O scurtă istorie a fenomenului sclaviei - de la ascensiunea Imperiului Roman la Lupta pentru Africa

Sclavia este condiția socială conform căreia o persoană era deținută de o alta. Aceasta era considerată, conform legii, bunul, proprietatea persoanei de condiție socială și materială superioară și era privată de majoritatea drepturilor obișnuite pe care le aveau persoanele libere (dreptul la liberă exprimare, dreptul de asociere, dreptul de a beneficia de o educație elementară, dreptul de a alege și a fi ales în funcții publice, etc).[1]

Pe de altă parte, condiția de sclav te transforma într-o victimă colaterală și totodată, parte integrantă a Comerțul cu sclavi, ce reprezenta procesul economic de fixare a unui preț per sclav (ceea ce transforma ființele umane din rase așa-zis inferioare precum africanii, amerindienii sau asiaticii într-un obiect) și vânzarea acestora pe piețele din teritoriile stăpânite de spanioli, portughezi, olandezi, francezi și britanci (Asia, Africa, dar mai ales America de Sud și de Nord), cu scopul de a fi folosiți în diverse activități economice cu potențial financiar atractiv (în special, lucrul pe plantațiile de zahăr, tutun, cafea și ceai).

I.Începuturile fenomenului Sclaviei

Antichitatea și Evul Mediu

    Comerțul cu sclavi este un fenomen politic, economic și social cu o istorie îndelungată, ce-și are originile în Perioada Antichității (luarea poporului evreu în robie, mai întâi de către Imperiul Asirian, în 722 Î.Hr și apoi de către cel Babilonian, în 586 Î.Hr). În același timp, acesta a fost practicat în China Antică încă din timpul Dinastiei Shang (secolele 18-12 Î.Hr) și a fost studiat temeinic în timpul Dinastiei Han (206 Î.Hr-221 D.Hr), când undeva la 5% din populația Chinei erau sclavi.[2] 

Mai mult decât atât, acesta este practicat și în Orientul Mijlociu, în societăți precum Mesopotamia, Egiptul Antic, unde în timpul Regatului Mijlociu (2055 Î.Hr-1650 Î.Hr), sclavii cușiți, semitici și evrei (dar mai ales evrei) erau folosiți ca lucrători la construirea Piramidelor de la Giza sau a complexului statuar de pe Valea Regilor, precum și în Imperiul Ahemenid (Persan).[3]

Prizonieri de război cușiti supravegheați de egipteni așteptând să fie deportați în Egipt, relief de pe mormântul lui Horemheb de la Saqqara (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Slavery_in_ancient_Egypt)

Acesta este însă dusă pe culmile gloriei sale de către romani, odată ce aceștia cuceresc Regatul Pergam (în anul 133 Î.Hr) și devin stăpânii Mării Mediterane în urma victoriei obținute de Octavian în Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 Î.Hr), împotriva inamicului său din Războiul Civil, Generalul Marc Antoniu și a Cleopatrei (și a sinuciderii acestora, în anul 30 Î.Hr), reușind astfel să anexeze provinciile Africii de Nord (mai întâi Egiptul și apoi Cirenaica și Mauretania)[4], dar și să pună mâna pe resursele valoroase ale acestor regiuni:lanuri de grâu, mine de cupru și aur, dar mai ales, sclavi.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că romanii aveau sclavi (unii de origine africană), că turcii otomani vor începe și ei, odată cu domnia Sultanului Baiazid (1389-1402) să captureze robi (sclavi) creștini din rândul statelor cucerite din Balcani între sfârșitul secolului al-XIV-lea-mijlocul secolului al-XV-lea (precum Țaratul Bulgar în 1393, Principatul Moreei în 1458 sau Serbia în 1459) pentru a îndeplini devșirme[5] și a-i transforma în ieniceri (soldați ai Armatei Otomane) și vor avea chiar și eunuci africani care vor sluji la Palatul Topkapî din Istanbul (începând cu domnia sultanului Suleyman Magnificul, 1520-1566), iar exploratorul Ibn Batutta se întâlnește cu mulțimi de africani capturați de pe coasta Africii de Est de negustorii arabi, prezenți acolo încă din secolul al-VIII-lea (de la apariția primului califat islamic, Califatul Abbasid, 750-1250), Comerțul cu sclavi africani (la scară macro, sistematizat și extins pe scară geografică) ia naștere, în mod oficial, la mijlocul secolului al-XV-lea, concomitent cu perioada Marilor Descoperiri Geografice. Aceasta marchează sfârșitul unei lumi (cea mediteraneană), în care orizonturile economice, politice și culturale ale europenilor erau destul de înguste și începutul uneia noi (cea atlantică), în care orizonturile economice, politice și chiar culturale ale europenilor se vor lărgi considerabil.

II. Perioada de Aur a Sclaviei (1450-1800)

Perioada Marilor Descoperiri Geografice se dovedește de la bun-început, una extrem de lucrativă pentru comerțul cu sclavi africani. Exista o cerere considerabilă de forță de muncă la fermele și plantațiile din Portugalia-iar sclavii începeau să fie aduși în număr atât de mare, încât Prințul Moștenitor (Henric Navigatorul, monarhul Portugaliei între 1415-1460, precum și întemeietorul primei școli de navigație din Portugalia, de la Sagres, construită în 1419), care finanțase primele expediții în Africa de Vest, ajunge să fie comparat, nici mai mult, nici mai puțin, cu Alexandru Cel Mare, pentru că pusese bazele unei noi epoci imperiale.[6]

Nu peste mult timp, casele portughezilor înstăriți ajung , , pline ochi cu sclavi de sex bărbătesc și femeiesc”, ceea ce le permite proprietarilor acestora să-și reinvestească capitalul și în alte activități economice lucrative (construirea și aprovizionarea navelor, realizarea și vânzarea de portulane[7], extrem de utile în navigația de tip cabotaj[8], comerțul cu mirodenii, etc).[9] În același timp, prea puțini europeni se arătau afectați moral de aducerea în sclavie a unor ființe umane capturate în Africa de Vest, deși unele izvoare istorice arată că exista o oarecare milă pentru soarta acestor nefericiți. Bunăoară, un cronicar portughez se arătase impresionat de gemetele, vaietele și lacrimile unor africani capturați pe coasta Africii de Vest și aduși în Lagos (un oraș din sudul Portugaliei) în 1444, această acțiune reprezentând primul raid de capturare a unor sclavi africani de către europeni (portughezi).[10]

Cu toate acestea, nevoia acută de forță de muncă pentru ferme și plantații (și de a face profit din această întreprindere, desigur), îi va face pe portughezi să-și dorească să dețină și mai mulți sclavi, astfel că, în 1456, exploratorul portughez de origine venețiană, Alvise Cadamosto, căruia regele Henric Navigatorul îi oferă trei sferturi din profitul oricărei expediții către Guineea, ajunge să exploreze teritoriul de la sud de fluviul Senegal, unde se întâlnește cu Budomel, regele populației wolof (o populație din Africa de Vest) care îi oferă 100 de sclavi în schimbul a 7 cai și îl invită pe acesta la reședința lui, această expediție fiind momentul ce marchează începutul contactelor dintre civilizația europeană și cea africană. [11]

Această expediție (prima a unui navigator portughez în Africa de Vest) îi va face pe următorii să-și prelungească tot mai mult misiunile în căutarea de bogății și de prăzi la îndemână, reușind să avanseze încă și mai mult în lungul coastei africane în ultimul sfert al secolului al-XV-lea .[12]

Astfel, în anul 1482, exploratorul portughez Diogo Cao reușește o adevărată performanță geografică în ceea ce privește lungimea distanțelor acoperite până la acel moment de marinarii portughezi în călătoriile lor și depășeste Ecuatorul și tot în acel an, va fi construit și fortul de la Elmina (aflat pe coasta Ghanei de astăzi), prin intermediul căruia portughezii vor reuși să aducă sclavii și aurul mult dorite la Lisabona de pe Coasta de Aur (Ghana de astăzi). În 1488, Bartolomeo Dias ajunge la extremitatea sudică a continentului african, loc pe care îl numește Capul Furtunilor, înainte de a se întoarce acasă, după o călătorie plină de primejdii[13].

