O istorie frivolă a şampaniei Belle Époque

Pentru şampania franţuzească, „La Belle Époque“ înseamnă perioada de glorie. Mari Duci şi Arhiduci, pene de struţ, can-can, mănuşi glacé, demimondene, Art Nouveau, curse de maşini, Ballets Russes – toate sunt stropite cu valuri de vin efervescent. Şampania reprezintă chintesenţa luxului şi abundenţei: sclipeşte în cupele regilor, dar şi în cele ale industriaşilor, traversează oceane la bordul transatlanticelor, celebrează reuşite aviatice – practic, „unge roţile vieţii sociale”, după cum plastic se exprima, în 1882, editorul britanic Henry Vizetelly.

Prosperitatea economică, dezvoltarea urbană, progresul tehnologic, dar şi extravaganţele fără frontiere sunt ingrediente tipice Belle Époque. Iar şampania însoţeşte toate evenimentele sociale: e omniprezentă la aniversări, festivităţi familiale, reuniuni mondene. Regele englez Eduard al VII-lea o savurează din conduri de balet, legendara curtezană Cora Pearl, alintată şi „Marea Orizontală”, se îmbăiază în licoarea cu proprietăţi afrodisiace – aşa cum avea să o facă, două generaţii mai târziu, Marilyn Monroe.   

Este vremea când marile case producătoare folosesc artele pentru a promova vinul efervescent. Pictorii Pierre Bonnard, Alphonse Mucha, Toulouse-Lautrec, Manet, Cezanne expun lucrări în care şampania e vedetă. Pe de altă parte, presa populară satirizează defectele elitelor, folosindu-se de simbolistica băuturii respective.

Se compun valsuri cu dedicaţie: „Charles Heidsieck Waltz”, numit după celebrul producător de champagne, este o piesă orchestrală interpretată în 1895, în cinstea împăratului austriac de atunci, şi savurată, obligatoriu, împreună cu spumantul casei.

Gheorge Ghica bea spumant – şi se însoară cu Liane de Pougy 

Demimondenele pariziene – Emilienne d’Alençon, Cléo de Mérode, Caroline Otéro – se delectează cu şampanie, cot la cot cu doamnele şi domnii din înalta societate. Ce poate fi mai şic de-atât? Tot sub auspiciile spumoasei băuturi, prinţul Gheorge Ghica, din ramura „Brigadier” a familiei şi nepot al reginei Natalia a Serbiei, o ia de soţie pe steaua Folies Bergère, Liane de Pougy.

Templul licorii cu bule este considerat Maxim’s, faimosul restaurant decorat în stil Art Nouveau şi deschis, în 1893, pe rue Royale. Extravaganţele fac parte din peisaj: un anume Maurice Bertrand, poreclit „Le Monsieur de Chez Maxim’s”, cere voie să organizeze funeraliile unui bun amic în incinta localului. Sicriul este transportat cu mare pompă în sala mare, iar muşterii sunt invitaţi să aducă un ultim omagiu răposatului. Când capacul coşciugului e deschis, surpriză: înăuntru „repauzează” doar sticle cu şampanie, care sunt imediat deschise şi băute în amintirea defunctului...

Ingredient al balurilor de societate 

Balurile de societate sunt la ordinea zilei, iar Parisul excelează la acest capitol: sunt legendare petrecerile marchizului Boni de Castellane (Paul Ernest Boniface de Castellane), prinţesei de Broglie (Marie Charlotte Constance Say, din anturajul căreia s-a inspirat scriitorul Marcel Proust), ducesei de Gramont sau cele „persane”, ale contesei de Clermont-Tonnerre (căsătorită, în 1878, cu Raoul Chandon de Briailles, fondator al casei de şampanie „Moët & Chandon”).

Festivităţile mondene nu se opresc însă la porţile Oraşului Luminilor. În Biarritz şi pe Coasta de Azur, în Budapesta şi la Viena, în stabilimentele balneare din Germania sau în cabanele de vânătoare din Scoţia, orice prilej de distracţie e „stropit” cu şampanie. Pe Costa de Azur, presa vremii menţionează, ca fapt divers, aranjamentul festiv realizat la porunca unui aristocrat rus: o lebădă sculptată în gheaţă, având deasupra un munte de caviar şi plutind graţios pe un lac de şampanie... 

Tango şi zboruri demonstrative 

În jurul anului 1910, tangoul îşi face apariţia în Franţa şi, în ciuda originilor sudamericane, e invariabil acompaniat de şampanie. Prinţesa de Broglie, mare amatoare de vin efervescent şi îndrăgostită de tango, câştigă, în 1913, un concurs parizian de gen.

