Octombrie 1978: România şi URSS pun capăt disputelor pe probleme teritoriale
În zilele de 13 şi 14 octombrie 1978, o delegaţie sovietică condusă de A.A.Gromîko, membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S, ministrul afacerilor externe al U.R.S.S., a efectuat o vizită la Bucureşti, unde a purtat convorbiri cu o delegaţie română condusă de Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Politic Executiv, viceprim-ministru, ministrul finanţelor.
Din delegaţia română au făcut parte Ştefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., ministrul afacerilor externe, Vasile Muşat, secretar al C.C., Gheorghe Badrus, ambasadorul României la Moscova, alţi demnitari români, iar din delegaţia sovietică-B.N. Ponomariov, membru supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.C.U.S., K.V.Rusakov, secretar al C.C. al P.C.U.S., V.I. Drozdenko, ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, alte cadre cu funcţii de răspundere la C.C. al P.C.U.S. şi M.A.E. sovietic. Vizita a avut loc în urma înţelegerii realizate în timpul întâlnirii din 5 august 1977, dintre Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R., preşdintele României, şi L.I. Brejnev, secretar general al C.C. al P.C.U.S., preşedintele Sovietului Suprem al U.R.S.S. Convorbirile de la Bucureşti au avut ca scop efectuarea unui schimb de păreri în legătură cu relaţiile bilaterale, precum şi cu unele aspecte ale vieţii internaţionale. Încă de la început, conducătorul delegaţiei sovietice a precizat că apreciază întâlnirea de la Bucureşti drept o posibilitate favorabilă “pentru a discuta în mod serios, real şi sincer”, “într-un spirit constructiv”, “tovărăşesc” problematica enunţată. Expunerea reprezentanţilor sovietici a scos în evidenţă, pe lângă o serie de aspecte pozitive, insatisfacţia conducerii sovietice în legătură cu difuzarea în România a unor materiale consacrate problemei teritoriale, atitudinea rezervată a României faţă de colaborarea în cadrul Tratatului de la Varşovia, refuzul acesteia de a accepta efectuarea de manevre militare pe propriul teritoriu, evitarea participării la unele acţiuni de colaborare pe linia C.A.E.R. Reproşurile părţii sovietice vizau, de asemenea, promovarea de către România în organizaţii internaţionale a unor acţiuni şi poziţii diferite de cele ale Uniunii Sovietice şi ale altor ţări socialiste, poziţia aparte a conducerii române în abordarea unor probleme ale securităţii europene, privind situaţia din Orientul Mijlociu, polemica sovieto-chineză, situaţia din cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti.
Intervenţiile reprezentanţilor P.C.R. şi ai P.C.U.S. în cadrul întâlnirii sunt consemnate în stenograma convorbirilor, care se păstrează la Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, Dosar nr.180/1978. Redăm, în continuare, pasajele din expunerile lui A.A. Gromîko şi K.V. Rusakov, referitoare la reflectarea în literatura istorică din România a unor probleme percepute de Moscova ca expresie a unor revendicări teritoriale faţă de Uniunea Sovietică. Problema a revenit adesea de-a lungul anilor în convorbirile româno-sovietice la diferite nivele. De data aceasta, partea sovietică a fost decisă să pună mult mai tranşant această chestiune, chiar dacă Nicolae Ceauşescu declarase public, în urmă cu doi ani, că România nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică.
„Aceste probleme înveninează relaţiile noastre…”
A.A.Gromîko:“În contextul problemelor care se referă la relaţiile bilaterale, aş vrea să mă opresc la o problemă care nu o dată s-a pus în convorbirile la cel mai înalt nivel în cursul întâlnirilor pe linia Comitetelor Centrale, pe linie de stat. Este problema continuării difuzării în România a materialelor cu privire la problema teritorială. Se ştie care! S-ar părea că această problemă trebuia să fie închisă demult, cu atât mai mult cu cât în iulie 1976 din partea română a fost făcută o declaraţie oficială că România nu are vreo problemă cu Uniunea Sovietică în această privinţă. Această declaraţie a fost clară! Şi, totuşi, chiar după o asemenea declaraţie de prestigiu, noi suntem nevoiţi, iar şi iar, să atragem atenţia conducerii române asupra continuării difuzării unor asemenea materiale. Publicarea în România a unor asemenea materiale care cultivă în poporul român sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică nu poate să nu pună amprenta asupra relaţiilor sovietoromâne. În mod tovărăşesc ar trebui să spunem că trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri. Nu am putea oare să ne înţelegem o dată pentru totdeauna? Spunem acest lucru pentru că într-o anumită măsură aceste probleme înveninează relaţiile noastre. Avem nevoie, şi noi şi dumneavoastră, de acest lucru? Ştim că situaţia noastră nu se va schimba pentru că o asemenea problemă nu există;dumneavoastră ştiţi, de asemenea, acest lucru. Nu ne îndoim că vă daţi perfect seama de acest lucru”.