  Debarcarea lui Cristofor Columb în insula Guanahani (1846), lucrare a pictorului american John Vanderlyn, 1846 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Christopher_Columbus#/media/File:Landing_of_Columbus_ (2).jpg)

    La rândul lor, spaniolii, odată cu descoperirea Americii de către exploratorul spaniol (de origine genoveză), Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, încep și ei, după anexarea Imperiilor Aztec (între 1519-1521) și Incaș (între 1532-1533) să folosească, într-o primă fază, sclavi din rândul populațiilor indigene (mexica, tairona, azteci, incași, etc) pentru a-și dezvolta plantațiile (de tutun, trestie de zahăr, porumb, cafea, etc) și implementa sistemul de muncă encomienda[14] (prin care să-și poată plăti datoriile către Coroana Spaniolă). Cu toate acestea, odată cu adoptarea religiei romano-catolice și a limbii spaniole de către toate populațiile din America de Sud și Centrală ( fapt ce va duce la apariția unei noi clase, ladinos, sclavii creștinați și vorbitori de limba spaniolă, aceștia fiind, în urma decretelor regale din 1501, singurii care puteau să se stabilească

Întâlnirea dintre Montezuma al-II-lea și Hernan Cortes (Sursa:https://www.pbs.org/conquistadors/cortes/cortes_e03.html )

în Lumea Nouă, spre deosebire de evrei, musulmani, conversos[15] și moriscos[16], cărora nu le era permis să se stabilească[17]), interzicerea comerțului cu sclavi indigeni de către Regina Isabela în 1503, ce va duce în 1518, la apelul Călugărilor Hieronimiți de pe Insula Hispanola (pe al cărei teritoriu se află azi statele Republica Dominicană și Haiti), de a importa o nouă clasă de muncitori și anume...bozales, adică sclavii neconvertiți la creștinism și mai ales, neaculturați, direct din Africa[18]) și nu în ultimul rând, declinul demografic al unei mari părți a populațiilor amerindiene, cauzat de numeroși factori ca imunitatea scăzută în fața noilor boli aduse de europeni (precum gripa, pojarul și variola), inferioritatea tehnică a acestora în fața spaniolilor (ei luptau cu bâte, scuturi și suliți, în timp ce spaniolii aveau la îndemână săbii, archebuze, arbalete, armuri și chiar...câini mastiff), ce va duce, treptat, la exterminarea unei mari părți a acestora (fapt denunțat de călugărul dominican Bartolome de Las Casas în opera sa, ,„O scurtă relatare a distrugerii Indiilor”), toate aceste situații îi fac pe spaniolii proprietari de plantații din Lumea Nouă (America de Sud, Centrală și Insulele Caraibe) să ia o singură decizie și anume…să importe, începând cu anul 1543, sclavi din Africa de Vest, ce-i vor înlocui pe amerindieni și vor fi obligați să muncească pe plantațiile de trestie de zahăr din Indiile de Vest ale spaniolilor în condiții mizerabile. Dar de ce erau preferați bozales (africanii), în dezvoltarea haciendelor[19] conchistadorilor spanioli din America de Sud, Centrală și Caraibe, în detrimentul indigenilor...?

Deoarece, aceștia puteau fi mult mai ușor aculturați, modelați după tiparul pe care spaniolii îl voiau, adoptând religia, limba și obiceiurile acestora (spre deosebire de azteci sau incași, ce aveau deja un sistem de zeități pe care îl venerau, practici culturale dezvoltate cu secole în urmă și chiar un alfabet, în cazul aztecilor), erau negrii, culoarea pielii lor ajutându-i pe spanioli mult mai mult în identificarea și controlarea lor ( spre deosebire de cei din clasa ladinos, ce era reprezentată, la începutul secolului al-XVI-lea, de mestizos[20] și moriscos și care puteau scăpa, de sub controlul coloniștilor spanioli mai ușor[21]), erau mult mai puternici și rezistenți din punct de vedere al aspectului lor fizic la climatul extrem de cald și umed în care lucrau (ei fiind, practic, obișnuiți cu un astfel de climat, venind din Africa de Vest). În același timp, apariția Comerțului transatlantic cu sclavi africani se află într-o strânsă legătură, cu apariția unui alt fenomen, cel al emiterii de licențe de cumpărare și vânzare a sclavilor africani.

Astfel, în 1518, Împăratul Carol Quintul le acordă câte o licență exclusivă lui Laurent de Gouvenot, unul dintre favoriții lui flamanzi și lui Jorge do Portugal, prin care, primul putea expedia 4000 de sclavi pe o perioadă de 5 ani, iar cel de al doilea, 400 .[22] Gouvenot își vinde licența genovezilor, care aveau deja o comunitate comercială înfloritoare în Sevilia și mai mult decât atât, erau deja implicați în această afacere și aveau să rămână așa. Sclavii achiziționați prin intermediul licenței puteau fi capturați din Guinea sau orice altă parte a Africii și erau transportați către Cuba, Hispaniola, Jamaica, Peninsula Yucatan sau Mexic (asta de abia, după 1523, când campania de cucerire a Imperiului Aztec era deja încheiată).[23]

În același timp, aceste prime licențe acordate de Carol Quintul pun bazele unui model de funcționare a a acestui comerț care va dura pentru mai mult de un secol, stabilind o cotă anuală de sclavi care putea fi luată, un preț pentru fiecare sclav, achiziționarea sclavilor doar din anumite zone ale Africii (Guinea, Coasta de Aur, Coasta Sclavilor, etc) și trimiterea directă a acestora spre Americi, ocolind Spania. Licențele de cumpărare și vânzare a sclavilor au trei consecințe economice majore: 1.Trecea de la o economie de subzistență (în care coloniștii spanioli obțineau 2-3 sclavi, care îi ajutau să cultive pământurile, pentru a putea supraviețui pe insulele din Lumea Nouă în care ajunseseră) la una de supraproducție (în care surplusul rezultat din dezvoltarea plantațiilor de tutun, zahăr, cafea și porumb și a minelor de aur, argint și cupru era vândut pe piețele din Europa de Vest) 2.Transformarea comerțului transatlantic cu sclavi dintr-o afacere privată, o micro-investiție (inițiativa exploratorilor spanioli ce ajungeau în Lumea Nouă de a aduce indigeni la Curtea Spaniei) într-o afacere de stat, macro-investiție (organizată după niște reguli foarte bine definite) și 3.Schimbarea mentalității economice, a ideii de bogăție (dacă până la Descoperirea Americii, în 1492, oamenii de rând din Europa credeau că a fi bogat însemna să ai cât mai multe animale de tracțiune, care să te ajute în gospodărie, de la Descoperirea Americii și până la începutul secolului al-XIX-lea, ei vor crede că a avea cât mai mulți sclavi, care să te ajute la cât mai multe treburi în casă, cât și în afara ei, te face să fii un om cu adevărat bogat). Mai mult decât atât, odată cu alipirea Portugaliei (și a coloniilor ei) la Regatul Spaniei, la 1580 (fapt ce îl va face pe fiul lui Carol Quintul, Filip al-II-lea suveran, atât al Spaniei, cât și al Portugaliei până în 1640, când uniunea dintre cele 2 state se va încheia), pe lângă faptul că avem de a face cu o creștere spectaculoasă a numărului de licențe ce vor fi acordate portughezilor (care se vor îmbogăți, datorită cererii incredibil de mari de sclavi africani pentru Lumea Nouă), avem de a face și cu extinderea Imperiului Spaniol, care capătă 3 noi colonii (din care puteau fi capturați sclavi africani:insulele Capului Verde, Sao Tome și Principe și Angola), acesta aflându-se acum la apogeul puterii sale politice și economice.[24]

Condițiile mizerabile în care aceștia lucrau pe plantațiile din Lumea Nouă aveau să ducă la declanșarea unor răscoale ale sclavilor africani precum Răscoala din Hispaniola (1522), Răscoala din Puerto Rico (1527), cea din Santa Marta (1529) sau cea din Panama (1531).[25] Nu în ultimul rând, un alt aspect important cu privire la sclavi și la rolul jucat de aceștia în Lumea Nouă este faptul că aceștia nu au jucat doar rolul de mână de lucru (pe spatele cărora, spaniolii și portughezii au obținut averi colosale), ci și de..., , conchistadori africani” ce i-au ajutat pe spanioli în procesul lor de cucerire și pacificare a Americii de Sud și Centrale, existând un număr apreciabil de personaje ce s-au remarcat în cadrul acestor întreprinderi, precum faimosul conchistador de origine africană Juan Garrido, care pleacă în 1503 din Sevilia și îl însoțește pe exploratorul Juan Ponce de Leon în procesul de colonizare a insulelor Cuba și Puerto Rico și în cele două expediții ale sale din Florida, din 1519, respectiv 1521 sau conchistadorul Estevan care îl însoțește pe exploratorul Panfilo de Narvaez în expediția sa din Florida, din 1528.[26]

