⬆

O glorificare a spiritului de sacrificiu francez: «Burghezii din Calais» de Auguste Rodin

Autor: prof. dr. Sorin Oane

Antichitatea cunoaște cazuri celebre de sinucidere. Cele ale lui Socrate sau Seneca, de exemplu. Evul Mediu, în schimb, se remarcă prin absența aproape totală a sinuciderilor ilustre, în contrast cu Antichitatea. În peste o mie de ani, nici o sinuciderea celebră! Există însă o serie de substitute la această stare, și anume sinuciderea ludică în cadrul turnirurilor. Acestea sunt sinucideri indirecte, de tip războinic.

Cea mai celebră situație de sinucidere medievală este una de tip altruist, sceneta fiind cunoscută sub numele de „burghezii din Calais”. Povestea este, de fapt, o glorificare a spiritului de sacrificiu francez. Ce spune ea? O să aflăm imediat. Să o luăm însă cu începutul. În 1328, ultimul fiu al regelui Franței Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, a murit fără a lăsa un succesor. S-au ivit însă imediat doi candidați la tron : Eduard al III-lea, regele Angliei, nepot de soră al lui Carol al IV-lea și al lui Filip de Valois, văr primar cu regele decedat. Baronii Franței l-au preferat pe Filip, care ca rege a devenit Filip al VI-lea. În 1337, el confiscă ducatul Guyenne, feuda regelui Angliei.

Ca ripostă, Eduard al III-lea a revendicat coroana Franței și a declarat război lui Filip. Este începutul Războiului de 100 de ani (1337-1453), considerat și astăzi ca cel mai lung război din istorie. Aparent, Franța era mai puternică decât Anglia. Regatul era mai bogat și mai populat. Dar, armata engleză utiliza tunurile și beneficia și de o altă armă redutabilă : arcurile lungi. În 1346, armata franceză este înfrântă decisiv la Crécy, în prima mare bătălie a acestui război. După asta, urmează povestea emoționantă a „burghezilor din Calais”.

Scurtă istorie

Orașul Calais, fortificat în secolul al XII-lea, a cunoscut dealungul timpului o prosperitate economică importantă, grație comerțului pe mare. Dezastrul de la Crécy, din 1346, l-a lăsat însă pe regele francez în imposibilitatea ajutorării acestuia. Prin urmare, orașul Calais este supus de englezi unui lung asediu, timp de aproape un an. Orașul a rezistat din 29 august 1346 până la 3 august 1347, dar a capitulat după ce flota engleză a organizat o blocadă. Orașul trebuia să le asigure englezilor dominația asupra Canalului Mânecii. Datorită asediului populația ajunsese să sufere cumplit de sete și de foame.

Francezii au rezistat însă aproape un an, cu mult eroism, producând pagube însemnate englezilor. Eduard al III-lea a somat atunci pe locuitori să-i trimită cheile prin câțiva cetățeni bogați ai orașului, îmbrăcați în haine de penitenți și cu ștreangul la gât, spre a fi spânzurați, ca pedeapsă pentru rezistența lor îndârjită. În caz contrar, amenința să radă orașul de pe fața pământului. Spre uimirea regelui, șase orășeni i s-au înfățișat, gata să-și sacrifice viața pentru salvarea concetățenilor lor.

Cei șase au fost: Eustache de Saint-Pierre, Jean d’Aire, frații Jacques și Pierre de Wiessant, Jean de Fiennes și Andrieus d’Andres. În final, locuitorii Calais-ului au fost cruțați tocmai datorită spiritului de sacrificiu al celor șase. Orașul va fi golit însă treptat de francezi și populat de englezi, care-l vor stăpâni până în 1558.

Povestea se găsește în „Cronicile” lui Froissart

Povestea trebuie citită în Froissart. Jean Froissart (1337-1404) este istoricul francez care a lăsat posterității cea mai fermecătoare cronică medievală. O cronică împodobită cu miniaturi splendide. Froissart era născut la Valenciennes, în regiunea Hainault, ce va fi anexată Franței de Ludovic al XIV-lea, dar care pe atunci ținea, ca dependență politică, de Imperiul romano-german. Francez de limbă, acest valon nu era de fapt un supus al regelui Franței, iar opera lui aparține deopotrivă literaturii franceze cât și celei belgiene de expresie franceză. Inițial, Froissart a intrat în slujba seniorului de Valenciennes, Jean de Beaumont, din familia conților de Hainault.

Din 1361 a devenit poetul și cronicarul reginei Philippa de Hainault, nepoata lui Jean de Beaumont și soția lui Eduard al III-lea al Angliei. Oficial era „cleric” al reginei, în realitate era atașat „secretariatului” reginei. A avut o viață destul de agitată, peregrinând pentru documentarea lui istorică prin Franța, Anglia, Italia și Țările de Jos. L-a acompaniat chiar pe Eduard „Prințul Negru”, fiul cel vârstnic al reginei, în unele dintre campaniile acestuia. După moartea reginei, în 1369, Froissart s-a reîntors la Valenciennes. Patru ani mai târziu a intrat în serviciul lui Wenceslas de Luxemburg, duce de Brabant, până în 1384.