K.V.Rusakov:“Vorbind despre obstacolele care împiedică dezvoltarea ascendentă a relaţiilor noastre bilaterale, tovarăşul Gromîko a numit problema continuării difuzării materialelor cu privire la problema teritorială. Permiteţi-mi să folosesc această atmosferă de sinceritate în care se desfăşoară discuţiile noastre pentru a spune câteva cuvinte pe această temă. Tovarăşul Brejnev, care s-a interesat în mod amănunţit de această problemă, a spus anul trecut, în convorbirea cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu:«Fireşte, nu există declaraţii frontale în această privinţă, dar păreri despre caracterul nejust al graniţelor stabilite între noi le întâlneşti sub diferite forme, la fiecare pas». În luna mai 1976, a fost la Bucureşti tovarăşul Katuşev, secretar al Comitetului Central al P.C.U.S. El a fost primit de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi a avut cu el o convorbire îndelungată şi foarte serioasă. La această convorbire, după cum ştiţi, s-a stabilit ca din partea dumneavoastră să se facă o declaraţie nu numai că nu există probleme teritoriale în relaţiile cu Uniunea Sovietică-fapt care a fost făcut foarte bine de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi care a fost apreciat în modul cuvenit la noi-dar şi de a nu folosi de acum înainte în publicaţii formulări care să contrazică această declaraţie făcută de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Din păcate, aceasta nu s-a întâmplat. La scurt timp, în presă, în literatura istorică, în manualele pentru şcolile medii şi superioare, în materiale pentru reţeaua învăţământului de partid a apărut iar tema aşa-zisei apartenenţe. Şi aceasta continuă şi până în ziua de azi. Aş putea cita multe exemple în această privinţă, însă dumneavoastră le cunoaşteţi mai bine. Acapararea de către România regală a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în 1918 este reprezentată în aceste materiale ca o expresie a voinţei oamenilor muncii români din Moldova de dincolo de Prut de a se uni cu patria-mumă, România, iar reglementarea paşnică a acestei probleme în 1940 este caracterizată ca o amputare a Basarabiei. La noi, în Uniunea Sovietică şi mai ales în Moldova, unde organizaţiile şi institutele dumneavoastră trimit – fără a avea vreo rugăminte din partea noastră-un număr mare de asemenea publicaţii, acest lucru stârneşte o reacţie negativă. La Comitetul Central al P.C.U.S. sosesc multe scrisori în care oamenii îşi exprimă nedumerirea şi chiar indignarea în legătură cu aceasta. De obicei, când atragem atenţia tovarăşilor români, părţii române, ni se spune că este vorba de studii istorice consacrate trecutului. Aş vrea să vă spun, fără nici o reticenţă:este vorba de o problemă care are o însemnătate nu atât istorică, cât una principială, politică. Noi considerăm inadmisibil de a face dintr-o problemă teritorială de mult timp nerezolvată, un obiect de discuţii între noi, sub orice formă ar fi, direct sau camuflat.
„Nu se formulează pretenţii teritoriale faţă de România socialistă”
Să punem problema în felul următor:ce fel de sentimente, ce fel de stări de spirit în sânul populaţiei româneşti sunt capabile să formeze declaraţiile permanente în această problemă în presa românească? Răspunsul, cum se spune, este la supra faţă:sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de poporul sovietic:Aceste declaraţii erodează înseşi bazele adevăratei prietenii frăţeşti dintre ţările şi popoarele noastre şi ne pun gardă. Presa noastră periodică, ştiinţa istorică au o orientare precisă de la Comitetul Central al partidului, de a manifesta o atitudine politică grijulie faţă de momentele complicate ale relaţiilor ruso-române şi sovieto-române, de a pune accentul pe dezvoltarea colaborării, a legăturilor reciproce, conlucrării dintre popoarele şi ţările noastre în diferite etape istorice în lupta pentru scopuri progresiste. Uneori ni se spune că asemenea publicaţii constituie un răspuns la materialele neamicale ale istoricilor sovietici. Dar la noi nu există şi nu pot să existe asemenea materiale. Este drept, desigur, că în Republica Moldovenească savanţii lucrează la problemele istoriei republicii lor. Dar noi putem să spunem cu toată certitudinea că nicăieri, nici direct nici indirect, nu se formulează pretenţii teritoriale faţă de România socialistă.
