O femeie înțeleaptă care a transformat icrele de pește în lighioane: faceți cunoștință cu o vrăjitoare din Mesopotamia antică
De Halloween, numeroși copii din întreaga lume vor purta pălării negre, ascuțite, și vor avea asupra lor câte o mătură. Această reprezentare tipică a „vrăjitoarei” își are originea în procesele din Europa medievală, în timpul cărora numeroase femei, fete și bărbați nevinovați au fost uciși cu brutalitate în urma persecuțiilor religioase – adesea prin spânzurare sau ardere pe rug.
Însă conceptul de vrăjitorie este mult mai vechi. Dovezile scrise despre vrăjitoare și vrăjitori datează încă din Mesopotamia antică, de acum peste 4.500 de ani. Mesopotamia este o regiune istorică ce cuprinde în principal teritoriul actual al Irakului, precum și părți din Iran, Turcia și Siria.
De-a lungul a mii de ani, în această regiune au apărut numeroase culturi și imperii, printre care sumerienii, akkadienii și babilonienii. Tot aici au luat naștere și cele mai vechi sisteme de scriere cunoscute, în urmă cu peste 5.000 de ani.
Cea mai veche relatare despre o confruntare între practicanți ai magiei
Cel mai vechi text cunoscut care prezintă vrăjitoria într-o formă asemănătoare celei pe care o cunoaștem astăzi provine dintr-o epopee sumeriană intitulată Povestea lui Enmerkar și Ensuḫkešdanna, scrisă în jurul anului 1900 î.Hr.
Doi regi, pe nume Enmerkar și Ensuḫkešdanna, se află în conflict, deoarece Ensuḫkešdanna îi cere lui Enmerkar să-i devină supus. Ambii regi trimit câte un reprezentant care să lupte în numele lor.
O „femeie înțeleaptă”, pe nume Saĝburu, luptă de partea lui Enmerkar, în timp ce un vrăjitor al cărui nume nu este menționat îl reprezintă pe Ensuḫkešdanna. Confruntarea dintre cei doi capătă proporții epice.
Atât Saĝburu, cât și vrăjitorul folosesc magia pentru a transforma icrele de pește în diferite animale, aruncându-le în fluviul Eufrat. Mai întâi, vrăjitorul creează un crap uriaș, care se luptă cu vulturul gigantic al lui Saĝburu. Acesta din urmă învinge fără drept de apel, devorând crapul.
Această confruntare se repetă de cinci ori, iar Saĝburu creează în mod constant animale mai mari și mai periculoase decât cele ale vrăjitorului: un lup împotriva unui miel și a mamei sale; un leu împotriva unei vaci și a vițelului ei; un leopard de munte împotriva unui țap sălbatic și a unei oi; iar, în final, un leu și un tigru împotriva unei gazele.
La sfârșitul confruntării, Saĝburu îl înșfacă pe vrăjitor și îl aruncă în fluviul Eufrat, unde acesta își găsește moartea.
Ceea ce face această poveste deosebit de fascinantă este terminologia utilizată atât în textul original sumerian, cât și în traducerile sale în limba engleză. Saĝburu este menționată aproape exclusiv prin numele său și prin titulatura de „Femeie înțeleaptă”. Ea nu este descrisă niciodată folosindu-se termenii sumerieni echivalenți pentru „vrăjitoare” sau „vrăjitoare practicantă de magie”, respectiv sibsib sau ušzu.
În schimb, bărbatul al cărui nume nu este precizat este desemnat întotdeauna drept vrăjitor, folosindu-se termenul maš-maš.
Vrăjitoria și legea
Următorul text important care face referire directă la vrăjitorie provine din Codul lui Hammurabi. Hammurabi a fost un rege al Babilonului, a cărui domnie s-a desfășurat aproximativ între anii 1790 și 1750 î.Hr.
Descoperit de arheologi în 1901, acest cod reprezintă cel mai vechi cod de legi complet din lume, deși există și fragmente păstrate din colecții de legi mai vechi. Acesta cuprinde 282 de legi, precedate de un prolog și urmate de un epilog. Se consideră, de asemenea, că de aici provine conceptul de „ochi pentru ochi”.
