Păsările persane şi peştii-curcubeu

Un mare arheolog britanic, Vere Gordon Childe, a introdus în literatura de specialitate, acum mai bine de 50 de ani, conceptul de „revoluţie neolitică”, pentru a desemna acea mutaţie decisivă care, la sfârşitul erei glaciare, a transformat cele mai multe comunităţi omeneşti, până atunci trăind din vânat, pescuit şi cules, în producători ai propriei hrane.

De atunci şi până la căderea Constantinopolei în 1453, dacă nu şi mai târziu, un flux continuu de comestibile provenind din Orientul Apropiat a modificat şi îmbogăţit dieta locuitorilor Europei. Chiar multă vreme după ce cultura gramineelor a fost adaptată în asemenea măsură încât a ajuns să simbolizeze însăşi umanitatea oamenilor „mâncători de pâine”, tot felul de specii exotice de plante sau animale şi păsări venite din marile imperii răsăritene nu au încetat să adauge o strălucire excentrică ospeţelor nobile. În epoca arhaică, uzanţa banchetului cu convivii alungiţi, de care am tot vorbit, se întregeşte cu apariţia în Grecia a „păsării persane”, cum îi spune Aristofan, fazanul, care, provenit la origine din pădurile Thailandei, ajunge pe malul de sud al Mării Negre şi de aici în porturile Mediteranei, devenind un ornament pitoresc şi pe vasele ceramice pentru symposia. În vremea expansiunii mediteraneene a Romei republicane, în Italia apar mai întâi piersicile – fructul persan persica– şi sora acestora, caisa;Lucius Licinius Lucullus, generalul hedonist care l-a precedat pe Pompei la comanda armatelor trimise împotriva lui Mithridate al Pontului, a adăugat gloriei militare şi pe cea, mai dulce, a aclimatizării pe domeniile sale toscane a cireşului (Athen. 2.51a şi 6.274e-f).

Cato şi saramura de peşte

Şi pentru Athenaios, ca şi pentru mulţi autori care l-au inspirat, Lucullus a devenit epitoma aristocratului roman corupt de luxul Orientului grec sau elenizat. Protagonistul roman al Deipnosofiştilor, magistratul Larensis, relatează pe larg etapele acestei aculturaţii şi rezistenţa tradiţionaliştilor romani contra acesteia, citându-l pe Polibiu care relata (31.25) despre indignarea lui Cato cel Bătrân în faţa preţului enorm – 300 de drahme o amforă – cu care se vindea la Roma peştele sărat importat de pe coastele Mării Negre.

Influenţa corupătoare a gusturilor şi aromelor venind din Mediterana orientală ajunge astfel să fie din nou simbolizată de peşte şi fructe de mare, ca la Atena epocii clasice. Nu încetăm să fim surprinşi de acest fenomen, care transformă unul din alimentele cele mai umile – amintiţi-vă de peştii din tradiţia creştină – într-o ipostază a desfrâului culinar.

Dulcea suferinţă a poetului

Pentru Cato cel Bătrân, s-ar părea că şi cel mai obişnuit sos de peşte, garum– foarte frecvent indicat în reţetele transmise de la romani – era condamnabil. Cu toate astea, un protejat al lui Cato, poetul Ennius, a contribuit într-o măsură deloc lipsită de importanţă la renumele preparatelor din peşte. Ennius era de obârşie din tribul Messapilor, un neam înrudit cu Illyrii, care populau în vechime Apulia – ţinutul situat în „călcâiul” cizmei italice:se născuse la Rudiae, probabil în 239 a.Chr., într-o familie care îşi revendica drept strămoş pe Messapus, eroul eponimaltribului, şi de la care poetul moşteneşte un orgoliu de neam pe care opera sa îl atestă. Nu ştim în ce împrejurări, Ennius ajunge să se angajeze în armata romană şi este cantonat în Sardinia, unde îl descoperă Cato. Educaţia lui era greacă, dar ştia şi latina şi chiar limba oscă, declarând că în pieptul lui bat trei inimi. Ajuns la Roma în suita acestuia, ajunge repede cunoscut ca poet, ca profesor şi traducător de literatură greacă, dar şi ca amic al unor personaje de vază, Scipio cel Bătrân ori Fuluius Nobilior.

