Papa Silvestru al II-lea, în anul 1000
Noul papă își alege numele de Silvestru, al doilea cu acest nume, după cel care se povestea că l-ar fi vindecat pe împăratul Constantin proaspăt botezat; ca recompensă, acesta i-ar fi oferit papei întreaga Europă.
Astăzi știm că adevărul e altul: actul acelei donații a fost un fals din secolul al VIII-lea, iar primul împărat „creștin” nu a fost creștin decât ultima zi din viață, când a fost botezat de un episcop eretic arian.
Faptul că donația lui Constantin nu era credibilă nici în acești ani este dovedit de o altă danie substanțială a împăratului către mentorul său: papei îi sunt cedate, din milă imperială, deci nu din vreun drept pontifical precedent, orașe și pământuri din Italia centrală.
Silvestru al II-lea, așadar, papă la anul 1000: am putea crede că și-a petrecut timpul predicând pocăința dinaintea Apocalipsei, înconjurat de gloate îngrozite mistic de anul fatidic.
În romanul fantastic și psihedelic al lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva, una dintre poveștile de dragoste pe care eroul le trăiește oniric descrie chiar acest fenomen al terorii anului 1000, prezent încă pe larg în literatura și cultura pop, dar, ca multe alte povești medievale, inventat, de fapt, în secolul al XIX-lea.
În anul 1000 papa și împăratul semnează acte, conced privilegii și franchize in perpetuum și pun Europa la cale: căpetenia maghiară Vajk este botezată cu numele de Ștefan.
Numele ales avea un clar scop politic, Sfântul Ștefan fiind protector al catedralei din Passau, oraș bavarez, ca și prima regină catolică a Ungariei, care își disputa jurisdicția asupra Ungariei cu arhiepiscopia din Salzburg.
O asemenea rivalitate a existat și la nord, între Magdeburg și Praga, vizavi de proaspăta conversiune a polonezilor, pentru completarea căreia este înființată arhiepiscopia de Gniezno.
Acolo fusese înmormântat Adalbert, primul episcop de Praga, canonizat vox populi, la cererea poporului, de către Silvestru. Împăratul Otto al III-lea, dornic să viziteze mormântul lui Adalbert, a mers în straie de pelerin la Gnienzno, unde era s-a întâlnit și cu ducele polon Boleslav, declarat Frater et Cooperator al împăratului.
Nou înființatei arhiepiscopii poloneze îi sunt supuse catedralele din Kolberg, Breslau și Cracovia, din dorința de a limita cât mai mult influența germană in biserica poloneză. Boleslav îi oferă ilustrului musafir gărzi armate ce îl însoțesc până la Magdeburg și apoi la Aquisgrana, vechea reședință a lui Carol cel Mare, care îi aprecia băile termale de origine romană.
Acolo, ne spun cronicile, Otto a împărțit din moaștele lui Adalbert unor episcopi germani și ar fi încercat să deschidă sarcofagul în care se odihnea fondatorul imperiului, lucru considerat sacrilegiu de către martori. Între timp, papa, care se delecta cu educarea clerului prin muzică și dezbateri științifice cu alți intelectuali, precum Notgerus din Liege, se înfrunta cu o situație politică neliniștită.
Roma era într-o dispută de ordin teritorial cu Tivoli, orășel de munte la o zi de marș spre sud-est, iar senatul și populația cereau o intervenție militară a împăratului. În luna august, acesta revine în urbe, dar decide de comun acord cu pontiful să ceară o împăcare și liniștire a conflictelor; în fond, cele două orașe îi aparțineau și micile dispute de ordin economic se puteau rezolva cu diplomație.
Însă cetățenii romani consideră nevrednică și fără vlagă această conducere clementă și, în primăvara anului următor, Roma se răscoală din nou, după relativa liniștire din 997. Silvestru și Otto se retrag la Ravenna, unde celebrează Paștele și adună trupele necesare reîntoarcerii; împăratul conduce un prim asalt, dar este respins, iar anul următor, la mai puțin de trei zile de drum la nord de Roma, este răpus de febră, probabil ucis prin venin.
Otto moare pe 23 ianuarie 1002, la doar 22 de ani, în timp ce la Roma, familia lui Crescenzio preia puterea și se afirmă ca o dinastie locală. Între timp, în sudul Italiei, frumoasa prințesă bizantină Zoe, fiica lui Constantin al VIII-lea, debarca în portul Bari și se pregătea să își întâlnească viitorul soț la Roma; a făcut cale întoarsă când a aflat vestea morții acestuia.
Silvestru, deznădăjduit de războiul civil ce izbucnise deja între ducatele din imperiu, de care profita cu voracitate și Boleslav, invadând Boemia și Lusația, se întoarce sleit de puteri la Roma, unde este primit cu dispreț de noii conducători și activează doar pe plan religios pentru scurtă vreme, iar într-un final face apoplexie pe 3 mai 1003, în timpul celebrării unei slujbe. Pe piatra sa funerară este amintit împreună cu elevul și suveranul său: „Amândoi au luminat vremurile cu strălucirea înțelepciunii lor”.
Acest text este un fragment din articolul „Matematician, papă, vraci. Silvestru al II-lea”, publicat în numărul 259 al revistei „Historia” (revista:259), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: Silvestru al II-lea și diavolul, într-o ilustrație de la 1460 (© Getty Images, Profimedia)
