⬆

Pe urmele strămoșilor: Cetăţile dacice din Munţii Orăștiei

Dacia, una dintre cele mai mari puteri militare barbare ale Europei antice. Un loc plin de farmec, cu meșteșugari iscusiți, cu războinici mândri și regi neîmblânziți. Ţinutul cu cetăți cocoțate în vârfurile munților, protejate de versanți abrupți. Dacia, cea supusă doar de marele împărat roman Traian, care a adus aici cea mai mare armată pe care Roma o adunase vreodată.

Dar aceasta nu este povestea războiului, ci a cetăților dacice – povestea unora dintre cel mai bine construite cetăți de la nord de Dunăre. Valoarea istorică și legătura incontestabilă cu trecutul antic le-au fost recunoscute oficial, din 1999 făcând parte din Patrimoniul mondial UNESCO.

Fortificațiile dacilor

Despre istoria cetăților dacice s-a tot scris: fortărețe solide, în vârf de munte, de unde aveai vizibilitate asupra teritoriului din jur și unde găseai provizii și soldați bine pregătiți care abia așteptau confruntarea. Centre de putere, militare, comerciale și de supraveghere a împrejurimilor, cetățile dacice erau construite în general din ziduri groase de piatră, în zona munților Șureanu, din ziduri de piatră și palisade de lemn în estul Transilvaniei, și doar din palisade de lemn în alte zone ale regatului. Centrul întărit era în jurul capitalei, Sarmizegetusa Regia, care încă așteaptă să fie cercetată exhaustiv de către arheologi.

Cât despre locul în care cetățile au fost construite – dealuri și munți, cu pante considerabile – nu putem decât să ne imaginăm efortul uman de a tăia pădurea, de a terasa versanții și de a căra piatră și lemne pentru a înălța ziduri, a construi temple și alte clădiri în interiorul acestor fortificații. Efortul va fi fost enorm, cu mii de oameni aduși să lucreze, sub supravegherea comandanților daci și a meșterilor veniţi din lumea greacă. Meșteri care și-au lăsat semnele în piatră – multe blocuri de calcar din ziduri poartă litere grecești bătute cu dalta.

Dacii își incendiază cetățile în a doua campanie a lui Traian. Multe cetăți deja aveau zidurile din piatră demolate, așa că ce mai rămăsese din ele era în majoritate construit din lemn

Nicio fortificație dacică nu e mai veche de secolul I î.e.n., când probabil au ajuns dacii să reprezinte o putere în zonă. După ce celții fuseseră învinși militar și alungați, și unii dintre ei asimilați unei populații care nu știm ce limbă vorbea. Știm doar că era o populație războinică, cea a dacilor, care ducea războaie interne și ataca, la sud de Dunăre, Imperiul Roman. Până în Grecia, de unde se întorceau cu pradă bogată – stofe, vase și bijuterii din metal prețios, sclavi.

De menționat este tehnica realizării zidurilor exterioare ale fortificațiilor dacice. Denumirea științifică este de murus dacicus, mulți înțelegând prin asta că era un tip de zid inventat de daci și unic lor. Nimic mai fals. Zidurile dacice, groase de câțiva metri, aveau, acolo unde s-a folosit această tehnică, pe ambele părți blocuri mai mult sau mai puțin fasonate din calcar, cu jgheaburi în coadă de rândunică în mijloc pentru a se fixa traverse de lemn dintr-o parte în alta. Între cele două ziduri se umplea spațiul cu piatră spartă și pământ, toate bine bătute pe loc, pentru a se obține un amestec stabil. În timp, lemnul putrezea, dar deja zidul era stabil de la emplectonul original. Astfel de tehnici erau folosite într-un mod asemănător în lumea celtică și în cea elenistică, de unde, după cum am menționat, veneau meșterii care știau să ridice ziduri durabile.

După zidurile gri

În fortificații stăteau cu siguranță marii nobili, marii comandanți de trupe ale regatului, care aveau și obligația de a administra un anumit teritoriu. În cetățile lor se adunau bogățiile, de la hrană la aur, prizonieri/ostatici. Trebuiau să se păzească de atacuri externe, dar cine îi ataca pe daci?! Trebuiau mai ales să se păzească de alți lideri locali, de șefii triburilor din apropiere și, de ce nu, chiar de rege. Acesta, la rândul lui, trebuia să fie foarte atent la creșterea puterii marilor nobili, pentru a nu fi răsturnat. De aici avem această mare varietate de fortificații, unele părând inexpugnabile, chiar dacă – ciudat! – nu aveau surse de apă în interiorul zidurilor.

