Ofiţerii români, ţinta lunetiştilor inamici din cauza unifomei

La declanşarea ofensivei pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, majoritatea trupelor române erau echipate cu uniforme şi echipament md. 1939, realizate pe baza cercetărilor efectuate în cursul anilor 1930 în vederea găsirii unui model mai practic decât cel folosit în timpul Primului Război Mondial.

Pentru trupele de uscat uniforma consta din bonetă, veston şi pantaloni, fiind confecţionată din postav kaki. Pe timp de vară se puteau purta vestoane din doc sau din pânză, având aceeaşi croială cu cele din postav. Vestoanele aveau două buzunare aplicate la piept, prevăzute cu burduf şi clapă dreptunghiulară, fiind încheiate printr-un nasture metalic, vopsit kaki.

Soldatul român pe Frontul de Est, în 1941. Planşă color realizată de Horia Şerbănescu pentru lucrarea The Romanian Army of World War 2 (seria Men-At-Arms, Editura Osprey Military)

Nu aveau buzunare laterale şi nici şliţ la spate. Manşetele erau rotunde, tip cămaşă, încheiate cu câte doi nasturi dispuşi vertical, care permiteau ajustarea mânecii. Vestoanele pentru trupă erau lipsite de orice însemn – paspoal sau petliţe – care ar fi putut indica apartenenţa militarului la o unitate sau armă. Doar însemnele de grad, care constau din trese de bumbac galben pentru gradaţi sau din fir auriu pentru subofiţeri, erau aplicate pe epoleţi.

Casca olandeză şi silueta inconfundabilă a ostaşului român

Pantalonii erau largi, tip golf, fixaţi la glezne prin intermediul unor jambiere din piele, încheiate lateral prin trei cureluşe mici, prevăzute cu catarame. Bocancii pentru trupele de infanterie erau confecţionaţi din piele neagră, cu talpă din toval, întărită cu ţinte şi blacheuri metalice.

Mantaua, deşi nu a fost purtată în timpul primelor luni de campanie, se afla în dotarea ostaşilor şi era transportată fixată la raniţă sau era depozitată la trenul regimentar. Ea era confecţionată din postav kaki, fiind încheiată la două rânduri de câte patru nasturi metalici simpli, brunaţi sau vopsiţi kaki. Avea două buzunare laterale, cu clape dreptunghiulare şi o martingală (gaică) la spate. Ca şi vestonul, mantaua era lipsită de petliţe şi alte însemne.

Drept coifură, trupa purta o bonetă confecţionată din postav kaki, mai simplă şi mai economică decât tradiţionala capelă românescă (adoptată în anul 1881);aceasta oferea însă o protecţie mai redusă împotriva soarelui sau a intemperiilor.

Casca aflată în dotare era de model olandez şi a fost adoptată de armata română în 1939, în urma unui contract cu firma olandeză „Verblifa”. Introducerea în dotare a căştii olandeze a fost motivată de faptul că ea oferea o siluetă inconfundabilă ostaşului român în raport cu armatele statelor vecine, potenţial inamice. Într-adevăr, după capitularea rapidă a armatei olandeze în aprilie 1940, casca olandeză a fost utilizată doar de armata română pe tot parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial ajungând să se identifice cu imaginea ostaşului român din acea perioadă.

Iniţial, căştile olandeze au fost ornate în faţă cu monograma regelui Carol al II-lea, dar după abdicarea acestuia monograma a fost ştearsă. După ocuparea Olandei de către trupele Wehrmacht-ului, a fost livrat României un nou lot de căşti, fără monogramă. Trupele din spatele frontului sau cele care aparţineau unor arme şi servicii auxiliare au purtat în continuare căştile franceze, model „Adrian”, din vremea Primului Război Mondial, de pe care fuseseră îndepărtate monogramele regilor Ferdinand I sau Carol al II-lea.