    Totodată, la sfârșitul secolului al-XVI-începutul secolului al-XVII-lea, englezii, olandezii și francezii, încep să se implice și ei în comerțul cu sclavi africani și mai mult decât atât, să joace un rol important pe scena politică internațională, devenind mari puteri, în dauna Imperiului Spaniol (a cărui decădere politică și economică e inevitabilă și ireversibilă, odată cu declararea primului faliment înregistrat vreodată, în 1559 și înfrângerea Invicibilei Armada a lui Filip al-II-lea de către navele Marinei Regale Britanice ale Reginei Elisabeta I, în 1588). Astfel, în 1540, marinarul englez William Hawkins (unchiul faimosului corsar Francis Drake, cel care va realiza circumnavigarea lumii, între 1577-1580), devine primul englez care ajunge în Africa, călătoria sa fiind menționată în faimoasa carte despre expedițiile engleze din secolul al-XVI-lea a scriitorului englez Richard Hakluyt, personalitate influentă de la curtea Reginei Elisabeta I (1558-1603).[27]

Călătoriile de felul celei ale lui Hawkins devin însă, ceva obișnuit când Anglia, Franța și Olanda trimit corăbii în Africa, Caraibe și Orientul Îndepărtat, în căutare de legături comerciale cu teritorii la care accesul le fusese multă vreme interzis din cauza priorităților revendicate de Portugalia și Spania. Corăbii olandeze înarmate sau însoțite de vase de război pornesc să cutreiere apele Oceanelor Atlantic și Indian și încep să să ocupe forturi importante din Africa precum cele din Insula Goree (1629), Elmina (1637), Paula de Luanda (1641) și Accra (1663) din mâna portughezilor.[28] La începutul secolului al-XVII-lea, prezența portughezilor în Africa se limita la câteva puncte din Senegambia, Angola și Mozambic.[29]

Concomitent cu procesul de consolidare a hegemoniei economice și politice a olandezilor în întreaga lume (în special, în Africa și Asia de Sud-Est), în 1619, englezii își fondează și ei prima lor colonie în Africa, fortul Saint-James (aflat pe teritoriul Gambiei de astăzi și tot în acel an, este realizat primul transport de sclavi africani către Jamestown, prima colonie a englezilor din America de Nord, fondată cu 12 ani înainte, în 1607), iar în 1660, la Londra va fi fondată Compania Regală Africană, ce va avea ca scop asigurarea realizării unui comerț cu sclavi africani constant de către negustorii englezi. Atât englezii, cât și francezii nu înțelegeau să respecte pretențiile olandezilor, așa cum, nu respectaseră nici pretențiile portughezilor. Ambele țări încep să-și întemeieze baze proprii, în locuri avantajoase din punct de vedere comercial. Francezii își concentrează atenția asupra coastei din Senegal, iar englezii se luptă cu olandezii pentru acapararea Coastei de Aur și a coastelor din Nigeria și Dahomey (Beninul de astăzi). În cursul secolului al-XVII-lea, poate chiar o perioadă mai lungă, Coasta de Aur atrage cel mai mult atenția europenilor. În 1700, existau pe Coasta de Aur, unde se află statul Ghana de astăzi, 28 de forturi construite de portughezi, olandezi, englezi și danezi.[30]

Forturile variau de la mici construcții de piatră, înconjurate de metereze de pământ, până la construcții complicate, din mortar, cu galerii întortocheate, instalații sanitare și de alimentare cu apă și cu puternice ziduri de apărare și foișoare. Toate forturile erau construite pe terenuri luate cu chirie de la conducătorul sau regele locului, în baza unui tratat sau contract, prin care se recunoșteau drepturile de suveranitate și proprietate ale regelui african asupra teritoriului închiriat. În general, africanii privesc la acel moment, cu ochi buni dezvoltarea acestor relații, considerându-le ca fiind în interesul lor. În Africa de Vest, de la Mauritania până la fluviul Congo, contactele cu europenii se desfășoară de pe poziții de egalitate. Cu excepția insulelor situate departe de coasta africană-de exemplu, Fernando Poo, Principe și Sao Tome-europenii nu încearcă să întemeieze colonii permanente. Micul număr de rezidenți europeni care ajung în Africa, se strâng lângă gurile și meandrele inferioare ale fluviilor Senegal și Gambia, de-a lungul Coastei de Aur, în forturi și în orașele africane de pe coasta din Dahomey și Vestul Nigeriei, acestea fiind cele mai sigure locuri, fiind ferite de tot felul de animale sălbatice (precum țântarul Anofel, șacalii sau pumele și de triburi ostile și totodată profitabile, din punct de vedere economic, datorită multitudinii de resurse naturale pe care le puteau exploata).[31]

În cursul perioadei de dominație a Portugaliei și în următoarele două secole de intensă activitate comercială a celorlalte state europene, o mare varietate de produse ajung să fie solicitate în Africa. Mărfurile africane dorite de europeni constau, însă, dintr-un număr mic de obiecte, acestea fiind:praf de aur, fildeș, rășină, piei, pene de struț, ceară de albine și sclavi, sclavii ajungând să fie cel mai solicitat produs din această listă.[32] La începutul secolului al-XVIII-lea, cererea europeană de sclavi depășea cu mult importul tuturor celorlalte mărfuri africane.

De cealaltă parte și africanii își doreau să primească, la rândul lor, lucruri valoroase de la europeni (olandezi, englezi și francezi) care veneau să realizeze relații comerciale cu ei, John Barbot (un francez domiciliat în Anglia), care a călătorit de multe ori în Africa, consacră o întreagă pagină simplei enumerări a mărfurilor de uz și de lux pe care africanii le primeau de la negustorii francezi veniți pe Coasta Senegambiei în cartea sa, ”A Description of the Coasts of North and South Guinea” (Descrierea Coastelor de nord și de sud ale Guineei), ea fiind prima carte din Istoria Europei Moderne ce descrie comerțul realizat de europeni pe continentul african și felul în care acesta funcționa.[33]

Câteva dintre articolele enumerate în listă, ilustrează gama largă a mărfurilor care se importau în Africa, acestea fiind:, , …pânză obișnuită, roșie, albastră și stacojie, inele de alamă, vase din imitație de cristal…pumnale

O hartă ce prezintă principalele rute ale Comerțului transatlantic cu sclavi, precum și zonele din Africa din care proveneau aceștia (Sursa: https://www.slavevoyages.org/blog/all-intro-maps)  

olandeze, farfurii de cositor…hârtie franțuzească, amnare…” [34]. Dintre toate activitățile comerciale realizate între europeni și africani, cea mai interesantă (și terifiantă, în același timp) era aceea de capturare și vânzare a africanilor. Într-o primă fază, principalii agenți de procurare a mâinii de lucru necesare englezilor, francezilor și olandezilor pentru plantațiile lor din Insulele Caraibe, America de Sud și de Nord erau mai exact…tot africanii, aceștia aveau misiunea de a realiza raiduri asupra satelor vecine pentru a-i captura pe cei din alte neamuri, care fie pierduseră războaie în fața lor, fie le erau datornici (și nu reușiseră să-și achite datoria).