Aceste materiale nu conţin nici un fel de stipulaţii neprieteneşti la adresa României, iar populaţia Moldovei româneşti este apreciată ca parte organică a naţiunii române. Cercetările istoricilor sovietici care se referă la dezvoltarea Republicii Sovietice Moldoveneşti şi a naţiunii moldo-veneşti sunt îndreptate spre confirmarea unui fapt istoric indiscutabil:constituirea fiinţei de stat moldoveneşti, a R.S.S. Moldoveneşti, suveranitatea sa în compoziţia (sic!) Uniunii Sovietice. Care sunt propunerile noastre? Noi credem că Partidul Comunist Român, într-o măsură nu mai mică decât Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, este interesat pentru a înlătura asemenea momente care complică relaţiile sovieto-române.
În interesele deplinei înţelegeri între noi în această problemă, este foarte important ca din partea dumneavoastră, să fie încetată, în fapt, publicarea materialelor care cultivă sentimente neprieteneşti faţă de Uniunea Sovietică. Ar fi binevenit la momentul oportun să fie confirmată din nou, printr-o declaraţie, lipsa unor probleme teritoriale în relaţiile româno-sovietice . Actualul nivel al legăturilor frăţeşti, de aliaţi, între cele două state socialiste impun (sic!) să poarte (sic!) un caracter demn, binevoitor, cercetările savanţilor în probleme comune ale relaţiilor sovieto-române şi ruso-române, manualele, publicaţiile propagandistice Istoricii, savanţii din ţările noastre ar putea să folosească în mod productiv şi în mod coordonat posibilităţile existente, în special în cadrul Comisiei sovieto-române a istoricilor pentru contacte, dezbateri şi publicarea cercetărilor respective, inclusiv a celor comune. Nu încape îndoială că dacă istoricii români se vor călăuzi după declaraţia făcută în 1976 de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care atunci a spus:«Să transformăm istoria într-un instrument de apropiere a prieteniei popoarelor”, atunci nu va mai fi nevoie să revenim la această problemă»”. (ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Relaţiii Externe, dosar nr. 180/1978, ff. 5, 28-30)
Istoria României prezentată în mod denaturat
În replică, Paul Niculescu-Mizil a exprimat amărăciunea părţii române faţă de faptul că o serie de exemple prezentate în expunerea reprezentanţilor sovietici “nu corespund realităţii, iar punctele de vedere atribuite României nu exprimă poziţia reală a ţării noastre”. Referindu-se în mod concret la problemele de istorie abordate de partea sovietică, Paul Niculescu-Mizil a declarat:“După cum se ştie, în cadrul întâlnirilor care au avut loc în anul 1976 şi la întâlnirile dintre tovarăşul Ceauşescu şi tovarăşul Brejnev s-a discutat problema publicării de lucrări, articole care tratează în mod eronat, deformat unele probleme de istorie. S-a convenit ca în tratarea acestor probleme să ne călăuzim de dorinţa de a sublinia ceea ce ne uneşte, pentru a sluji prietenia şi a educa popoarele noastre întrun spirit de înţelegere şi colaborare. Dumneavoastră aţi spus că s-a căzut de acord să se înceteze publicarea unor astfel de lucrări în România – subliniez – în România. Aceasta nu este exact. În realitate, în aceste convorbiri, fiecare parte a arătat că se publică astfel de materiale în cealaltă ţară, iar în concluzie s-a convenit să se înceteze publicarea lor în ambele ţări, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în România. În plus, s-a convenit ca problemele încă nesoluţionate de către istorici, în care există aprecieri diferite, să fie soluţionate prin discuţii nepublice, în spirit ştiin ţific şi tovărăşesc, în cadrul comisiei mixte pentru istorie. Dumneavoastră v-aţi referit la articole publicate în România. Trebuie să vă spunem că datele pe care le avem arată că în Uniunea Sovietică s-a intensificat publicarea de materiale şi lucrări care contravin acestei înţelegeri, care prezintă într-o formă denaturată, contrară realităţilor istorice, tezelor ştiinţifice ale clasicilor marxism-leninismului, unele momente din istoria patriei noastre, din istoria relaţiilor românoruse şi româno-sovietice. Se publică materiale care prezintă în mod denaturat momente deosebit de importante din istoria