Uniforme mai vechi pentru unităţile din spatele frontului

Faţă de acest echipament standard, unele unităţi create la mobilizare şi formate din rezervişti au fost echipate cu uniforme mai vechi, model 1924 sau versiuni ulterioare ale acestora, aflate în stocurile de rezervă. Aceste uniforme erau compuse din vestoane kaki cu buzunare îngropate, dispuse la piept şi lateral, prevăzute cu clape dreptunghiulare. Pantalonii erau bufanţi, mai largi pe coapse şi strânşi pe gambă, fiind purtaţi cu moletiere. Coifura consta dintr-o capelă de postav kaki, prevăzută cu cozoroc şi cele două „vârfuri” specifice.

Toate aceste articole de uniformă erau paspoalate în culoarea distinctivă a armei. Doar petliţele şi numerele de unitate de pe epoleţi şi capelă fuseseră îndepărtate pentru a se conforma reglementărilor din 1939. În general, aceste uniforme au fost distribuite unor unităţi din spatele frontului sau aparţinând unor arme şi servicii speciale (grăniceri, jandarmi). Pentru a proteja uniformele din postav, la instrucţie, diferite lucrări dar uneori şi în campanie, au fost utilizate salopete (combinezoane) md. 1940, confecţionate din pânză de căptuşeală de culoare kaki. Acestea se puteau îmbrăca şi peste uniforma de postav.

Elemente specifice fiecărei arme

Vânătorii de munte aveau uniforme asemănătoare cu ale infanteriei, însă drept coifură purtau bereta specifică, confecţionată din postav kaki. În general, pe beretă nu era fixat niciun însemn, însă unii militari purtau ramura de brad cu o coroană deasupra – semnul tradiţional al vânătorilor de munte – confecţionată din metal.

Soldaţi de cavalerie, 1941

Pantalonii erau drepţi, ca şi la infanterie, strânşi la glezne cu un şiret. Vânătorii de munte nu purtau jambiere, ci doar şosete albe răsfrânte peste bocancii speciali, de munte, prevăzuţi cu crampoane şi ţinte metalice. În multe cazuri, vânătorii de munte, în special cei din unităţile constituite la mobilizare, purtau bocanci obişnuiţi de infanterie, cu jambiere din piele sau moletiere. Regimentele de vânători moto şi cei din Regimentul de infanterie uşoară purtau berete de postav kaki, ca ale vânătorilor de munte.

Trupele călări (cavalerie şi artilerie) purtau pantaloni bufanţi, întăriţi cu bazoane din postav în zona şezutului şi cizme de călărie. Acestea erau decupate în „V” la partea superioară a carâmbului, sub genunchi, având ca ornament o rozetă din alamă în cazul trupelor de cavalerie (roşiori şi călăraşi) sau erau drepte la partea superioară, fără rozetă, în cazul călăreţilor din unităţile de artilerie. Toate trupele călări aveau pinteni din oţel fixaţi la cizmă prin curele de piele.

Trupa din unităţile de tancuri purta beretă neagră, fără însemn, restul uniformei fiind după modelul armatei de uscat. În activităţile de întreţinere erau echipaţi cu salopete din doc de culoare kaki sau ocru.

Unităţile din Divizia de gardă erau echipate cu uniformele obişnuite ale armatei de uscat, la care, cu ocazia ceremoniilor, se adăugau eghileţi împletiţi din bumbac galben, purtaţi pe umărul drept. Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, înfiinţat în martie 1941 din Batalionul 1 al Regimentului 1 infanterie uşoară, aveau tot berete kaki, dar la ceremonie purta eghileţi (şnururi) de gardă pe umărul drept.

Unităţile de grăniceri şi jandarmi erau echipate cu uniformele obişnuite ale armatei de uscat, însă în timpul serviciului purtau elementele specifice armei din care făceau parte:eghileţi din bumbac, neîmpletiţi, de culoare verde deschis la grăniceri şi albă la jandarmi. În campanie, aceste accesorii specifice nu erau purtate.