Aceștia le sunt trimiși europenilor în zonele în care își construiseră forturi (Insulele Goree și Arguin, Coasta de Aur, etc.), acolo negustorii europeni verificându-și , , marfa”, pentru a vedea ce defecte/boli fizice aveau aceșția și a le oferi răsplata intermediarilor (ce consta de cele mai multe ori în saci cu praf de pușcă, butoaie cu alcool, bijuterii sau haine viu colorate, etc). Cei care aveau condiția fizică necesară, erau îmbarcați pe navele negustorilor de sclavi, fiind vârâți sub punțile acestora, în cală, unde erau nevoiți să suporte mirosul fetid, degajat de excrementele și voma tuturor sclavilor ce se aflau acolo. Din când în când, sclavii erau scoși afară pentru a fi hrăniți, a lua o gură de aer și a dansa, pentru a-și amuza stăpânul (fapt ce de multe ori, dată fiind starea deplorabilă a acestora, era mai degrabă o umilință și un spectacol grotesc decât o scenă distractivă), cei care refuzau să mânănânce, fiind imobilizați și turnânduli-se mâncarea pe gât cu forța, iar cei care refuzau să danseze, erau legați de un stâlp de pe vas și biciuiți, până când spatele le era plin de lovituri și le dădea sângele. Cea mai grea parte din întreaga călătorie era Middle Passage, ce dura între 4-6 săptămâni.[35]

Africanii care nu supraviețuiau acesteia (și traiului de pe vas, în general) erau pur și simplu, aruncați peste bord, iar cei care supraviețuiau, ajungeau în în Lumea Nouă, unde erau trimiși în coloane (fiind legați de mâini și de picioare) către piețele de sclavi. Acolo, proprietarii le efectuau o ultimă verificare a condiției fizice în fața cumpărătorilor și în cele din urmă, ajungeau sclavi. În urma acestor relații comerciale foarte bine dezvoltate între europeni și africani, apar…mari puteri ale continentului african (precum Regatele Yoruba, Ashanti și Dahomey), care cu ajutorul armelor de foc primite de la aceștia vor reuși să-și creeze adevărate imperii în Africa de Vest. Lupta pentru obținerea hegemoniei în comerțul cu sclavi din Africa se va da, la începutul secolului al-XVIII-lea, între...Imperiile Britanic, Francez și Olandez, aceasta fiind câștigată în cele din urmă...de britanici, care în urma Tratatului de la Paris din 1763, ce încheie Războiul de 7 ani (1756-1763), vor obține insula Saint Louis din apropierea Senegalului de astăzi, un important centru al comerțului cu sclavi pentru francezi (pe care îl vor returna Franței, odată cu încheierea Războaielor Napoleoniene, în 1815[36]), iar începând cu 1780 (odată cu apariția fortului Gold Coast), vor deveni o prezență constantă pe teritoriul Coastei de Aur, iar din secolul al-XIX-lea, în întreaga Africă.

III.Declinul și abolirea Sclaviei: strategia britanică vs strategia americană (1800-1860)

  În ciuda faptului că părea o afacere extraordinar de lucrativă și la modă, de la sfârșitul secolului al-XVIII-lea (odată cu declanșarea Revoluției Industriale în Marea Britanie, în jurul anilor 1740-1750), Comerțul cu sclavi africani începe să nu mai fie văzut așa, existând numeroase voci în Europa (mai ales în Imperiul Britanic), care îl contestau, mai ales după celebrul Caz Sommerset (proces ce se desfășoară între ianuarie-iunie 1772, în cadrul căruia, parlamentarul și aboliționistul Granville Sharp declară faptul că, o decizie favorabilă permiterii practicării sclaviei și în Anglia, ar însemna ca stăpânii de sclavi pot să-și transporte milioanele de sclavi și aici, ceea ce ar duce la sărăcirea servitorilor englezi, astfel că, în urma acestui proces, sclavia este permisă doar în coloniile Imperiului Britanic, africanii ajunși în Anglia devenind...complet liberi[37]).

Mai mult decât atât, apariția unor intelectuali, activiști și oameni politici, atât britanici, cât și africani precum Olaudah Equiano (autorul lucrării “The Interesting life of Olaudah Equiano”, în care acesta își descrie întreaga viață, dar mai ales episodul capturării de către soldații britanici și călătoria la bordul vasului „Gustavus Vassa”, până la Londra) sau William Wilberforce (parlamentar englez, ce fondează la sfârșitul secolului al-XVIII-lea, împreună cu un grup de prieteni baptiști, „Societatea Bisericii Misionare” ce milita pentru abolirea comerțului cu sclavi africani pe întreg teritoriul Imperiului Britanic), precum și a unor societăți care încep să militeze pentru eliberarea africanilor din sclavie și cunoașterea mai profundă a continentului african ca “Societe des amis des noirs” (fondată în februarie 1780, de omul politic Jacques Pierre Brissot, la Paris, avându-i printre membri săi și pe faimosul filozof iluminist Voltaire) sau „Asociația pentru explorarea interiorului Africii”, precum și declanșarea unor revolte ale sclavilor africani din coloniile Imperiilor Francez și Britanic (precum Primul Război Maroon, început în 1728 și încheiat în 1740, cu victoria sclavilor maroon, conduși de Regina Nanny în fața britanicilor, în Jamaica sau Revolta lui Toussaint L’Overture din Saint Domingue împotriva francezilor dintre 1791-1804, în urma căreia Sclavia va fi abolită, iar insula își va câștiga independența față de Imperiul Francez, devenind statul Haiti de astăzi[38]) vor accelera abolirea acestui comerț odios și vor duce la fondarea unei organizații și mai puternice, Societatea pentru Abolirea Comerțului cu sclavi (în 1787), ce reușește să depășească granițele Clapham-ului (cartierul din Londra în care apăruse) și să includă personalități precum politicianul William Pitt cel Tânăr (Prim-Ministru al Marii Britanii între 1783-1801 și 1804-1806), fostul proprietar de sclavi John Newton, filosoful Edmund Burke, poetul Samuel Taylor Coleridge și regele ceramicii Josiah Wedgewood, toate aceste personalități, în ciuda religiilor diferite pe care le aveau (Granville Sharp și Thomas Clarkson erau spre exemplu, anglicani, dar cei mai mulți dintre prietenii lor erau quakeri și protestanți) decid să facă front comun împotriva sclaviei  și să realizeze o amplă campanie de abolire a acesteia, una ce avea să cuprindă demonstrații publice, dezbateri în Parlament, memorii, dar mai ales…petiții, ce erau semnate de toți cetățenii marilor orașe ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei (Londra, Liverpool, Bristol, etc).[39] Astfel, Activismul civic a jucat, alături de cel politc un rol esențial în procesul de abolire a Comerțului transatlantic cu sclavi.

    William Wilberforce, membru al Parlamentului Britanic între 1780-1825, precum și liderul Mișcării de Abolire a Sclaviei în Imperiul Britanic, de la începutul secolului al-XIX-lea (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/William_Wilberforce)

   Aspectul cel mai interesant al acestei campanii împotriva comerțului transatlantic cu sclavi a fost gradul de susținere publică pe care reușește s-o mobilizeze. Wedgewood a produs mii de insigne anti-sclavie, o figură neagră pe un fond alb (cu motto-ul , , Nu sunt și eu om și frate?). Insignele s-au răspândit foarte rapid. Când numai în Manchester, 11.000 de persoane-două treimi din populația masculină au semnat cererea de a pune capăt comerțului cu sclavi, aceasta devine un apel pentru o politică externă etică, unul atât de răspândit, încât, guvernul nu mai are curajul să-l ignore.[40] Astfel, în 1807 este abolit Comerțul cu sclavi, realizat de negustorii britanici timp de mai bine de două secole și jumătate în întreaga lume.[41]

Începând de atunci, negustorii de sclavi condamnați erau pasibili, printr-o frumoasă ironie, de a fi deportați în colonia penitenciară britanică din Australia. Reformatorii nu au fost însă nici pe departe mulțumiți cu această victorie. În 1814, nu mai puțin de 750.000 de nume au figurat pe petiții care cereau abolirea sclaviei. [42] Momentul a marcat nașterea unui nou tip de politică și anume ’’peer pressure politics” (Politica grupului de presiune). Grație eforturilor activiștilor zeloși, înarmați doar cu tocuri de scris și indignare morală, Marea Britanie reușește să se întoarcă împotriva Sclaviei. Un fapt și mai remarcabil de atât, Comerțul transatlantic cu sclavi ajunge să fie abolit în ciuda unei opoziții hotărâte dictate de interesele particulare (precum cele ale armatorilor și proprietarilor de plantații).