patriei noastre, cum sunt formarea limbii şi poporului român;se neagă prezenţa poporului român de-a lungul veacurilor pe teritoriul ţării;se neagă tendinţa istorică obiectivă de unire a ţărilor române în perioada până la formarea statului naţional unitar român;se subapreciază rolul hotărâtor al poporului român în cucerirea independenţei depline de stat;se prezintă deformat procesul de realizare a statului naţional unitar român;se subestimează încă rolul in-surecţiei naţionale antifasciste armate din 23 august 1944 şi participarea poporului român la războiul antifascist. Aceste materiale vin şi circulă în ţara noastră, sunt citite de oameni şi stârnesc reacţii necorespunzătoare, inclusiv răspunsuri din partea oamenilor noştri de specialitate.
Ideea nelegitimităţii
Dorim să supunem atenţiei dumneavoastră un fapt deosebit de serios. În ultimul timp în unele articole a început să se acrediteze, mai mult sau mai puţin deschis, ideea nelegitimităţii apartenenţei la România a unor teritorii româneşti. Sub pretextul criticii vechilor cârmuitori ai României şi cercurilor guvernante din timpul Primului Război Mondial, deşi se recunoaşte că în afara graniţelor româneşti trăiau 3 milioane de români, se prezintă formarea statului naţional român ca acaparare de teritorii străine. Iar pentru a fi mai explicit, un manual universitar apărut recent la Leningrad prezintă unirea Transilvaniei cu România drept “acaparare de teritorii străine” sau “recompensă dată de imperialismul mondial”. Dumneavoastră v-aţi referit, tovarăşi, la sentimentele pe care le pot crea aceste materiale. Daţi-mi voie să vă întreb, ce sentimente creează asemenea materiale în rândurile populaţiei ţării noastre? Ce sentimente induc în rândurile tineretului sovietic un asemenea manual, faţă de poporul român? Este clar că educă, faţă de populaţia ţării noastre, sentimente anti româneşti. V-aţi referit la controlul riguros sub care este ţinut la dumneavoastră domeniul presei, al publicaţiilor de specialitate. În aceste condiţii nu ştim cum să înţelegem apariţia unor asemenea materiale şi am dori şi noi să ne explicaţi asemenea lucru. Nu vreau să mă refer la unele speculaţii care se fac în străinătate cu privire la apariţia acestor materiale. Ca şi cum, publicarea lor este de natură să ajute o serie de publicaţii revizioniste la adresa României şi a graniţelor sale, publicaţii sprijinite de forţele reacţionare internaţionale din străinătate.
În ceea ce ne priveşte, considerăm publicarea unor asemenea materiale ca fiind deosebit de gravă, în contradicţie cu Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală dintre ţările noastre şi cu spiritul relaţiilor prieteneşti românosovietice. În legătură cu unele momente care au dus la schimbarea graniţelor românoruse în decursul istoriei, există aprecieri asupra cărora istoricii nu au căzut de acord. În cursul înţelegerilor din 1976 s-a convenit ca, pentru a uşura tratarea acestor probleme în ambele ţări, să nu le calificăm, să nu dăm o apreciere asupra lor, ci să găsim formele care satisfac ambele părţi. Să se spună, de exemplu, că în 1812 sau 1878, “Basarabia sau sudul Basarabiei a intrat în componenţa Rusiei”. Noi suntem de părere să menţinem aceste înţelegeri şi să le punem în aplicare în ambele ţări. De altfel, este o înţelegere rezonabilă, dacă avem în vedere aprecierile lui Lenin, ca să nu mai vorbim de aprecierile lui Marx şi Engels privind acest moment. Probabil dumneavoastră cunoaşteţi mai bine decât noi aprecierile lui Lenin din “Caiete despre imperialism”, unde în “Tabliţa colonialinîh zahvatov i voin” scrie:“Rossia beriot ciasti Bessarabii I Maloi Azii” (Lenin, Opere complete, vol.28, ediţia rusă, pag.489). („Rusia ia o parte a Basarabiei şi Asiei Mici”)
În ciuda celor de mai sus, în Uniunea Sovietică continuă să apară materiale care subestimează caracterul anexionist pe plan extern al politicii ţariste, înfrumuseţează şi prezintă drept progresist rolul ţarismului. În acest moment a intervenit B.N. Ponomariov cu remarca:”Cunoaşteţi că Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a pus capăt ţarismului şi acesta este cel mai bun argument în cazul de faţă”.