Observaţiile lui Antonescu vizavi de uniformele ostaşilor

Uniforma şi echipamentul de campanie al soldatului român pe Frontul de Est, colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

Uniformele model 1939 nu au corespuns însă pe deplin necesităţilor frontului şi, încă din vremea perioadei de pregătire a campaniei, autorităţile militare au emis o serie de critici şi au recomandat o serie de modificări. Referindu-se la uniformele armatei române, generalul Ion Antonescu făcea următoarele observaţii în vara anului 1941.

„...Pentru trupe e bine să se adopte salopete, adică o uniformă de serviciu uşoară care ţine la tăvăleală, rezistentă, economisind în felul acesta haina de război. Pentru încheieturi se va avea o deosebită grijă ca să le menajăm pe vreme friguroasă, prin adoptarea unor şaluri, mânecuţe, ciorapi de lână etc., fiind că acestea sunt părţile cele mai vulnerabile la frig. Pantalonii să fie de model «golf», pretabil a fi ridicaţi până peste genunchi, pentru a-i feri de udătură atunci când este cazul. Pentru încălţăminte se recomandă cismuliţe, adică bocancii actuali, făcând corp comun cu jambiere scurte. În ceea ce priveşte capela, trebuie să ne întoarcem la cea veche românească, cu clape, cu care se poate dormi şi rezista pe orice vreme. Boneta actuală, care a schimonosit fizionomia ostaşului român, trebuie să dispară pentru că nu este potrivită cu situaţia noastră climatică.”

Pentru a răspunde acestor cerinţe, în cursul anului 1941 s-au efectuat o serie de modificări la uniformele armatei:boneta a fost înlocuită prin capela românească tradiţională, vestonul md. 1939 a fost înlocuit printr-un nou model, care se încheia la 5 nasturi de uniformă aparenţi şi avea manşete în colţ, pantalonii golf, purtaţi cu jambiere din piele, au fost înlocuiţi cu pantaloni bufanţi, de model vechi, purtaţi cu moletiere din postav kaki, pentru a se economisi pielea... Aceste modificări nu vor putea fi vizibile însă decât în a doua parte a anului 1942, pe măsură ce uniformele md. 1939 s-au deteriorat şi au ieşit din uz.

Echipamentul de campanie

Echipamentul de campanie al infanteristului român utilizat în Al Doilea Război Mondial a fost adoptat tot în anul 1939 şi consta dintr-o centură din piele natur, încheiată dinainte cu o pafta din alamă sau din oţel brunat, pe care era ambutisată o coroană regală. Au fost însă distribuite şi paftale din oţel, lise, fără niciun ornament. Pe centură, încadrând paftaua, erau fixate două cartuşiere, fiecare conţinând câte cinci lamele a cinci cartuşe calibru 7, 92 mm, pentru puşca „ZB” din dotare. Pe şoldul stâng se afla portbaioneta care era asigurată împotriva balansului prin cureluşa de fixare a lopeţii „Linemann”.

Tot de centură era agăţat şi bidonul pentru apă. Erau utilizate mai multe modele de bidoane, confecţionate din aluminiu sau sticlă, îmbrăcate în postav kaki, pentru protecţie şi pentru a asigura o temperatură cât mai constantă lichidului din interior. Pentru a susţine greutatea accesoriilor de echipament atârnate de centură, infanteristul mai era dotat cu un ham din piele, cu două bretele în faţă şi una la spate, prevăzut cu catarame pentru ajustare şi inele metalice pentru fixarea unor accesorii de echipament suplimentare sau piese de armament (grenade).

Pe şoldul drept, infanteristul purta sacul de merinde. Pe capacul acestuia era fixată gamela individuală, confecţionată din tablă emailată, după modelul austro-ungar, sau din aluminiu, după modelul german. La interior, sacul de merinde trebuia să conţină:un cuţit, o lingură, o furculiţă, cana din metal pentru ceai, raţia de hrană de rezervă pentru două zile şi pâinea (pesmeţii) de rezervă. În cea de-a doua despărţitură a sacului era transportată trusa de întreţinere a puştii (bidonaşul cu petrol, câlţi, degetar, cilindru fals, câteva pene de lemn).