O victorie a atras-o pe alta. Odată ce a dispărut negoțul cu sclavi, Sclavia nu putea decât să se reducă. Între 1808 și 1830, totalul populației de sclavi din Indiile de Vest Britanice scade de la circa 800.000 la 650.000.[43] În cele din urmă, în urma Actului de abolire a Sclaviei de la 1 august 1833 ( ce stipula faptul că toate persoanele aflate în sclavie, de pe întreg teritoriul Imperiului Britanic, începând cu această dată, dar și după ea, devin libere de orice formă de sclavie, iar copii născuți de aceste persoane, devin la rândul lor, libere[44]), Sclavia este declarată ilegală, sclavii din Caraibe fiind eliberati, iar proprietarii lor, fiind compensați prin intermediul unor împrumuturi guvernamentale speciale. În același timp, aceasta va fi abolită și în India (unde fusese practică chiar dinainte de venirea britanicilor, din Perioada Antichității) de către Compania Indiilor de Est (entitate economică ce va guverna India în numele Guvernului Britanic până la Răscoala Seepoy-ilor dintre 1857-1858) în 1843, sclavii devenind grădinari, majordomi și servitori ai coloniștilor britanici stabiliți în India.

Totuși, sfârșitul comerțului transatlantic cu sclavi realizat de britanici nu a însemnat și sfârșitul acestui comerț și al Sclaviei în Americi, el continuând în sudul Statelor Unite ale Americii și pe o scară mult mai largă, în Brazilia. Totuși, britanicii fac tot ce pot, în acea perioadă ca să pună capăt acestui trafic continuu. În acest scop, o escadră britanică este trimisă să patruleze coasta Africii de Vest, ofițerilor de marină oferinduli-se recompense pentru fiecare sclav pe care îl găseau și îl eliberau. Cu zelul adevărat al convertiților, britanici sunt deciși să elimine din mările Africii și Americii flagelul acestui comerț atroce care le infestase.

  Guvernele Spaniei și Portugaliei sunt constrânse să accepte prohibiții asupra comerțului, permițând Marinei Regale Britanice să acționeze împotriva supușilor lor fără consecințe, ba chiar sunt înființate curți internaționale de arbitraj (care vor preceda apariția Curții Internaționale de Justiție de la Haga, ce va apărea de abia la sfârșitul celui del Al Doilea Război Mondial). La rândul lor, francezii se alătură și ei patrulei, fără tragere de inimă, bombănind că ei sunt interesați să împiedice alte țări să profite de ceea ce ei fuseseră atât de nesăbuiți să interzică. Doar corăbiile sub pavilion american reușesc să sfideze regimul impus de britanici (ceea ce vor face în continuare până la sfârșitul Războiului Civil American, în aprilie 1865). Câtă forță a avut Campania împotriva comerțului cu sclavi o demonstrează faptul că ea nu a reușit să mobilizeze doar legiuitorii care să interzică acest negoț infam, ci și Marina Regală Britanică, care a reușit să și pună interdicția în aplicare.

**

  În ceea ce privește societatea americană și viziunea ei asupra abolirii Sclaviei în ciuda faptului că Declarația de Independență (emisă la 4 iulie1776) afirmă, cât se poate de clar că , , Toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre acestea fiind Viața, Libertatea și Căutarea Fericirii...”[45], ea se lovește de o mare problemă existentă deja în societatea americană de 157 de ani și anume...comerțul cu sclavi africani, această molimă ajungând și pe teritoriul nord-american, odată cu debarcarea primului transport de sclavi din Africa, pe Coasta Virginiei, în 1619, sclavii nefiind considerați cetățeni ai S.UA și alături de femei, neavând dreptul de a vota. Astfel, de la momentul ratificării Constituției (în martie 1789), sentimentul antisclavagist se dezvoltă, o mare parte a stăpânilor de sclavi africani decizând să-și elibereze cel puțin o parte din sclavi, astfel că, la 1800, mai mulți negri liberi trăiau în regiunea Chesapeake, decât în oricare altă parte a teritoriului S.U.A de la acea vreme, iar la 1810, 1 din 4 locuitori negri din statul Maryland era liber, așa cum era și 1 din 10 în statul Virginia.[46]

În același timp, dat fiind profilul economic diferit al părții de nord a S.U.A față de cea din sud (nordul avusese parte de o oarecare dezvoltare industrială încă din anii 1740-1750, din zorii Revoluției Industriale, exportată de stăpânirea colonială britanică, în timp ce sudul se baza în continuare, pe o economie extractivă, a plantațiilor și fermelor), cea mai mare parte a statelor din nordul S.U.A hotărăsc să abolească această instituție odioasă, începând cu Vermont (în 1777) și terminând cu New Jersey (în 1804). Comunitățile de negri liberi din nordul S.U.A reușesc să reziste, dezvoltând o remarcabilă încredere și solidaritate între membrii lor și totodată, creându-și o rețea bazată pe bisericile lor, propriile lor grupuri de ajutor și loje frățești. Bisericile separate ale negrilor (de confesiune baptistă și metodistă) datează din 1770, dar doar în 1816, Biserica Metodistă Episcopală Africană ajunge să fie prima astfel de congregație care se eliberează de sub controlul legal și financiar al albilor. Cu toate acestea, la începutul secolului al-XIX-lea, existau încă circa 30.000 de sclavi în statele din nordul S.U.A, jumătate dintre aceștia numai în New York, comerțul cu sclavi (dar nu și deținerea acestora) fiind interzis în cele din urmă, în 1808.[47]

Mai mult decât atât, mult așteptatul declin al sclaviei sudiste nu avea să aibă loc niciodată și asta datorită...inventării mașinii de prelucrat bumbacul, inventată de Eli Whitney în 1793, întrucât aceasta prin separarea de 50 de ori mai rapid a firelor de bumbac decât prin sortarea manuală reușea să crească volumul producției, ținând astfe pasul cu filaturile engleze.[48] În același timp, extinderea sclaviei în S.U.A, la începutul secolului al-XIX-lea, este favorizată de următorii factori:utilizarea sclaviei de plantație, întrucât proprietarii n-aveau idee cum să culeagă atât de mult bumbac, creșterea exponențială a cantității de bumbac exportate (de la 3.000 de baloturi, în 1790 la 4, 5 milioane, de baloturi[49]) de către S.U, A, fapt ce o transformă în cea mai mare exportatoare de bumbac în întreaga lume, expansiunea către nord-vestul, vestul-mijlociu și sudul S.U.A a coloniștilor americani și implicit, extinderea suprafeței națiunii americane între 1815-1830, unele dintre statele nou înființate, mai exact, cele din sudul S.U.A, fiind în favoarea Sclaviei (precum Georgia, Alabama și Louisiana), în timp ce altele, cele din nord-vestul S.U.A (precum Ohio, Indiana și Michigan) fiind împotriva ei, unitatea tânărului stat american putând fi menținută, cel puțin pe moment, prin acceptarea unei parități între statele intrate în Uniune[50] (unul sclavagist, celălalt liber de sclavie). Totodată, două fenomene interesante care se petrec în această perioadă (1800-1850) sunt cele ale evadării sclavilor afro-americani de pe plantații (cele mai faimoase cazuri din epocă fiind cel al artistului Solomon Northup, ajuns sclav peste noapte și al aboliționistei Harriet Tubman) și al revoltelor sclavilor afro-americani de pe plantații (el fiind prezent încă din secolul al-XVIII-lea, din timpul dominației britanice asupra Celor 13 colonii, precum Insurecția Sclavilor de la New York din 1741), însă spre deosebire de acea perioadă, acum apar mai mulți lideri ai sclavilor africani care reușesc să-i mobilizeze cu succes pe ceilalți sclavi împotriva stăpânilor lor americani albi, cel mai faimos dintre aceștia fiind Nat Turner, a căruia răscoală a fost în cele din urmă înăbușită de autoritățile sudiste în noiembrie 1831, prin capturarea și spânzurarea sa. Până la urmă, problema expansiunii Sclaviei este rezolvată prin Compromisul Missouri (practic strategia „Diviziunii politice și economice”) conform căruia statul Missouri a încercat să intre în Uniune, în 1820, această încercare fiind întâmpinată cu un aprig sentiment aboliționist de populațiile din nord și vest.[51] Compromisul a fost realizat când admiterea acestuia a fost contrabalansată de admiterea în nord a statului Massachusets, ce va deveni noul stat liber Maine. Comerțul cu bumbac este cel care unge, între începutul-mijlocul secolului al-XIX-lea, rotițele economiei americane, care are parte de o creștere extraordinară între 1820-1850 și duce totodată, la dezvoltarea economică a unor mari orașe din nordul S.U.A (precum New York, Boston sau New Jersey).[52] Însă tot el avea să ducă țara, la începutul anilor 1850...într-o gravă criză politică, din cauza incapacității sudului S.U.A de a se rupe de această instituție violentă și crudă și a se industrializa, fapt ce a dus la numeroase discuții în Congres, problema putând fi rezolvată printr-o singură cale și cea mai nefastă posibilă...un război civil.