Paul Niculescu Mizil
Teza celor două naţiuni diferite
Paul Niculescu-Mizil:„Eu cunosc şi sunt de acord, dar ar fi bine ca istoricii dumneavoastră să ştie aceasta şi să scrie în mod corespunzător în lucrările de istorie şi în manualele şcolare. După cum a subliniat în repetate rânduri tovarăşul Nicolae Ceauşescu, România nu are probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică. Pornind de la faptul că R.S.S. Moldovenească există, face parte din Uniunea Sovietică, o recunoaştem şi dorim să colaborăm cu ea în cadrul relaţiilor generale dintre România şi Uniunea Sovietică. Trebuie să fie clar însă, aşa cum a arătat şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu în discuţiile din 1976, că nu putem sub nici o formă să fim de acord cu teza, în flagrantă contradicţie cu adevărul istoric, că românii şi moldovenii ar fi două naţiuni diferite, că limba română şi moldovenească ar fi două limbi diferite (subl.noastră). Dumneavoastră aţi amintit ieri de propunerea de a se face, eventual, într-o formă potrivită, o nouă declaraţie privind faptul că România nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică. Gândindu-ne la această propunere, ne gândim că ar fi poate cazul ca o asemenea declaraţie să se facă în mod reciproc. Să găsim un moment potrivit şi un prilej potrivit, o formă potrivită în care cele două părţi să sublinieze că nu au reciproc pretenţii teritoriale, că recunoaştem graniţele dintre cele două state actuale, că respectăm frontierele stabilite în conformitate cu tratatele de pace. Credem că o asemenea declaraţie ar avea importanţa sa. Desigur, această problemă atât de importantă poate fi mai amplu discutată, iar lista articolelor şi publicaţiilor de acest fel poate fi prelungită. Eu am aici materiale în legătură cu aceasta, dar nu cred că este în interesul discuţiilor.
Noi suntem de acord cu concluzia pe care aţi exprimat-o că (o) continuare a discuţiilor publice în aceste probleme nu foloseşte nici Uniunii Sovietice nici nouă. Hai să terminăm cu această polemică! Suntem de acord să convenim încă o dată ca ambele părţi, subliniez, ambele părţi, să ia măsurile ce se consideră necesare pentru a împiedica, fiecare la el acasă, apariţia unor astfel de lucruri! Noi suntem partizanii discutării între istorici a problemelor neclarificate, într-un spirit ştiinţific şi într-o atmosferă calmă, să activizăm lucrările comisiei mixte de istorici, dar să nu publicăm acele probleme în care istoricii nu au căzut de acord, să nu dăm curs unei polemici publice în aceste probleme”. Propunerea este însoţită de replica conducătorului delegaţiei sovietice, A.A.Gromîko:“Zakrîti!” (Să închidem!-n.n.).
Paul Niculescu-Mizil
„Da. Iar în presă să punem accentul pe ceea ce este comun, pe ceea ce ne uneşte şi pe ceea ce contribuie la prietenia dintre noi. Noi suntem de acord ca istoricii să transforme istoria într-un instrument de apropiere şi prietenie a popoarelor, cum a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Dar vorbind serios şi cu totul deschis, istoricii români nu pot îndeplini singuri această sarcină. Această sarcină poate fi îndeplinită numai prin eforturi comune ale istoricilor dintre cele două ţări şi cred că cel mai înţelept ar fi ca partidele noastre să dea acestora această sarcină”. (ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar nr.180/1978, p.38-40).
Notă:În textul stenogramei, este folosit numele Paul Niculescu, demnitarului român fiindu-i interzis în acea perioadă să folosească numele complet.