Pe şoldul stâng era purtat şi sacul pentru masca contra gazelor. Soldaţii români erau echipaţi cu măşti contra gazelor Md. 32, de fabricaţie poloneză sau produse, sub licenţă, în România, la fabricile „Sarogaz”, „Antigaz” şi „Fabrica materiale de protecţie”, sau măşti Md. 39B, o variantă perfecţionată a măştii Md. 32, de concepţie şi fabricaţie românească. Acestea erau transportate în saci de pânză kaki, care mai conţineau şi o trusă sanitară individuală pentru tratarea intoxicaţiilor cu gaze toxice de luptă.

Infanterist român cu echipamentul complet, octombrie 1941

Infanteristul era dotat cu raniţă model 1939, confecţionată din pânză impermeabilă kaki, prevăzută cu curele şi bretele din piele. La extremităţi, bretelele aveau cârlige metalice care se fixau de inelele cartuşierelor, împiedicând alunecarea acestora în jos când erau pline cu muniţie şi echilibrarea greutăţii raniţei. Pe capacul raniţei era fixată casca olandeză, iar pe partea stângă raniţa era prevăzută cu un buzunar în care erau puse segmentele beţelor de cort, ţăruşii şi sfoara pentru realizarea unei jumătăţi de cort.

Foaia de cort, model 1937, care putea fi folosită şi ca pelerină de ploaie, era fixată prin ciochinări (cureluşe) pe exteriorul raniţei, peste manta, dacă aceasta nu era îmbrăcată. În raniţă soldatul trebuia să aibă: o cămaşă, o pereche de izmene de schimb, două ştergare, o batistă, o pereche de ciorapi din bumbac sau din lână, o perie de bocanci, o perie pentru haine, un săculeţ cuprinzând diverse mărunţişuri (săpun, cremă de ghete, aţă, ace, nasturi, catarame etc.), o pătură din lână uşoară, o pereche de moletiere de rezervă şi o unitate de foc (50 cartuşe) plasate în cutii de carton. Bocancii de rezervă erau aşezaţi deasupra, sub capacul raniţei.

În realitate, tot acest echipament a fost rar purtat în campanie. Pentru uşurinţa deplasării, ostaşul lăsa raniţa la trenul regimentar şi păstra asupra lui doar sacul de merinde (în care transporta şi unele obiecte de folosinţă îndelungată sau imediată), masca contra gazelor şi mantaua sau foaia de cort, purtată în bandulieră.

Modificări ale uniformelor şi echipamentului ostaşilor români, survenite în primele luni de război

Încă din primele săptămâni de conflict s-au produs schimbări în ceea ce priveşte purtarea echipamentului, impuse de condiţiile specifice ale câmpului de luptă. Astfel, pentru a evita reflexia luminii, căştile au fost acoperite cu huse improvizate din foi de cort sau au fost fixate ramuri de frunze cu ajutorul unor plase din sfoară sau sârmă. Însă mijlocul cel mai des utilizat a fost acela de a mânji suprafaţa căştii cu noroi sau cu un amestec de noroi şi iarbă sau frunze. În cursul luptelor, soldaţii au mai utilizat semne tactice diverse. Astfel, în timpul luptelor pentru cucerirea Sevastopolului, militarii români au avut o dungă albă vopsită pe partea posterioară a căştilor, pentru a fi mai uşor identificaţi de observatorii artileriei proprii.

Din cauza asemănării între nuanţele de kaki ale uniformelor româneşti şi sovietice, încă din primele săptămâni de război militarii români au purtat ca semn de recunoaştere o brasardă galbenă pe braţul stâng.