    Strategia „Diviziunii politice și economice” își dorea, pe termen scurt, să obțină legitimitatea permanentă a instituției Sclaviei și să mențină unitatea statului american (cât mai mult posibil), însă, tocmai dihotomia dintre profilurile economice (Nordul industrializat Vs Sudul agrar) și ideologiile politice (Liberalii din nordul S.U.A, promotori ai ideii de acordare a drepturilor sociale și politice pentru toate clasele Vs Conservatorii din sudul S.U.A, promotori ai ideii de păstrare a privilegiilor politice și economice ale aristocrației funciare) va face ca acest ideal, cel al unității să fie imposibil de menținut.

Pe termen lung, aceasta strategie va duce la numeroase fricțiuni politice în cadrul Congresului S.U.A (acestea fiind alimentate și mai tare odată cu adoptarea unei noi legi, Legea Sclavilor fugari din 1850, conform căreia statutul unui sclav negru era judecat în fața unui comisar federal, fără niciunul din drepturile implicate în mod normal la judecarea unui individ liber, astfel că rasa predetermina vinovăția și mai mult decât atât, tuturor cetățenilor le era interzis să ajute la fuga sau salvarea unui sclav[53]), la popularizarea ideii că Sclavia trebuie abolită cât mai curând, prin publicarea unor opere precum ”The narrative of Frederick Douglas”, în care Frederick Douglass rememorează cu precizie, dar și emoție, transformarea cursului vieții sale, de la sclav la om liber sau , , Coliba unchiului Tom” a scriitoarei Harriet Beecher Stowe, în care este descrisă cu multă emoție și realism, brutalitatea sclaviei și nevoia de a rezista în fața legislației federale (apariția cărții lui Frederick Douglass reprezentând și momentul apariției unui nou gen al Literaturii Americane, cea memorialistică) și nu în ultimul rând (în ciuda victoriei lui Abraham Lincoln din cadrul Alegerilor de la 6 noiembrie 1860 ce părea un garant al stabilității națiunii americane prin prisma poziției sale moderate față de problema sclaviei ) la...izbucnirea Războiului Civil American (1861-1865), la 12 aprilie 1861, când trupele confederate trag primele focuri asupra Fortului Sumter din Charleston (oraș din Carolina de Sud), acest eveniment marcând începutul acestui conflict, ce va fi purtat pe deoparte, de forțele militare ale Uniunii (conduse de Președintele Abraham Lincoln) și de cealalta, de cele ale Confederației (conduse de Jefferson Davis, ce devine președinte al acesteia la 4 februarie 1861).

Comandantul fortului, Maiorul Robert Anderson se predă la mai puțin de 2 zile de la începutul acestui bombardament, lăsând fortul în mâinile trupelor Confederației, conduse de Generalul P.G.T Beauregard.[54] După victoria de la Fortul Sumter, încă 4 state decid să se alăture Confederației (Virginia, Arkansas, Carolina de Nord și Tennessee), fapt ce va ajuta Confederația, prin creșterea numărului său de efective militare și o va îngreuna pe cea a Uniunii. Deși la suprafață, Războiul Civil părea să fie un conflict inegal, cele 23 de state ce constituiau Uniunea reprezentând un avantaj demografic clar pentru aceasta, alături de dezvoltarea economică net superioară, observabilă în domenii precum cel al manufacturii (mai ales al producției de armament) și construcției de căi ferate, Confederația (reprezentată de statele din sudul S.U.A) se baza la rândul ei, pe o veche tradiție în domeniul pregătirii militare, având alături cei mai buni soldați și comandanți ai națiunii americane. Totodată, ei aveau și o cauză în care să creadă:păstrarea vechilor lor tradiții și instituții, cea mai importantă dintre acestea fiind sclavia, în timp ce Uniunea nu avea una, dar avea s-o găsească, curând...

         Bătălia de la Fortul Sumter, din 12 aprilie 1861 (Sursă foto:https://education.nationalgeographic.org/resource/battle-fort-sumter/)

    Primul an de război nu este presărat cu prea multe momente importante, Prima Bătălie de Bull Run (sau de la Manassas, cum e cunoscută în sud) de la 21 iulie 1861, în cadrul căreia 35.000 de soldați confederați, aflați sub comanda lui Thomas Jonathan “Stonewall” Jackson pun pe fugă un contingent mult mai mare de soldați unioniști spre Washington D.C, reprezentând singura acțiune militară mai importantă.[55]

Anul 1862, însă se va dovedi crucial pentru evoluția Uniunii în cadrul acestui război și viitorul acesteia...Astfel, în al doilea an de război, Generalul Winfield Scott este înlocuit de George B.McClellan. Acesta își va câștiga repede simpatia trupelor sale, însă scepticismul său de a avansa și ataca pozițiile slab apărate ale confederaților îl va frustra foarte tare pe Lincoln. În primăvara lui 1862, McClellan își conduce în cele din urmă, Armata Potomac-ului până la Peninsula Delmarva, între râurile James și York și capturează orașul Yorktown pe 4 mai.[56]

Cu toate acestea, combinarea forțelor Generalului Robert.E.Lee (confederat) cu cele ale lui Jackson îl va împinge înapoi, în cadrul Bătăliei de 7 zile (25 iunie-1 iulie), făcându-l să piardă teren în Virginia (acolo unde se dădeau luptele în acel an). La mijlocul lui 1862, McLellan este la rândul său înlocuit de Generalul Henry W.Halleck, continuând însă să rămână la comanda Armatei Potomac-ului. Apoi, Lee își mută trupele spre nord și își împarte forțele, trimițându-l pe Jackson să întâmpine trupele Generalului Pope (unionist) lângă Manassas, în timp ce Lee pleacă separat, cu cealaltă jumătate a trupelor sale. Decizia se dovedește a fi una nefastă, Pope zdrobind trupele confederate ale lui Jackson în cea de A doua bătălie de la Bull Run (sau Manassas, cum este cunoscută de sudiști) din 29 august același an. Mai mult decât atât, la mijlocul lui septembrie, în Bătălia de la Antietam (17 septembrie 1862), cu prețul a 12.410 morți dintr-un efectiv de 69.000 de soldați, Unioniștii mai obțin o victorie importantă în fața Confederaților care înregistrează 13.000 de morți dintr-un efectiv de aproximativ 52.000 de soldați.[57] Mai mult decât atât, în ciuda faptul că situația începea să se întoarcă în favoarea Uniunii, avantajul nu părea unul clar și era nevoie de un ideal care să motiveze trupele unioniste, un scop clar pentru care acestea să lupte. Astfel, la 22 septembrie 1862, Președintele Abraham Lincoln emite „Proclamației de Emancipare”.

    Aceasta este realizată la câteva zile după marea victorie a Unioniștilor de la Antietam și la începutul acesteia, el declară următorul lucru:, , Începând cu data de 1 ianuarie, în anul Domnului Nostru, 1863, toate persoanele deținute ca sclavi din cuprinsul unui stat sau o anumită parte a unui stat, oameni care se află în rebeliune contra Statelor Unite, ar trebuie de acum înainte și pentru totdeauna să fie liberi, iar Guvernul Statelor Unite, incluzând și puterea militară și navală, vor recunoaște și menține libertatea acestor persoane și nu vor face acțiuni care să reprime astfel de persoane sau oricare altele, în orice eforturi ar face pentru libertatea lor.”[58] Astfel, deși e o decizie luată doar pe durata acestui război (nu se știe cât avea să mai dureze și ce urma să se întâmple...), Lincoln pune capăt, astfel, ...sclaviei africanilor în S.U.A.