Ultimul său patron a fost contele de Blois, pe acesta servindu-l în calitate de capelan. Între 1389 și 1394 trăiește din preoție la Valenciennes. În 1394, se duce în Anglia, la chemarea lui Richard al II-lea – fiul Prințului Negru – care își amintise de serviciile făcute bunicii sale, dar nu va rămâne aici mult timp. Data morții lui nu este cunoscută, ultimele informații despre el fiind din anul 1404. Se presupune că ar fi murit în anul 1410.

Froissart a scris o lucrare de maximă importanță pentru istoria Războiului de 100 de ani, Cronicile Franței, Angliei, Scoției și Spaniei, operă redactată de-alungul întregii sale vieți, în care prezintă evenimentele perioadei 1327-1400, bazându-se, în parte, pe opera anterioară a lui Jean de Bel, canonic din Liège, dar căpătând informații de primă mână de la multele persoane importante cu care a venit personal în contact. Froissart este considerat astăzi ca primul mare reporter de război din istorie. Informația folosită de Froissart este cu precumpănire de proveniență orală. Ea a fost dobândită îndeobște de la înșiși participanții la acțiune.

Scrierea lui este una dintre cele mai importante izvoare istorice despre prima parte a Războiului de 100 de ani. Despre cucerirea Calais-ului și povestea celor șase burghezi care și-au oferit cu altruism viața spre a salva orașul lor aflăm doar de la cronicarul francez. Froissart menționează însă doar numele a patru dintre ei: Eustache de Saint Pierre, Jean d’Aire, Jacques de Wiessant și Pierre de Wiessant. El descrie cu mult dramatism cum fiecare dintre cei patru și-a anunțat, în piața cea mare a orașului, intenția de a se oferi ca ostatic regelui englez, pentru ca acesta să cruțe orașul.

Numele celorlalți doi sunt menționate într-un manuscris descoperit în Biblioteca Vaticanului în 1863, ele fiind cele ale lui Jean de Fiennes și Andrieus d’Andres. Finalul poveștii? Regina Philippa de Hainault, soția regelui Angliei, originară din Valenciennes – ca și Froissart –, admirând curajul și sacrificiul celor șase, și-a rugat soțul să îi ierte. Regina era însărcinată și credea că moartea celor șase ar fi fost de rău augur pentru copilul încă nenăscut.

Sculptura lui Auguste Rodin

În 1884, municipalitatea din Calais, în frunte cu primarul Omer Dewavrin, lanseză ideea realizării unei Auguste Rodin (foto) statui care să amintească despre spiritul de sacrificiu francez și despre această poveste din Războiul de 100 de ani. Cei șase burghezi din Calais erau receptați de opinia publică ca niște adevărate simboluri ale patriotismului francez. În ianuarie 1885, Dewavrin îi comandă lui Auguste Rodin un monument pentru comemorarea lui Eustache de Saint-Pierre (acesta a trăit între 1287-1371), cetățean al orașului Calais, celebru prin devotamentul arătat concetățenilor săi cu ocazia predării orașului regelui englez Eduard al III-lea, în august 1347.

Dar, deși cel mai pregnant personaj al grupului este acest Eustache de Saint Pierre, Rodin îi prezintă pe toți în cadrul unui grup statuar, acordându-le un statut de egalitate. Artistul îi surprinde în momentul în care aceștia, crezând că merg la moarte, părăsesc orașul, spre disperarea celor rămași între zidurile lui. Chiar între ei pare să fi exitat unele îndoieli și conflicte. Privirea fiecăruia este însă eroică, ei acceptându-și soarta ca pe un fel de fatalism. În opera lui Rodin, personajele sunt reprezentate astfel :

* Eustache de Saint-Pierre, era cel mai bogat, mai bătrân și mai proeminent membru al grupului; este primul care s-a oferit ca voluntar. El a fost, inițial, personajul principal al grupului. Istoria ne spune că, ulterior, a intrat în grațiile lui Eduard al III-lea și a murit în 1371.

* Jean d’Aire, este al doilea burghez care s-a oferit ca voluntar, aflat în primul rând al grupului statuar, ține în mână cheile orașului. Înalt și slab, stă drept ca un stâlp. Are fața osoasă. Pe ea i se poate citi prețul sacrificiului sau.

* Jacques de Wiessant, al treilea voluntar, are mâinile ridicate și stă în spatele lui Eustache de Saint- Pierre.

* Pierre de Wiessant, fratele mai mic al lui Jacques, și al patrulea voluntar, se întoarce către Jean de Fiennes, ține o mână ridicată și are gura deschisă.

* Jean de Fiennes, cel mai tânăr dinte ei, ține mâinile depărtate și gura deschisă.

* Andrieus d’Andres își ține capul în mâini. Mâinile sale enorme îi ascund fața.

Acest grup statuar, Les Bourgeois de Calais (“Burghezii din Calais”) este inaugurat în 1895, în prezența lui Rodin. În timp ce grupul statuar original se află la Calais, alte versiuni au apărut pe glob: la Universitatea Stanford din California, în grădina Muzeului „Hirshhorn” din Washington D.C., la Muzeul „Rodin” din Philadelphia, la Muzeul „Israel” din Ierusalim, la Gliptoteca din Copenhaga și la Victoria Tower Gardens de lângă Parlamentul din Londra. O replică a monumentului se găsește și în curtea Muzeului „Rodin” din Paris. Alte versiuni se află la Canberra (Australia), Tokyo (Japonia), la Basel (Elveția), etc. Exemplarul care se află la Muzeul Metropolitan al Artelor din New York datează din 1989.