Norilsk, capitala lagărului Norillag

Dominat de viscole și temperaturi de până la -50 de grade Celsius, Norilsk este cel mai nordic oraș cu peste 100.000 de locuitori din lume și al doilea ca mărime (după Murmansk) situat dincolo de cercul polar. Puțini știu însă că orașul minier din nordul Siberiei ascunde o istorie tragică. 

Aflat în nordul regiunii Krasnoiarsk la poalele Munţilor Putoran și la porțile peninsulei Taymyr, orașul Norilsk este construit în întregime pe permafrost (soluri complet îngheţate pe parcursul întregului an). Principala activitate economică a orașului este exploatarea și prelucrarea minereurilor, în special nichel. În fapt, aproximativ o treime din rezervele mondiale de nichel, 40% din cele de platină, dar și resurse de paladiu, cupru și cobalt, se găsesc în subsolul din împrejurimile orașului. De altfel, apariția metropolei de 175.000 de locuitori este direct legată de descoperirea la începutul secolului trecut a importantelor resurselor minerale. Istoria orașului este însă dominată de sistemul concentraționar de muncă forțată al U.R.S.S., denumit Gulag.  

Norillag, Canalul Dunăre – Marea Neagră al Uniunii Sovietice

Conform Memorial (echivalentul rusesc al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) până în 1935, atunci cînd va lua naștere centrul de corecție prin muncă Norillag, în regiunea orașului Norilsk nu se aflau decât câteva cabane izolate și un centru de prospecțiuni miniere.

Importanța resurselor de nichel era însă crucială pentru Uniunea Sovietică. În fapt, după războiul ruso-japonez din 1905, dar mai ales după Primul Război Mondial, nichelul a devenit un minereu strategic pentru industria de armament, fiind indispensabil în producția unui mare număr de aliaje și oțeluri speciale destinate tunurilor sau blindajelor. În acest context, fiecare țară urmărea să își asigure o sursă sigură și pe cât posibil independentă de nichel. Ori, pentru Uniunea Sovietică stalinistă, descoperirea vastelor zăcăminte polimetalurgice de la Norilsk-Talnakh reprezenta garanția unei producții autarhice mai mult decât suficientă pentru industria de armament, totul cu condiția ca, într-o climă extremă, să dispună de mâna de lucru necesară pentru realizarea exploatării.

Astfel, pe 25 iunie 1935, Stalin decide să înființeze, ca parte a sistemului concentraționar GULAG (apărut în 1930), un lagăr de muncă forțată, denumit Norillag, în vederea dezvoltării unui centru minier. Situat la peste 1.000 de km nord de cea mai apropiată rută în condiții de izolare, centrul de detenție și corecție prin muncă avea să se mărească treptat: plecând de la 1.200 de deținuți în 1935, urcând rapid la 9.000 în 1937 ( în timpul Marii Epurări), pentru a atinge un maxim de 72.500 de deținuți în 1951. În total, până în 1957 când lagărul avea să fie închis, pe la Norillag au trecut aproximativ 400.000 de deținuți din care cel puțin 300.000 prizonieri politici, în special intelectuali și membri diverselor minorități naționale (polonezi, lituanieni, estonieni, ucraineni, georgieni sau armeni).

Din punct de vedere geografic, Norillag cuprindea trei șantiere de muncă forțată importante: Norilsk – al cărui scop era construcția orașului, a uzinelor siderurgice și a minelor metalifere; Kayerkan - situat la 30 de km distanță și unde trebuia construită o mină de cărbune și realizarea la aproape 100 de km est a portului Dudinka pe fluviul Enisei pentru transportul minereurilor către Murmansk. Prin urmare, pentru Stalin un lagăr atât de mare precum Norillag avea ca obiectiv nu doar exploatarea minereurilor din zonă ci și utilizarea dușmanilor patriei ca mână de lucru gratuită pentru realizarea unui proiect mai amplu ce avea să cuprindă urbanizarea zonei arctice și transformarea ei într-un centru industrial.

Activitatea pe cele trei șantiere avea să se desfășoare într-un ritm alert. În iarna anilor 1935-1936 a fost construită o cale ferată către portul Dudinka, inițial cu ecartament îngust și modificată la începutul anilor 1940 cu una cu ecartament larg rusesc (1520 mm), iar în 1939 a început exploatarea propriu zisă a resurselor miniere. Ulterior, la începutul anilor 1950, a demarat construcția unei alte căi ferate care ar fi trebuit să lege Norilsk de centrul carbonifer Vorkuta și mai departe de Moscova, dar proiectul a fost abandonat după moartea lui Stalin.

Costurile umane aveau însă să fie pe măsură. În cea mai mare parte a anului prizonierii munceau într-un frig insuportabil, îmbrăcați în uniforme de bumbac, cu mâinile și picioarele înfășurate în zdrențe. În zilele cele mai reci deținuții primeau maxim 100 de grame de alcool și o bucată de șuncă. În total, conform Memorial, 16.806 deținuți și-au pierdut viața de lungul existenței lagărului de la Norillag (în special în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când resursele de hrană și așa insuficiente au fost reduse), iar de cinci ori mai mulți au fost „eliberați” în condiții de handicap sever.