Zidurile erau înalte, având în vârf probabil palisade din lemn, după care stăteau apărătorii. Fortificațiile au fost atât de distruse după războaiele cu Traian, încât nu știm cum arătau ele înainte. Cutremurele, alunecările de teren, pădurile crescute peste și oamenii care au mers să ia piatra gata fasonată au adăugat la distrugerea lor. Ce vedem azi e, în multe cazuri, doar nivelul de bază al puternicelor fortificații antice. Vedem doar zidurile care erau la temelie, putem să trasăm doar planurile, dar este chiar dificil ca specialiștii români să se pună de acord cum ar fi arătat aceste fortărețe în perioada lor de glorie. De asemenea, în interior, în majoritatea cazurilor, erau clădiri de lemn, din care, bineînțeles, n-a mai rămas nimic și, chiar dacă arheologii surprind planul lor, e greu de estimat ce rol aveau – baracă, atelier, grajd, locuință.

Una dintre ultimele scene ale Columnei. Romanii iau prizonieri și incendiază alte fortificații dacice

În acelaşi timp, nu trebuie uitat, atunci când vizităm aceste cetăți, că ele nu erau doar centre militare și administrative, ci și puncte comerciale și meșteșugărești, numeroase piese găsite de arheologi dovedind acest lucru. Pe lângă militari, în unele cetăți sau imediat în jurul lor locuiau și civili, cu familiile, atelierele și animalele lor. Zonele cetăților pulsau, deci, de viață înainte de căderea Regatului Dac. De asemenea, erau centre religioase, templele din unele sau din jurul unora fiind impozante și numeroase.

Destinul trist al nepăsării

Sunt (doar) șase cetăți dacice în Patrimoniul mondial UNESCO: Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna. Și doar una chiar are administrație permanentă – Sarmizegetusa. Primele cinci se află în județul Hunedoara, unul dintre cele mai bogate județe din România în ce privește patrimoniul cultural-istoric – din păcate, prea puțin exploatat și aproape deloc restaurat cum trebuie și pus în valoare. A șasea se află în județul Alba.

Toate erau cunoscute și reperate în teren de mult, săpate parțial de arheologii austro-ungari în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Săpături sistematice au avut loc în siturile dacice în anii ’60-’80 ai secolului trecut. Atunci au fost scoase la iveală zidurile – ce a mai rămas din ele –, diverse piese, arme, bijuterii, ustensile, mai ales de fierărie. Au avut loc amenajări, defrișări, au fost montate panouri informative. Cele șase cetăți au intrat în 1999 în lista UNESCO, dar Consiliul Județean Hunedoara a preluat administrarea Sarmizegetusei Regia de la Ministerul Culturii abia în 2013, celelalte patru cetăți din județ rămânând însă nepăzite, neadministrate, doar iarba fiind tăiată în mod regulat de localnici. Distrugerile și profanările au continuat aici, la fel și braconajul arheologic, în 2016 apărând în circa o săptămână mai mult de 300 de gropi făcute de braconieri în toate cetățile, în afară de Sarmi Regia, bineînțeles. Se pare că anul acesta și celelalte patru cetăți din Hunedoara vor trece sub administrarea Consiliului Județean, deci rămâne să urmărim această nouă etapă în existența lor.

În ce privește cetatea de la Căpâlna, din județul Alba, aceasta a fost și ea preluată în administrare de Consiliul Județean Alba, o primă licitație pentru proiecte de restaurare, consolidare și punere în valoare a monumentului, pe baza unui plan elaborat de Institutul Național al Patrimoniului, fiind anulată din lipsă de ofertanți. Să sperăm la vremuri mai bune și cu rezultate reale. Cetatea are nevoie urgentă de intervenții serioase și profesioniste. Fiecare dintre cele șase cetăţi are nevoie și de un muzeu de sit și alte chestiuni prevăzute în documentele pe care toate monumentele UNESCO trebuie să le respecte.