Operele lui Ennius s-au păstrat în destul de multe fragmente, fiind preţuite şi adesea citate de autori posteriori, în frunte cu Cicero:aşa au fost mai ales poemul Annales –primul mare poem epic în latină, evocând istoria legendară a Romei, fiica vestitei cetăţi Troia–dar şi Saturae, „Satirele”, în sensul horatian al cuvântului, desemnând poeme variate ca ritm şi conţinut. Între acestea din urmă se numără şi o adaptare a operei lui Archestratos din Gela, un autor din sec. IV a.Chr., intitulată Hedyphagetica– „Desfătările hranei” – sau Hedypatheia, „Dulcea suferinţă”. Nu ştim dacă Ennius relua în textul latin sfatul lui Archestratos cu privire la numărul ideal al covivilor la o masă, între trei şi cinci, nu mai mulţi, ştim însă cu certitudine că enumera o mare varietate de peşti şi fructe de mare. Apuleius (39.2) citează 11 versuri ale lui Ennius:„Tot astfel cum sardina de mare de la Clipea e mai bună decât toate, tot aşa, midiile cele mai abundente vin de la Ainos, stridiile cu cochilia groasă – de la Abydos, scoicile se găsesc la Mytilene şi Ambracia. Dorada de la Brundisium e bună, dacă e destul de mare, cumpăr-o;să ştii că zargana de Tarent e cea mai bună. Să cumperi peşte-spadă de la Surrentum şiglaukosde la Cumae.Dar de ce să uit de peştele papagal cel buzat, adevărata minte a lui Iuppiter prea Înaltul, mare şi bun când e pescuit aproape de patria lui Nestor, sau de scrumbia cu coadă neagră, de peştele-curcubeu, de mreană şi de cambulă? La Corcyra găseşti caracatiţe, lupi de mare lucioşi, scoici de purpură, midii mari şi mici, arici dulci de mare[1]...”

Cel mai bun peşte tot porcu-i

Pasiunea lui Ennius pentru desfătările marine contrastează cu comentariul lui Ovidius în Fasti(6.169-86):„Mă întrebi de ce se mănâncă la Calende şunca cea grasă, şi de ce se amestecă bobul cu fiertura de grâu. Carna e o zeiţă din vremurile vechi, şi se hrăneşte cum era învăţată atunci. Nu îndrăgeşte plăcerile, ca să alerge după cărnuri exotice. În acele vremi peştii înotau încă neatinşi de mâna de om, iar stridiile erau la adăpost în cochilia lor. Latium nu aflase de fazanii pe care bogata Ionie îi oferă, şi nici de pasărea care se delectează cu sânge de pigmeu;păunul era preţuit doar pentru penaj. Purceii erau o delicatese, oamenii sărbătoreau cu friptură de porc...”

Iar Plinius cel Bătrân înşiră atent toate speciile cunoscute de peşte de mare, dar apoi se scuză (9.53):„de ce oare amintesc eu de fleacurile astea, când corupţia morală şi luxul nu au un izvor mai abundent decât din diferitele specii de fructe de mare? Adevărul e că, din întregul mediu natural, marea e cea mai primejdioasă pentru stomac, cu mulţimea de feluri de mâncare şi de soiuri ispititoare de peşte, al căror pericol e sporit de profitul pe care cei care le prind ajung să-l adune”.

Ideologia frugală a Romei arhaice, schiţată de Cato şi desăvârşită în epoca lui Augustus, nu a putut totuşi să împiedice consumul, nu odată nesăbuit, de produse exotice, fie ele de pe mare sau de pe uscat. În vremea urmaşului lui Augustus, Tiberius (14-37 p. Chr.), un anume Apicius – personaj emblematic al acestor voluptuoase excese – devine faimos ca gastronom şi publică, se pare, o carte de bucate care s-ar afla la originea lucrării parvenite până la noi sub numele lui:Apicii de re coquinaria, „Tratatul de gătit al lui Apicius”, despre care vom mai vorbi.

Note

[1]Nu garantez exactitatea echivalenţelor pentru numele peştilor de mare;unele specii specific mediteraneene nu au corespondent în limba română.