O poveste de dragoste: Marea Britanie și biscuiții
În secolul al XIV-lea, termenul de „biscuit” apăruse deja în limba engleză, împrumutat pe filiera franceză (bis-qui), cu rădăcină latină panis biscotus, care înseamnă „pâine coaptă de două ori”. Însă definiţia devenise destul de largă. Existau şi alte forme ale acestui amestec de făină cu apă, de exemplu, clătitele. Însă extrem de populare în perioada medievală au fost napolitanele, făcute din aluat umed îndulcit, gătite deasupra unei flăcări, care puteau lua diferite forme, în funcţie de tehnologia vremii.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Prinţul de Wales şi Ducesa de York le ofereau invitaţilor biscuiţi care aveau imprimate diferite simboluri patriotice (de exemplu, efigia regatului), pentru a-i scufunda în paharul cu vin. Serviţi la sfârşitul mesei, biscuiţii „limbi de pisică” erau lungi şi subţiri, pentru a încăpea în cupa cu licoarea lui Bachus.
Secolul al XVIII-lea a venit cu două noi tipuri de biscuiţi: Savoy şi Ratafias. Primii erau cunoscuţi drept ladyfingers (pişcoturi), iar ceilalţi aveau aromă de migdale. Până în secolul al XIX-lea, biscuiţii erau prezenţi peste tot: în bucătăriile sărace, la întâlnirile doamnelor cochete din high life şi în mâinile copiilor care se jucau pe maidane. Uşor de făcut în casă, erau potriviţi pentru orice ocazie.
Cei din clasa mijlocie şi cei bogaţi îi consumau ca desert, alături de îngheţată, fructe sau nuci. Acesta a fost şi momentul de glorie al aşa-numiţilor petit fours, biscuiţi mici, delicaţi, copţi la foc mic. Populare au devenit şi gustările dulci, servite la un pahar de vin sau alături de o ceaşcă de ceai. Însăşi Regina Victoria era fascinată de biscuiţi şi îi plăcea să mănânce langues de chat, pandişpan cu ciocolată, napolitane şi prăjituri din orez.
Pentru a satisface apetitul crescând al britanicilor pentru biscuiţi, în scurt timp a început fabricarea în masă, în anul 1880 existând deja fabrici care produceau biscuiţi pentru oricine. Aceştia erau comercializaţi în cutii metalice speciale, colorate şi frumos gravate, în care biscuiţii erau aşezaţi cu grijă, ca nişte bijuterii preţioase.
Gustarea de după-amiază, un obicei nobiliar
Biscuiţii „shortbread” erau preparaţi din aluatul de pâine rămas nefolosit, uneori îndulcit şi uscat în cuptor pentru a forma o pâine tare. Mai târziu, a fost introdus în acest aluat şi untul, ceea ce a transformat biscuiţii într-o delicatesă cumpărată doar de Sărbători. Regina Maria a Scoţiei iubea nespus acest tip de biscuiţi cu făină, unt, zahăr, uneori cu migdale şi citrice.
Ceaiul de după-amiază a fost introdus în Anglia în anul 1840 de către Anna, cea de-a şaptea ducesă de Bedford. Se spune că ducesei i se făcea mereu foame în jurul orei 4 după-amiaza, mai ales că cina era servită târziu, la ora 8 seara. Fiind o perioadă lungă de timp între prânz şi cină, ducesa a cerut să i se pună pe o tavă ceai, pâine, unt, tort şi să-i fie aduse în camera ei.
În timp, acesta a devenit un obicei nobiliar și a început să invite prieteni să i se alăture. La 1880, „pauza pentru ceai” devenise un eveniment social la modă printre aristocraţi. Doamnele îmbrăcau rochii lungi din mătase sau dantelate, îşi puneau mănuşi şi pălării şi savurau gustarea în salon între orele 4 şi 5 după-amiaza. Astăzi, alături de ceai, sunt consumate prăjituri, biscuiţi şi alte produse de patiserie.
Perioada victoriană a adus cu ea o înflorire a industriei fabricării gustărilor dulci sau sărate. Atunci au fost perfectate diverse reţete de prăjituri pentru ziua de naștere, Swiss Roll și Victoria Sponge. Biscuiții Garibaldi au început să fie populari începând cu 1861, iar Cream Crackers au apărut în 1885. Doi medici scoțieni au inventat Digestive în 1839, ca ajutor pentru digestie, iar în 1892 McVitie’s & Price, compania din Edinburgh, a început să îi fabrice pe scară largă.
Biscuit de acum 200 de ani – o carte poştală?
Un biscuit din 1784, găsit pe o corabie a Imperiului Britanic, a supraviețuit până în zilele noastre. Este păstrat la Muzeul Naţional Maritim din Greenwich, Marea Britanie.
Fiindcă erau rezistenţi şi nu mucegăiau, unii marinari foloseau biscuiții drept cărţi poştale către cei dragi, aflaţi la mii de kilometri distanţă, pe uscat.
FOTO: GETTY IMAGES, SHUTTERSTOCK, MUZEUL NAŢIONAL MARITIM DIN GREENWICH
Fragmentul face parte din articolul „Istoria biscuiţilor: de la medicament la desert regal”, publicat în numărul 239 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe paydemic.com.
