în anii sfârşitului de secol, având cea mai echilibrată balanţă între viteză, protecţie şi armament. Factorul uman era, de asemenea, puternic. Flota Imperială Japoneză era cunoscută pentru elanul şi eficienţa sa, iar Togo era renumit pentru că reuşea să combine cu măiestrie perspicacitatea şi curajul. Mikasa era esenţială acţiunilor flotei în Marea Galbenă în 1904 şi în Strâmtoarea Tsushima în 1905 – bătălii care au lăsat în urmă epavele a două flote ruseşti. Chiar şi Theodore Roosevelt considera Tsushima o confruntare navală aproape perfectă.

Precum celelalte nave din această listă, Mikasa a schimbat modul în care generaţiile următoare s-au raportat la lumea diplomaţiei şi a războiului. Comandanţii japonezi din perioada interbelică plănuiau să repete schema de la Strâmtoarea Tsushima în cazul în care Japonia ar fi intrat în conflict cu SUA. Mikasa şi restul flotei japoneze erau temute în zona largă a Asiei. Japonia dovedea că puterile imperiale vestice puteau fi înfrânte în luptă şi expulzate din teritoriile pe care le ocupaseră. Personaje influente, de la Sun Yat-sen la Gandhi şi du Bois, omagiau momentul Tsushima, când Japonia demonstrase că se poate înlătura conducerea colonială.

Mikasa era, aşadar, mai mult decât un învingător într-o luptă pe mare oarecare. Iar reputaţia sa a depăşit soarta sa ciudată. Vasul s-a întors acasă triumfător după războiul ruso-japonez;însă, a avut loc o explozie la depozitul cu muniţie şi nava s-a scufundat. Pentru poporul japonez, dezastrul a fost imens, dar Mikasa a rămas un simbol al flotei japoneze.

Victory. HMS Victory a fost o navă militară de primă mână, cu trei punţi pentru tunuri. Dar faima sa vine, în principal, din asocierea cu Lordul Horatio Nelson, „întruchiparea puterii maritime a Marii Britanii” (Mahan). În 1805, Nelson a condus flota sa depăşită numeric într-o luptă împotriva unei coaliţii franco-spaniole, la Trafalgar, în apropiere de Gibraltar. Nelson şi mâna sa dreaptă, Amiralul Cuthbert Collingwood au condus coloane de nave care au perforat linia de luptă inamică. Royal Navy a zdrobit adversarul, spulberând visele lui Napoleon de a invada insulele britanice.

Nelson a rămas de atunci sinonim cu o bătălie decisivă, dusă în condiţii vitrege. Într-adevăr, repunerea în scenă a bătăliei de la Trafalgar a devenit un „sfânt Graal” al strategilor navali din întreaga lume. Victory a fost ancorată permanent la Portsmouth, unde serveşte drept altar memoriei lui Nelson şi a realizărilor sale.

Aşadar, lista a fost completată cu două nave de război care, în ciuda capabilităţilor sale, au fost înfrânte din cauza unei conduceri defectuoase, două care au ieşit triumfătoare datorită comandamentului inteligent şi una care a devenit o pildă în plan diplomatic. Aşadar, istoriile acestea amintesc despre faptul că virtuţile şi slăbiciunile umane – şi nu lemnul, metalul sau armele – sunt cele care fac diferenţa în astfel de întreprinderi maritime.

Sursa:The National Interest, Prof. de Strategie James Holmes (Naval War College)