Obiceiurile românilor din secolul al XIX-lea: „Abstinenţa este atât de aspră încât nu poţi cumpăra cu aur nicio cană de lapte“
În urmă cu un secol şi jumătate, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.
Românii care trăiau la mijlocul secolului XIX erau mândri de originile lor latine şi spuneau că „Traian este Romulusul Daciei”, afirma autorul James Oscar Noyes, un medic american stabilit pentru câţiva ani în Ţara Românească, autor al mai multor volume şi reportaje despre români.
Medicul aflat în serviciul sultanului a descris în detaliu obiceiurile religioase ale localnicilor din sudul ţării. Unele l-au şocat, în schimb, alte ritualuri l-au înduişoşat. James Oscar Noyes se arăta impresionat de obiceiul românilor de a-i ajuta pe sărmani în zilele de sărbătoare, închinate sfinţilor. „Din timpuri imemoriale a existat în Moldo-Valahia un obicei de a-i ajuta pe săraci, pe tinerii căsătoriţi, pe preoţi şi orice familie care nu posedă vite sau cai. De sărbători, tinerii şi codanele, bărbaţii, femeile şi copiii se adună cu atelajele lor, pentru a lucra pentru cei ce nu pot lucra ei înşişi. Această muncă pioasă este numită clacă. Prin acest mijloc, familia neajutorată este sprijinită. Totuşi, în multe situaţii, preoţii se folosesc de clacă pentru a profita de bunăvoinţa enoriaşilor lor, în vreme ce această uzanţă virtuoasă şi mişcătoare i-a ajutat pe boieri să-i lege pe ţărani în cea mai crudă şi detestabilă robie”, scria autorul american, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.
Logodna la români era, la în urmă cu două secole, privită ca un ritual moştenit de la romani. „Ne-am întâlnit cu un grup de ţărani înarmaţi cu măciuci şi iatagane ruginite, conduşi de un român care sufla voiniceşte într-un cimpoi. Se duceau la o logodnă. Cererea în căsătorie, logodna şi însăşi ceremonia nupţială formează, printre români, un spectacol curios amestecat cu întreceri războinice şi terminat, la fel că la vechii romani, cu simularea răpirii, cu forţa, a miresei”, scria americanul.
Tradiţiile arhaice de înmormântare
La fel de ciudate i s-au părut şi ritualurile de înmormântare. Americanul relata că într-o zi, într-un sat de lângă Bucureşti, a dat peste o procesiune de înmormântare formată din ţărani români. Năsălia rudimentară era susţinută de o jumătate de duzină de săteni.
„Faţa defunctului, un om tânăr, era expusă la soarele dogoritor spre a detecta vreun semn de viaţă, aşa cum este obiceiul în răsărit, o practică ale cărei origini ţin de vremurile ciumei. Era o zi excesiv de călduroasă şi roiuri de muşte negre şi urâte planau în jurul chipului palid al cadavrului şi-şi făceau treaba, în timp ce era transportat”, scria James Noyes.
Cel mai mult l-au impresionat participanţii la procesiune şi bocitoarele. „Cele din urmă, amintind de praeficae de la vechile funeralii romane, îşi smulgeau părul şi ţipau strident de parcă pacea defunctului depindea de eforturile lor. Am urmărit procesiunea care s-a oprit de mai multe ori inainte de a ajunge la biserica satului. Cei ce cărau năsălia îşi lăsau povara pe jos. Rudele apropiate şi bocitoarele s-au strâns în jurul coşciugului şi i-au adresat mortului cele mai tandre cuvinte, I-au îmbrăţişat şi i-au cerut iertare pentru cele mai mici jigniri pe care i le cauzaseră în timpul vieţii, demonstrându-i, în acelaşi timp, durerea prin incantaţii funebre de slavă şi regret, prin gemete şi prin smulgerea veşmintelor într-un mod înfiorător. Aceste expresii unice ale durerii ne tulbură frumoasele idei cu care suntem obişnuiţi să asociem ultimul serviciu divin pentru defuncţi şi odihna în mormânt”, scria autorul american.