Totodată, el mai declară în această proclamație că astfel de oameni (adică foștii sclavi africani) vor fi primiți în serviciul militar al S.U.A, în forturi, garnizoane și poziții pentru a fi instruiți și a deveni soldați ai Armatei Unioniste.[59] Astfel, prin decizia luată, Președintele Lincoln nu numai că abolește această practică infamă, despre care am vorbit mai sus, ci reușește, totodată, să mărească efectivele numerice ale Armatei Unioniste, prin apariția de regimente de culoare (acest eveniment fiind foarte bine redat în filmul , , Glory”, realizat în 1989, ce spune povestea apariției Regimentului 54 Infanterie, condus de Robert Gould Shaw) și să le ofere soldaților, comandanților și generalilor lui o ideie pentru care să lupte și să câștige acest război:obținerea și apărarea libertății tuturor, dar mai ales a foștilor sclavi, care în curând, vor deveni....cetățeni afro-americani și se vor bucura de aceleași drepturi ca cetățenii albi. Iar efectele acestei decizii, ce va intra în vigoare de la 1 ianuarie 1863 se vor vedea în următorii 3 ani de război, când Unioniștii vor fi din ce în ce mai puternici în fața Confederaților.

În ciuda înlocuirii Generalului Mclellan (care nu știuse să profite de avantajul obținut în urma victoriei de la Antietam) cu Ambroise E.Burnside, care pierde Bătălia de la Fredericksburg (13 decembrie, 1862), în fața trupelor confederate ale lui Robert E.Lee ( și va fi înlocuit la rândul său, cu Generalul Joseph “Fighting Joe” Hooker), efectele deciziei lui Lincoln se vor vedea în următorii 3 ani de război, când trupele Uniunii vor deveni din ce în ce mai puternice în fața Confederației, beneficiind totodată și de noile tehnologii de război (pușca cu repetiție, carabina Remington, obuzele, cuirasatele și submarinele, toate acestea surclasând muschetele, tunurile de câmp și vapoarele aflate în dotarea Armatei Confederate).

   Astfel, în anul 1863, forțele unioniste înaintează din ce în ce mai mult în estul S.U.A, Generalul George G.Meade (care preia comanda trupelor unioniste de la Joseph Hooker, ce-și dăduse demisia, pe 28 iunie), ciocnindu-se cu forțele lui Lee, la Gettysburg, (oraș aflat în sudul statului Pennsylvania), într-o bătălie care va dura 3 zile (1-3 iulie) și în care, cu mari pierderi de vieți omenești, Unioniștii obțin o mare victorie în fața Confederaților.[60] Tot în acel an, la 19 noiembrie, 1863, Lincoln va ține celebrul său , , Gettysburg Adress” (Discursul de la Gettysburg), în care va vorbi despre importanța cinstirii soldaților căzuți în acest cumplit război pentru cauza libertății tuturor și a unității poporului american, discurs care îi va spori popularitatea și îl va face să fie reales în funcția de președinte, în noiembrie, 1864. În penultimul an de război, înfrângerea Confederaților e deja iminentă, Generalul William T.Sherman capturând la 2 septembrie 1864, Atlanta. Acesta adoptă strategia războiului total în marșul său prin sudul S.U.A, de capturare a celor 2 Caroline (de sud și nord) și a Georgiei, dând foc magaziilor de alimente, distrugând recoltele, căile ferate, podurile și micile fabrici din sud în încercarea sa de a pune la pământ efortul de război al Confederației.[61]

   În cele din urmă, Robert E.Lee se predă în fața lui Ulysses S.Grant la Appomatox, pe 9 aprilie 1865, fapt ce marchează sfârșitul Războiului Civil și victoria Uniunii în fața Confederaților.[62] Bucuria victoriei avea, însă, să fie umbrită 5 zile mai târziu, la 14 aprilie 1865, când, în timp ce se afla la Teatrul Ford din Washinghton D.C, Președintele Abraham Lincoln e asasinat de John Wilkes Booth, un actor și activist pro-sclavie, care imediat după ce l-a împușcat pe președinte, a sărit de la balconul lojei prezidențiale (timp în care și-a sclântit piciorul) și a strigat următoarele cuvintele:, , Sic semper tyrannis”[63]. La 19 iunie 1865, Generalul unionist Gordon Granger ajunge în sfârșit în Texas și dă vestea ratificării Proclamației de Emancipare, acesta fiind ultimul stat care va aboli instituția sclaviei.

   Predarea Generalului Robert.E.Lee în fața lui Ulysses.S.Grant Appomatox, 9 aprilie, 1865

 (Sursă foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Appomattox_Court_House )

   Victoria Unioniștilor în fața Confederaților din Războiul Civil American și expedițiile de cartografiere a interiorului Africii de la jumătatea secolului al-XIX-lea, precum expediția jurnalistului american Henry Morton Stanley în Africa de Est, în căutarea doctorului David Livingstone (1868-1873), în cadrul căreia Stanley își va face însemnări în jurnalul său despre infamul comerț cu sclavi pe care îl realizeză Bargash, sultanul Zanzibarului (insula Zanzibar fiind parte la acea vreme a Sultanatului Oman,  ce era implicat în comerțul cu sclavi africani din estul Africii încă din secolul al-XVII-lea, ea devenind ulterior, la sfârșitul secolului al-XIX-lea, colonie britanică) sau cea a exploratorului francez, Pierre Savorgnan de Brazza pe văile fluviilor Congo și Ogoue, din Centru Africii, între 1875-1878, vor reprezenta două momente de o importanța crucială ce vor marca sfârșitul procesului de abolire a sclaviei, aceasta fiind interzisă până atuncă în Marea Britanie (1834), Franța (1848), Moldova și Țara Românească (1856-Sfârșitul Robiei Țiganilor, fenomen început în 1385 de către Domnitorul Țării Românești, Dan I și încheiat prin intervenția politicianului Mihail Kogălniceanu, cel care va proclama mai târziu, la 9 mai, 1877, indepedența statului român față de Imperiul Otoman), S.U.A (prin Proclamația de Emancipare, emisă de Președintele Abraham Lincoln la 1 ianuarie 1863), Brazilia și Cuba fiind ultimele state care în 1865 și respectiv, 1888 (ambele) vor pune capăt acestei practici odioase.

   În concluzie, Sclavia a fost o practică socială, politică și culturală a cărei popularitate a crescut din ce în ce mai mult între secolele XV-XVIII, datorită mentalității marilor puteri europene ale vremii (bazată pe ideea de superioritate a civilizației și culturii europene în raport cu cea indigenă și africană), dar a scăzut în popularitate din ce mai mult în secolul al-XIX-lea, când pe deoparte, concepte politice precum , , Democrație”, , , Drepturi cetățenești”, , , Vot universal”, apar atât în civilizația vest-europeană, cât și în cea americană, iar pe cealaltă, Revoluția Industrială ia cu asalt aceste spații și le schimbă profilul economic pe deplin, făcând ca Sclavia să fie eliminată de acestea și văzută ca o amintire înfricoșătoare a Lumii Vechi, care trebuia să dispară…pentru totdeauna!

