Obsesia pregătirilor de război
S-a scris mult prin cărţile şi articolele de specialitate că unele mari puteri s-au pregătit pentru un conflict mondial şi imediat erau date exemplele Germaniei şi Japoniei. Unii specialişti includeau în analiză Italia şi chiar România. Istoria a fost mult influenţată de elitele politice şi adevărul trebuia să iasă după cum doreau conducătorii zilei sau nu se mai redacta nimic. Oare câte inteligenţe au fost stinse de aparatele represive?
Realitatea a fost şi este complet diferită de cele de prin paginile cărţilor. Lupta pentru dominaţie mondială nu se putea duce decât între cei ce aveau serioase flote militare şi cursa înarmărilor a fost declanşată înainte de 1928. Jucau tare SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa şi Italia. Cum ultimele două nu aveau surse de petrol şi tipurile de nave erau depăşite, lupta se ducea în trei.
Se adăuga Uniunea Sovietică, Iosif Stalin având alte abordări. Industria lagărului socialist nu putea să producă o modernă flotă de suprafaţă într-un timp scurt şi s-a trecut la formarea de armate din cuirasate terestre. Masele de tancuri urmau să cucerească noi state pentru extinderea comunismului până la nivel mondial. Artileria era chemată să sprijine blindatele prin nimicirea tunurilor inamice. Erau stabilite raţii clare pentru fiecare ţintă, un tun antitanc urmând să fie nimicit cu 70 – 90 de obuze de calibrul 122 mm, net superioare celor de 100 – 105 mm din dotarea armatelor germană şi română. Numai Frontul de Vest a pierdut în luptele din iunie 1941 o cantitate de 155.000 de proiectile. Un singur obuz avea o masă de 21,76 kg. Nu erau incluse în statistică cele folosite în focul încleştărilor. Se aflau la graniţă peste 3.372 t de proiectile de un singur calibru, un vagon obişnuit putând să transporte 10 t. Dacă erau prea puţine pentru neutralizarea ţintelor, se putea face apel la cele 130.000 de calibrul 152 mm aflate în depozite şi pierdute apoi din cauza atacului german. Au dispărut astfel peste 5.590 t de obuze, dacă am considera că fiecare avea o masă de 43 kg. Existau şi modele mai grele.
Cantitatea de produse militare nu pare totuşi impresionantă. Oricine poate să demonstreze că era prea puţin pentru oprirea armatei germane. Obuzierele de calibrul 122 mm erau performante în variantele noi şi unele au supravieţuit în dotarea unor armate mai modeste până astăzi. Efectul la ţintă al obuzelor şi cadenţa ridicată le făceau ideale pentru sprijinirea infanteriei amice. Gurile de foc erau ideale pentru nimicirea sistemelor defensive inamice prin tirul curb până la o distanţă de 8.9 km. Militarii ascunşi în tranşee erau extrem de vulnerabili la loviturile sosite pe verticală. Cum fortificaţiile pasagere nu se mişcă, ochirea se putea face lent, cu calm. Situaţia a devenit dramatică atunci când au năvălit blindatele germane şi ţintele erau mici şi mobile. Viteza mică a proiectilului permitea maşinilor militare să se deplaseze pe o anumită distanţă şi să scape de efectul distrugător al explozibilului. Obuzierele de calibrul 122 mm au fost deplasate pentru realizarea unei ofensive împotriva Germaniei şi a fost un şoc atacul declanşat în 22 iunie 1941 cu forţe insuficiente şi slab dotate.
Dacă nu erau suficiente, se adăugau cele de calibrele 45 şi 76,2 mm, eficienţa acestora fiind sporită prin faptul că multe guri de foc erau instalate pe tancuri şi blindate.
Aşa se explică de ce s-a făcut industrializarea forţată în URSS şi unde mergeau cel mai bune produse din metal. Numai două state aveau resurse pentru un război mondial şi s-au pregătit intens: URSS şi SUA. Jocurile erau făcute încă din timpul crizei economice şi procesul a fost accelerat pe măsură ce se apropia anul 1939. Marea Criză Economică a fost produsă tocmai de trecerea la înarmarea masivă din ordinul politicienilor şi n-a fost o defecţiune a sistemului economic mondial.