Şampanie se bea la cursele de cai, dar şi la mult apreciatele curse de automobile. În reclamele Michelin, stă scris că pneurile firmei „beau obstacole” – iar celebra mascotă de cauciuc e reprezentată cu o cupă de şampanie, plină cu cioburi şi cuie. Şi începuturile aviaţiei sunt udate cu vinuri efervescente. Cu ocazia diverselor zboruri demonstrative, mulţimea poate citi numele marilor mărci de spumant, imprimate pe fuselajul aparatelor de zbor: Cliquot, Mumm, Roederer, Moët, Pommery.  

În 1909, reprezentanţii producătorilor de şampanie organizează, la Reims, o săptămână a aviaţiei, numită „Tournoi d’oiseaux” („Turnirul păsărilor”). Participanţii la eveniment, printre care legendarul Louis Blériot, care tocmai traversase Canalul Mânecii, primesc, fiecare, câte o sticlă magnum. Nişte ani mai târziu, gestul de a oferi şampanie va avea consecinţe nebănuite la festivităţile de premiere pentru Formula 1.

Originea „duşurilor” Formula 1 

Ritualul stropirii mulţimii cu şampanie, la festivităţile de premiere pentru cursele de Formula 1, este un ecou târziu al spiritului Belle Époque. În fapt, şampania apare în cursele automobilistice în 1950, data organizării primului campionatului mondial de gen la Reims, în regiunea Champagne. Verişorii Paul Chandon Moët şi Frédéric Chandon de Brailles, mai iubitori de întreceri auto, oferă câştigătorului de atunci o sticlă jeroboam (având capacitatea a patru recipiente obişnuite) de şampanie Moët & Chandon. Obiceiul de a oferi pilotului câştigător o „champagne” se încetăţeneşte în anii următori.

Cel care agită pentru prima oară sticla – ceea ce duce la expulzarea neaşteptată a dopului şi stropirea mulţimii, venită să asiste la „24 Heures du Mans” – este americanul Dan Gurney, în anul 1967. Incidentul are priză, iar piloţii care i se succedă pe podiumurile internaţionale stropesc şi ei mulţimea cu vin efervescent. Excepţie o fac, astăzi, câştigătorii circuitului de 500 mile de la Indianapolis, unde, prin tradiţie, învingătorului îi este oferită o sticlă cu lapte, şi cei ai Grand Prix-ului din Bahrein, unde vinul e înlocuit cu suc acidulat de portocale, date fiind restricţiile impuse de religie.

Lumea Nouă, în efervescenţă 

Nebunia numită şampanie cuprinde, inevitabil, şi Lumea Nouă. În Statele Unite, consumul de şampanie se cuadruplează între 1900 şi 1909, în ciuda taxelor exorbitante, a competiţiei produselor locale şi a eforturilor ligilor de temperanţă, care proscriu consumul de alcool.

Noii milionari o beau în cantităţi uriaşe. Se spune că în 1906, chiar înaintea cutremurului devastator care a distrus trei sferturi din oraşul San Francisco, faimosul tenor Caruso, aflat în reşedinţa bogătaşului James Ben Ali Haggin, cânta o arie opera „Pagliacci”, cu mâna odihnindu-i-se maiestuos pe un magnum de şampanie... Efervescent se bea şi în Australia, chiar în inima exploatărilor aurifere. În 1909, un reprezentant al casei de şampanie Heidsieck scrie acasă, arătând cum, în ziua de plată, minerii dau năvală în localuri, ca să comande „cea mai bună şampanie”.  

 Şampanie şi diamante 

„Belle Époque Perrier-Jouët” este o marcă de şampanie franţuzească imposibil de confundat: nu numai datorită savorii specifice, cât mai ales designului sticlei – o creaţie Emile Gallé, figură marcantă a mişcării Art Nouveau. Din 1902, când a început (şi a intrat în istorie) colaborarea cu Gallé, casa „Perrier-Jouët” nu a încetat să colaboreze cu artişti şi designeri internaţionali. Astăzi, şampaniile sale premium merg braţ la braţ cu produse exclusive de broderie, artă florală, design interior şi vestimentar, muzică, pictură – dar şi orfevărie de lux. În spirit Belle Époque, casa se laudă cu o broşă semnată „Van Cleef & Arpels”, ce etalează 450 de diamante şi 259 de safire. Bijuteria reproduce motivul floral al anemonei lui Gallé – o reflexie în aur alb a vinului rafinat, care a fost şi el elaborat, nu-i aşa, ca o bijuterie a simţurilor.