Uniformele ofiţerilor

La intrarea în război, ofiţerii din trupele de uscat au purtat uniforme de serviciu şi campanie model 1934, cu modificările introduse prin Ordinul general nr. 7 din 4 aprilie 1941. Prin acest ordin au fost desfiinţate uniformele de ceremonie şi gală, introduse la începutul anilor 1930 de regele Carol al II-lea şi au fost efectuate o serie de simplificări la uniformele de serviciu, prin adoptarea epoleţilor moi, din stofă, cusuţi „în umăr” şi înlocuirea nasturilor metalici cu nasturi din os sau din lemn, îmbrăcaţi în piele maron.

Echipament de ofiţer pe Frontul de Est, în primele luni de război. Colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

Prin acelaşi ordin s-a redus numărul culorilor distinctive ale armelor şi specialităţilor, purtate de ofiţeri la banda şepcii şi la petliţe. Aceste culori erau:albastru – infanteria;verde închis – vânătorii şi vânătorii de munte;vişiniu – cavaleria (inclusiv Regimentul de gardă călare);negru –artileria;cenuşiu – tanchiştii;negru paspoalat cu roşu – geniul;bleu-gendarme – jandarmeria;verde deschis –grănicerii;alb – Batalionul de gardă al Palatului, aghiotanţii regali şi ataşaţii militari;roşu deschis –Batalionul de gardă al Conducătroului Statului;catifea vişinie – medicii;catifea verde – veterinarii;catifea albastră – farmaciştii (ofiţerii medici aveau o cruce emailată aplicată pe petliţă).

La ţinuta de serviciu era purtată caschetă, cu o calotă foarte mare, ornată în faţă cu emblema caracteristică armei sau specialităţii, încadrată de frunze de stejar, având deasupra o coroană regală. Cozorocul caschetei era simplu la ofiţerii inferiori şi ornat cu un rând de frunze de stejar, din alamă, pentru ofiţerii superiori. Vânătorii de munte, ofiţerii din infanteria uşoară şi vânătorii moto, precum şi tanchiştii preferau bereta de postav kaki, respectiv neagră, agrementată cu însemnul de armă brodat din fir auriu. În campanie, ofiţerii purtau boneta model 1939, ornată în faţă cu tresele de grad dispuse în formă de „V” răsturnat. Unii ofiţeri aveau ca însemn al gradului un pătrat din carton, îmbrăcat în postav kaki sau de culoarea armei, pe care erau dispuse orizontal tresele din fir auriu. Acesta era fixat pe partea stângă a bonetei.

Vestonul model 1934, purtat de ofiţeri şi la ţinuta de campanie, era confecţionat din stofă camgarn de culoare kaki, avea revere şi era încheiat la un rând de 4 nasturi aparenţi din piele maron. Vestonul avea patru buzunare aplicate, două la piept, prevăzute cu burduf şi două laterale, având clapă dreptunghiulară încheiată printr-un nasture mic de uniformă. Epoleţii erau confecţionaţi din stofă kaki, cusuţi în umăr şi aveau aplicate însemnele de grad (trese şi galoane din fir auriu). Pe reverele vestonului erau cusute petliţe din postav, de culoarea distinctivă a armei sau specialităţii.

Pantalonii erau confecţionaţi din stofă camgarn de culoare kaki, fără vipuşcă şi erau purtaţi cu cizme lungi din piele neagră, prevăzute cu pinteni din oţel la ofiţerii de cavalerie şi artilerie sau la cei superiori. Mantaua ofiţerească era confecţionată din postav kaki, cu revere, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi, fiind prevăzută cu două buzunare laterale, orizontale, închise cu clapă rectangulară şi avea o martingală la spate, încheiată cu doi nasturi îmbrăcaţi în piele maron. Epoleţii şi petliţele erau ca la veston.

Ofiţerii de stat major purtau însemnele specifice ale specialităţii lor:eghileţi neîmpletiţi din fir auriu sau mătase galbenă, pe umărul drept al vestonului, petliţe brodate şi insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, plasată deasupra buzunarului drept al vestonului.