A doua lege stabilește ce trebuie să se întâmple atunci când cineva este acuzat de vrăjitorie. Mai exact, orice persoană acuzată de practicarea vrăjitoriei trebuie dusă la un fluviu și trebuie să intre de bunăvoie în apă. Această procedură este cunoscută sub denumirea de „proba fluviului divin”.
Dacă persoana acuzată supraviețuiește, înseamnă că zeii au declarat-o nevinovată. Însă, dacă se îneacă, zeii au hotărât că este vinovată de vrăjitorie.
Această procedură era mult mai îngăduitoare decât logica inversă aplicată în cadrul probelor prin apă, practicate mult mai târziu, în timpul vânătorilor de vrăjitoare din Europa.
În aceste procese europene, se considera că, dacă supraviețuiai, erai vrăjitoare sau vrăjitor (deoarece se presupunea că o persoană care practica vrăjitoria își putea folosi magia pentru a se salva), în timp ce o persoană nevinovată urma să se înece. Prin urmare, cei care supraviețuiau inițial acestor probe prin apă erau, de regulă, condamnați la moarte prin spânzurare.
Codul lui Hammurabi prevedea și consecințele care urmau după proba fluviului divin. Dacă persoana acuzată supraviețuia, primea casa celui care o acuzase. În schimb, dacă își pierdea viața, acuzatorul îi lua casa.
Această lege sugerează că acuzațiile de vrăjitorie nu erau deloc un subiect de glumă.
Teama de vrăjitorie și metodele de combatere a acesteia
La începutul mileniului I î.Hr., observăm o creștere semnificativă a numărului de texte din Mesopotamia care documentează o teamă cât se poate de reală față de vrăjitorie.
Ca urmare, a fost creat un fel de „manual”, intitulat Maqlû, destinat unei categorii speciale de preoți, cunoscuți sub numele de ašipu. Acești preoți aveau misiunea de a combate vrăjitoria și de a purifica persoanele asupra cărora se credea că fusese aruncat un blestem.
Maqlû, termen care se traduce din limba akkadiană prin „ardere”, era un ansamblu de instrucțiuni ritualice și incantații care trebuiau rostite și îndeplinite pe parcursul unei singure nopți. Scopul acestora era de a întoarce toate vrăjile și farmecele răuvoitoare îndreptate împotriva unei victime asupra persoanei care le aruncase.
Preotul ašipu confecționa o figurină care îl reprezenta pe cel considerat responsabil de vrăjitorie, iar aceasta era apoi arsă într-un creuzet. Se credea că acest ritual provoca moartea celui care aruncase vraja.
Nu există dovezi arheologice sau texte care să indice că acest ritual era însoțit de arderea pe rug a unei persoane suspectate de vrăjitorie. Prin urmare, este posibil să fi fost vorba despre o „moarte spirituală”.
Arderea trupurilor avea o puternică încărcătură simbolică religioasă în Mesopotamia. Arderea era considerată un proces ritualic de purificare, aflat sub supravegherea zeului Soarelui, Šamaš.
Totuși, arderea era considerată și cel mai cumplit lucru care i se putea întâmpla unui trup, deoarece împiedica persoana respectivă să ajungă în lumea de dincolo. Astfel, ritualul Maqlû îndeplinea simultan două funcții: purificarea ritualică și distrugerea totală a celui considerat responsabil de vrăjitorie.
Chiar dacă poate nu își dau seama, cei care aleg să se costumeze în vrăjitoare de Halloween duc mai departe o credință străveche, transmisă de-a lungul a aproape 4.000 de ani și reinterpretată în nenumărate moduri, în funcție de culturile care au adoptat-o.
Foto sus: Vrăjitoarea, pictură de Jean-François Portaels, din secolul al XIX-lea (© A-Tableau(x) / Studio SEBERT via Wikimedia Commons, Public domain)
---
Autor: Genevieve Le Ban, Cercetător în istorie și arheologie, Universitatea Macquarie
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