Chiar dacă era unul creştin, ritualul funebru descris în detaliu îl făcea să secreadă martor la înmormântarea unui bărbat din timpul vechii Rome, mai relatează James Noyes. Acesta consemna şi modul în care românii erau pregătiţi pentru moarte. „Când un român este pe punctul de a-şi da sufletul, asistenţa înlăcrămată pune o lumânare aprinsă în mâna Iui şi un preot spune rugăciuni cu o voce mai mult sau mai puţin înaltă şi sfâşietor, în funcţie de numărul piaştrilor pe care îi aşteaptă pentru serviciile sale. Imediat după moarte, cadavrul este spălat, bărbierit şi învelit în giulgiu pentru mormânt, în funcţie de cât de scump îşi poate permite familia. Picioarele îi sunt îndreptate spre uşă şi, de obicei, o monedă este ascunsă în mână sau în gură pentru ca mortul să-şi plătească trecerea în lumea cealaltă”, informa americanul, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.
Preoţii de la sat şi călugăriţele
În Ţara Românească exista, la mijlocul secolului XIX, o biserică la şase sute de locuitori şi aproape oricine putea deveni preot, scria James Noyes. „Tipul autentic al personajului preot poate fi văzut doar în satele Ţării Româneşti, de a căror mizerie nimeni nu-şi poate face o idee fără să le viziteze. Trăind pe un petec de pământ dat de boierul care stăpâneşte satul, şi deosebindu-se de cel mai sărac ţăran doar prin lunga sa barbă, potcap şi cizme, munceşte şi merge la piaţă la fel ca enoriaşul ignorant ale cărui păcate trecute, prezente şi viitoare, este împuternicit să le ierte. De piaştrii proveniţi de la împărtăşanie şi de vinderea aghiazmei familia sa beneficiază prea puţin, pentru că marea majoritate trebuiesc daţi episcopului, ca un dar anual pentru privilegiul de a-şi păstra poziţia. Nu mai este, atunci, de mirare că el absolvă de păcate pentru câteva parale, dar iartă din tot sufletul persoana care împarte cu el o oaie furată sau un sac de porumb”, descria americanul preoţii din satele Ţării Româneşti, ale secolului XIXI.
L-au uimit şi traiul călugăriţelor. „Cele din mănăstirile ortodoxe nu duc sub nici o formă o viaţă retrasă. Ele fac vizite, merg în călătorii şi, în fine, fac aproape ce vor:doar orele de rugăciune trebuiesc oficial respectate, iar în zilele de post nu pot vorbi cu bărbaţii. Deoarece românii sunt poporul cel mai desfrânat din lume, multe Magdalene găsesc, fără îndoială, calea în aceste instituţii”, scria americanul.
Ce trebuiau să facă românii
James Noyes observa şi cerinţele ciudate, susţinea el, pe care enoriaşii le aveau de îndeplinit. „Să facă semnul crucii de la dreapta la stânga când se roagă sau când tună, să repete semnul crucii când întâlnesc preotul, când trec pe lângă o biserică sau când încearcă să alunge diavolul, să se prosterneze ca turcii, find atenţi să evite poziţia îngenuncheată a ereticilor catolici, să-i venereze pe popi şi să-i blesteme pe Papa şi pe musulmani, să ţină o sută cincizeci de sărbători pe an şi să postească o sută zece zile, această este învăţătura pe care o dă biserica grec-ortodoxă milioanelor ei de adepţi”, susţinea autorul american. Cele mai aspre obiceiuri i se păreau cele legate de post.
„Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tălhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. "Păgânule!, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?”, scria James Noyes.
Autorul completa descrierea susţinând că bogaţii obţineau mai uşor iertarea păcatelor de la preoţi, prin acte de caritate, în timp ce oamenii sărmani adăugau „mortificarea trupului” la sărăcia lor.