Ofiţerii din unităţile de gardă (aghiotanţii regali, Batalionul de gardă al Palatului, Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, Regimentul de gardă călare etc.) aveau pe umărul drept eghileţi împletiţi şi broderii de gardă aplicate pe petliţe şi paftalele de la manşete.

Ofiţerii de cavalerie purtau cizme cu rozete şi pinteni şi, ca semn al eleganţei militare şi nonconformismului specific acestei arme de elită, îmbrăcau adesea pantaloni de călărie de culoare bej. Este surprinzător faptul că şi mareşalul Antonescu, deşi milita cu severitate pentru respectarea întocmai a regulamentelor militare, ca ofiţer de cavalerie a purtat cu diferite ocazii pantaloni de călărie neregulamentari, de culoare deschisă.

Toţi ofiţerii aveau la ţinuta de campanie centură cu diagonală, model 1938 sau modele mai vechi. Pe şoldul stâng era fixat tocul de piele pentru pistoletul din dotare, tip „Beretta” md. 1934, cal. 9 mm. În fotografiile de epocă se poate totuşi observa că ofiţerii purtau şi alte tipuri de pistoale, neregulamentare, uneori fixate pe partea dreaptă a centironului. Sabia cu dragon de fir auriu era purtată doar la ceremoniile militare, iar pumnalul md. 1930 (sau o varianta a acestuia), la ţinuta de campanie.

Din pricina uniformei elegante, ofiţerii – ţinta preferată a lunetiştilor inamici

Generalii din trupele de uscat, indiferent de arma de origine, aveau drept culoare distinctivă roşu închis (la banda şepcii, petliţe, reverele mantalei şi lampasul dublu de la pantaloni). Peste emblema şepcii era aplicat „soarele de general” – o emblemă argintie cu raze în centrul căreia era fixată o steluţă aurie cu cinci colţuri – iar pe cozoroc erau aplicate două rânduri de frunze de stejar. Încă de la sfârşitul anilor ’30, unii colonei care îndeplineau funcţia de comandat de brigadă sau divizie au purtat însemne de general:„soarele”, două rânduri de frunze de stejar pe cozorocul caschetei şi lampas (vipuşcă) dublu, de culoare roşie, la pantaloni. Ei aveau pe epoleţi gradul de colonel şi erau denumiţi „colonei cu stea”.

Subofiţerii din trupele de uscat purtau uniforme cu aceeaşi croială ca uniforma ofiţerilor, dar confecţionate din stofă mai aspră. Emblema şepcii era brodată din mătase galbenă, în loc de fir auriu. Ei purtau centură ofiţerească fără diagonală.

Soldaţi români pe poziţie, în primele luni de război. Poartă căşti camuflate cu noroi uscat

Pe timpul lunilor călduroase de vară, mulţi ofiţeri au preferat o ţinută mai lejeră compusă dintr-o bluză de bumbac sau doc kaki, încheiată până la jumătatea pieptului, prevăzută cu epoleţi şi buzunare la piept. Aceasta era purtată băgată în pantaloni, pentru a se deosebi de rubăştile ruseşti.

Uniformele de serviciu şi de campanie ale ofiţerilor, aşa cum au fost prevăzute prin regulamentele din 1934 şi 1941, nu corespundeau întrutotul condiţiilor grele de campanie. Erau elegante dar se diferenţiau destul de mult de uniformele trupei, ceea ce avut ca rezultat un procentaj ridicat de pierderi în rândul ofiţerilor, în special în primele săptămâni de război. Deveniţi ţinte preferate ale lunetiştilor inamici, ofiţerii de pe front au adoptat în mod tacit o ţinută mai puţin vizibilă. Acesta consta în uniformă soldăţească, agrementată sau nu cu petliţe şi însemne de grad pe epoleţi. Centura cu diagonală a fost simplificată prin renunţarea la diagonală sau adoptarea unei centuri soldăţeşti.