Bibliografie

  I.Surse primare

1.     Slavery Abolition Act of 1833,  Legislation.gov.uk[https://www.legislation.gov.uk/ukpga/Will4/3-4/73/1991-02-01/data.pdf]

2.     Declaration of independence, Government Archives[ https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript]

3.     Transcript of The Proclamation of Emancipation, Government Archives, [https://www.archives.gov/exhibits/featured-documents/emancipation-proclamation/transcript.html]

II.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Darwin, John, Ascensiunea și căderea puterilor globale, 1400-2000, Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2021

2.     David Eltis&Stanley L.Engerman, The Cambridge World History of slavery, Vol.3 (1420-1804), Cambridge University Press, Cambridge, 2011

3.     Drescher, Seymour, Abolition.A history of slavery and antislavery, Cambridge University Press, Cambridge, 2009,

4.     Emett Jefferson, Murphy, Istoria Civilizației Africane, Editura BPT, București, 1980

5.     Frankopan, Peter, Drumurile Mătăsii, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2019

6.     Ferguson, Niall, Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2018,

7.     John Hope Franklin&Evelyn Higginbotham, From slavery to freedom.A history of Afro-americans, McGrow Hill Companies Inc., New York, 2011,

8.     Jenkins, Phillip, O istorie a Statelor Unite ale Americii, Editura Artemis, București, 2002

9.     Morris, Ian, De ce Vestul deține supremația, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2012

10. Paine, Lincoln, Marea și civilizația.O istorie maritimă a lumii, Editura Polirom, Colecția Historia, Iași.2018

III.Surse web

1.     https://www.britannica.com/topic/slavery-sociology

2.     https://worldhistorycommons.org/devshirme-system

3.     https://ro.wikipedia.org/wiki/Portulan

4.     https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabotaj

5.     https://www.britannica.com/topic/encomienda

6.     https://en.wikipedia.org/wiki/Converso

7.     https://en.wikipedia.org/wiki/Morisco

8.     https://en.wikipedia.org/wiki/Hacienda

9.     https://www.britannica.com/topic/mestizo

10. https://www.britannica.com/topic/Middle-Passage-slave-trade

11. https://www.britannica.com/topic/Haitian-Revolution

12. https://www.history.com/topics/american-civil-war/american-civil-war-history

13. https://www.britannica.com/summary/American-Civil-War-Timeline

[1] https://www.britannica.com/topic/slavery-sociology

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ian Morris ,De ce Vestul deține supremația ,Editura Polirom ,Colecția Historia ,Iași ,2012 ,Cap.6 ( , ,Declinul și prăbușirea”) , Subcap.  , ,Noua ordine mondială” ,p.223

[5] Tributul de sânge cerut de Imperiul Otoman țărilor cucerite sau vasale acestuia (https://worldhistorycommons.org/devshirme-system)

[6] Peter Frankopan ,Drumurile Mătăsii ,Editura Trei ,Colecția Istorie ,București ,2019 , Cap.11 ( , ,Drumul Aurului”) ,p.227

[7] Portulan-Hartă ce-i arăta unui navigator principalii curenți ,coastele ,insulele și porturile aflate în regiunea în care acesta dorea să călătorească (https://ro.wikipedia.org/wiki/Portulan)

[8] Cabotaj-Proces de navigație de-a lungul coastelor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cabotaj )

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Lincoln Paine ,Marea și civilizația.O istorie maritimă a lumii ,Editura Polirom ,Colecția Historia ,Iași.2018 ,Cap.14 ( , ,Înconjurul lumii”) ,Subcap. , ,Definirea spațiului” ,p.326

[12] Op.cit ,p.228

[13] Ibidem

[14] Encomienda-Sistem de muncă conform căreia un conquistador , soldat sau funcționar al statutului ce ajungea într-un teritoriu spaniol din America de Sud ,Centrală sau Caraibe , primea o subvenție financiară , cel stabilit cerând la rândul lui ,tribut de la indigeni în aur ,natură sau muncă pentru a-i proteja și instrui în credința creștină (https://www.britannica.com/topic/encomienda )

[15] Conversos- Foștii credincioși mozaici ce trebuiau să se convertească la romano-catolicism , în urma capturării Granadei din mâinile sultanului Boabdil de către regele Ferdinand de Aragon ,la 2 ianuarie 1492 , sau erau obligați să părăsească Spania  (https://en.wikipedia.org/wiki/Converso )

[16] Moriscos-Foștii musulmani ce trebuiau să se convertească la romano-catolicism , în urma capturării Granadei din mâinile sultanului Boabdil de către regele Ferdinand de Aragon , la 2 ianuarie1492 sau erau obligați să părăsească Spania și să plece în altă parte a Europei , după ce Regatul Spaniei a interzis practicarea deschisă a religiei islamice , la începutul secolului al-XVI-lea (https://en.wikipedia.org/wiki/Morisco )

[17]David Eltis&Stanley L.Engerman ,The Cambridge World History of slavery ,Vol.3 (1420-1804) , Cambridge University Press ,Cambridge ,2011 ,Chapter 13 (“Slavery in the Atlantic Islands and The Early Modern Spanish Atlantic World”) , Subchapter “The Organzation of the Slave Trade” ,pp.333-334 ,

[18] Ibidem

[19] Hacienda-Proprietate funciară ,moșie a unui conchistador spaniol obținută în urma participării la o expediție de cucerire a unui teritoriu din America Latină (https://en.wikipedia.org/wiki/Hacienda )

[20] Mestizo-Persoană rezultată în urma încrucișării dintre un bărbat spaniol și o femeie de origine non-europeană (indigenă) (https://www.britannica.com/topic/mestizo ) 

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Ibidem

[25] Emett Jefferson ,Murphy ,Istoria Civilizației Africane ,Editura BPT ,București ,1980 ,Cap.13 ( , ,Europa și Africa:contactele de pe coastă și comerțul cu sclavi”) ,p.95-113

[26] John Hope Franklin&Evelyn Higginbotham ,From slavery to freedom.A history of Afro-americans ,McGrow Hill Companies Inc. ,New York ,2011 , Chapter 2 (“Africans in the Atlantic World”) , p.24

[27] Emett Jefferson Murphy ,Op.cit ,pp.94-95

[28] Ibidem

[29] Ibidem

[30] Ibidem

[31] Ibidem

[32] Ibidem

[33] Ibidem

[34] Pentru întreaga listă de obiecte enumerate de John Barbot vezi Emett Jefferson ,Murphy ,Istoria Civilizației Africane ,Editura BPT ,București ,1980 ,Cap.13 ( , ,Europa și Africa:contactele de pe coastă și comerțul cu sclavi” ,pp.97-98

[35] Middle passage- Parte a comerțului transatlantic cu sclavi ,ce reprezenta practic ,transportarea a milioane de africani peste Oceanul Atlantic , spre orașele din Lumea Nouă ,unde aceștia erau vânduți ca sclavi (https://www.britannica.com/topic/Middle-Passage-slave-trade )

[36] Emett Jefferson Murphy ,Op.cit ,p.158

[37]Seymour Drescher ,Abolition.A history of slavery and antislavery ,Cambridge University Press ,Cambridge ,2009 , Part 2:”Crisis” , p.100

[38] https://www.britannica.com/topic/Haitian-Revolution

[39] Niall Ferguson ,Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă ,Editura Polirom , Colecția Historia ,Iași ,2018 , Cap.3 ( , ,Misiunea) ,Subcap   , ,De la Clapham la Freetwon” , pp.116-117

[40] Ibidem

[41] Ibidem

[42] Ibidem

[43] Ibidem

[44] Slavery Abolition Act of 1833 , Legislation.gov.uk[https://www.legislation.gov.uk/ukpga/Will4/3-4/73/1991-02-01/data.pdf] ,accesat la data de 11.04.2023 ,între 13:10-13:13

[45] Declaration of independence ,Government Archives[ https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript ] , accesat la 14.04.2025 , între 11:35-11:50

[46] The Cambridge History of World Slavery , edited by David Eltis&Stanley L.Engerman ,Cambridge University Press ,Cambridge ,2011 ,Part 5:Slavery in The Americas , Chapter 16 (‘’Slavery in the Americas”) ,p.427

[47] Philip Jenkins ,O istorie a Statelor Unite ale Americii ,Editura Artemis ,București ,2002 ,Cap.2 ( , ,Revoluția și crearea unei națiuni.1765-1825) ,Subcap.Dezvoltarea Sclaviei ,pp.89-93

[48] Ibidem

[49] Ibidem

[50] Este vorba de Uniunea Constituțională a S.U.A

[51] Ibidem

[52] John Darwin ,Ascensiunea și căderea puterilor globale ,1400-2000 ,Editura Litera ,Colecția Kronika ,București ,2021 ,Cap.5 ( , ,Cursa contracronometru”) , p.287

[53] Op.cit ,p.126

[54] https://www.history.com/topics/american-civil-war/american-civil-war-history

[55] Ibidem

[56] Ibidem

[57] Ibidem

[58] Transcript of The Proclamation of Emancipation ,Government Archives

[https://www.archives.gov/exhibits/featured-documents/emancipation-proclamation/transcript.html] , accesat 14.04.2025 , între orele 14:35-14:50

[59] Ibidem

[60] https://www.britannica.com/summary/American-Civil-War-Timeline  

[61] Ibidem

[62] Ibiden

[63]  , ,Așa pățesc tiranii!” (în latină ,în orig.)