Pecetea tainei salvează vieți pe front

Anul 1916. August. Conducătorii de la București au fost atrași de promisiunile Antantei pentru a intra în conflict împotriva Puterilor Centrale, o victorie aducând împlinirea visului național de eliberare a românilor de sub controlul maghiar.

Calculele erau făcute și se părea că forțele încordate la maximum ale inamicului n-ar fi permis aducerea de prea multe efective pe noul front. Austro-Ungaria suportase șocul ofensivei conduse de generalul Brusilov și Germania era obligată să-și consume militarii la Verdun și pe Somme. Un adevărat cancer măcina armata Reich-ului pe Frontul de Vest și nu se prevedea o soluție salvatoare. Războiul de tranșee se dovedea costisitor în oameni și armament.

Trecerea Carpaților a confirmat că Viena și Budapesta nu au suficiente trupe pentru a apăra o frontieră lungă și batalioanele românești înaintau în Transilvania în ritmul permis și de convoaiele de aprovizionare ce foloseau căruțe. InGrigore Romaloamicul nu era însă hotărât să cedeze ușor orice obstacol natural și o apărare a fost organizată pe râul Olt, fiecare pod și vad fiind protejate de armament automat și de artilerie. Ofițerii români au plănuit o trecere prin locuri mai puțin cunoscute și surprinderea forțelor dispuse în cordon era mai mult ca sigură.

Ofensiva a fost declanșată și a avut succes. Inamicul s-a retras lăsând morți pe teren și mulți prizonieri. Totuși, n-au fost capturate tunurile, mai ales cele grele, puțin mobile. Ar fi fost o catastrofă pentru austro-ungari pierderea gurilor de foc ce puteau să asigure o supremație după sosirea aliaților germani. Capturarea armamentului greu în poziție de tragere ar fi contribuit la o întărire a propriei artilerii.

Grigore Romalo, participat la lupte, a scris o carte de memorii și a precizat cauza eșecului: prizonierii anchetați au dezvăluit că știau exact când va avea loc asaltul și artileria a fost retrasă. Informația a plecat chiar de la comandamentul armatei în urma activității unui trădător. Oltul realiza o separare perfectă a celor două trupe și n-a fost vorba de capturarea planurilor de bătălie cum se va întâmpla în timpul luptelor pentru apărarea orașului București. Salvarea tunurilor a permis austro-ungarilor să dispună de mai multă putere de foc în momentul declanșării contraofensivei împreună cu diviziile germane sosite de pe toate fronturile în ajutorul aliatului aflat sub presiune.

Diviziile românești au fost înfrânte în urma trădărilor și a ordinelor contradictorii. Să nu se uite și de trimiterea trupelor direct în gura mitralierelor inamice de ofițerii ce nu se puteau adapta noilor realități de pe câmpul de luptă modern.

Totuși, există o practică universală a căutării de vinovați pentru a nu se mai repeta erorile aducătoare de nenorociri. Nu se putea da vina pe ofițeri, multe cărți fiind scrise tot de militari și nu este frumos să-ți acuzi predecesorii. Cum liderii erau numiți pe criterii politice și aveau un serios renume, a fost obligatorie căutarea altor cauze care să genereze nenorocirile din timpul campaniei din toamna anului 1916.

S-a găsit destul de repede vinovatul: dotarea insuficientă cu armament. În plus, tehnica de luptă era perimată în cea mai mare parte și ajutorul aliat se lăsa așteptat. A fost normal ca resturile diviziilor să se mai oprească tocmai în sudul Moldovei unde cu greu au putut să facă față forțelor germane, aliatul rus abia pe acest front îngust fiind hotărât să reziste pentru a nu se ajunge să se lupte pe teritoriul Basarabiei, componentă din 1812 a imperiului țarilor.

Ofițerii români erau prea vorbăreți și nu puteau ține un secret. Ordinele erau date cu voce tare și inamicul auzea ceea ce se vorbea în tranșee. Germanofilii reprezentau o mare problemă pentru că uitau de neam și erau cozi de topor ale inamicului, ceea ce s-a văzut în cazul Sturdza – Crăiniceanu. Elementele iudaice erau pe față împotriva trupelor române. Nici partizanii socialismului nu erau încântați de realizarea unui stat român puternic sub conducerea partidelor tradiționale, cele definite drept burghezo-moșierești.

Este interesant de observat că aviația germană nu s-a ocupat în mod deosebit de orașul Iași, capitala României în vremuri de restriște națională. Apărarea antiaeriană nu era de speriat în raport cu cea din zona Londrei sau a Parisului, dar comandamentul german n-a vrut să lovească în cuibul de agenți și nici în trupele ruse ce începeau să fie afectate din plin de propaganda bolșevică finanțată cu banii serviciilor secrete ale Reich-ului.

Este interesant de precizat că nici în a doua conflagrație mondială nu s-a procedat cu mai multă atenție la păstrarea secretului de stat și s-a ajuns ca o agentă străină să studieze obiective strategice pentru că a făcut fotografii perfecte unui demnitar de rang înalt.

_{Foto sus: Prizonieri germani la Verdun (© Library of Congress)}

Bibliografie minimală

Ministerul Apărării Naționale, România în Războiul Mondial 1916 – 1919, vol. I, Documente – Anexe, Imprimeria Națională, București, 1934.

Garoescu, Gheorghe, Jurnal de front, vise de iubire, Editura Militară, București, 2017.

Ortlepp, Fritz, Luptele din regiunea Bran și Dragoslavele, Editura Phoenix, Brașov, 2013.Torrey, Glenn E., România în Primul Război Mondial, Meteor Publishing, București, 2014.