Munca ascunsă a arhitecților zeks

Norilsk avea să treacă la statutul de oraș în 1953, pentru ca în 1959 să depășească cifra de 100.000 de locuitori (de la sub 14.000 de locuitori în 1939). La prima vedere, arhitectura veche a acestuia tinde să se asemene cu cea a metropolei Sankt Petersburg/Leningrad. În fapt, arhitectul V. Nepokoichitsky (atunci în vârstă de 29 de ani) s-a inspirat în edificarea noii localități din formele orașului în care se născuse și studiase. Totuși, la o privire mai atentă, unele din clădirile în stilul constructivist sovietic de la începutul secolului trecut ascund elemente arhitecturale baltice, dar mai ales neoarmeniene. Cui se datorează aceste influențe exotice?

Victime ale represiunii staliniste, arhitecții de origine armeană Kevor Kotchar și Mikayel Mazmanian aveau să fie deportați și încarcerați la finalul anilor 1930, la Norillag. Din postura de zeks (denumire sub care erau cunoscuți în epocă toți deținuții politici din Gulag) cei doi arhitecți au lucrat sub conducerea mult mai puținului experimentat Nepokoichitsky în vederea realizării unui sistem urban viabil în permafrostul arcticii, care să poată funcționa aproape complet izolat de restul lumii. Trebuie spus că nici în prezent nu există o rută terestră care să lege orașul de 175.000 de locuitori de restul lumii, accesul făcându-se cu avionul sau pe cale maritimă în timpul verii. Contribuția celor doi deținuți armeni la concepția arhitecturală a orașului Norilsk avea să aducă un aer ușor mediteranean unui oraș stalinist înconjurat de ghețuri. De la triumfala piață Lenin, la imobilele de locuință dotate cu loggie și până la vechile băi ale orașului toate prezentau asemănări importante cu arhitectura Erevanului. Din păcate, fenomenul de termocarst ce presupune apariția unor forme de relief negative (pâlnii sau depresiuni) ca urmare a topirii gheții din permafrost a făcut ca multe dintre clădirile inițiale ale orașului fie să se prăbușească fie să își piardă elementele decorative ca urmare reconsolidărilor și renovărilor.

Cea mai importantă manifestare nonviolentă din Gulag

Un alt episod important din istoria orașului s-a petrecut la scurt timp după moartea lui Stalin, când 16.378 de deținuți au intrat în grevă. Manifestarea prizonierilor a început la Gorlag, tabăra numărul 2 a lagărului de la Norillag și a durat timp de 69 de zile, de pe 26 mai până pe 4 august 1953, fiind totodată cel mai lung protest din sistemul concentraționar sovietic.

 Debutul revoltei a fost provocat de împușcarea mai multor deținuți la ordinele administrației lagărului, însă a avut la bază cauze multiple. După moartea lui Stalin în martie 1953, în URSS a fost decretată o lege a amnistiei pentru prizonierii cu pedepse sub cinci ani care însă nu se aplica și deținuților politici ce formau majoritatea la Gorlag. În egală măsură, cu puțin timp înaintea izbucnirii protestului, în lagărul de la Norillag au fost aduse mai multe grupuri de prizonieri din alte centre corecționare, ceea ce a determinat o suprapopulare, dar și o creștere a numărului de ucraineni. Cei mai mulți dintre deținuții ucraineni fuseseră condamanți pentru că au făcut parte din mișcările naționaliste OUN și UPA, iar reunirea lor în același lagăr avea să îi ajute ulterior în a organiza protestul. De altfel, liderul manifestării, Yevhen Hrytsyak este considerat astăzi un erou de către ucraineni dar și o figură emblematică a rezistenței din Gulag.

Deși considerată inițial de către autoritățile sovietice ca un act de contra-revoluție prin insurecție armată, manifestarea prizonierilor de la Norillag avea să se desfășoare pașnic, fiind ulterior clasificată în arhive ca „o insubordonare în masă prin refuzul muncii”. În realitate însă, revolta deținuților nu a fost doar o simplă grevă, ci a cuprins și alte metode de protest nonviolente precum organizarea de întruniri, trimiterea de scrisori către guvern sau chiar greva foamei. Dintre cererile prizonierilor merită să amintim: renunțarea la execuțiile sumare; scurtarea timpului de lucru în mină; dreptul de a coresponda cu familiile dar și transferul și internarea deținuților bolnavi și cu dizabilități. În cele din urmă revolta prizonierilor de la Norilsk a fost înăbușită de autoritățile sovietice în august 1953, dar datorită caracterului ei pașnic de a protesta față de situația inumană din Gulag, avea să fie denumită ulterior de unii istorici „O Răscoală a Spiritului”.

Un oraș izolat și geografic și politic

În prezent, memoria trecutului care stă la baza fondării și dezvoltării orașului este păstrată atât prin muzeul Norilsk, prin clădirile vechi de patrimoniu, cât și prin prezența monumentului „Golgota Norilskului” dedicat prizonierilor care au murit în lagărul de muncă forțată. În egală măsură, orașul situat la 400 de km nord de cercul polar rămâne una dintre cele mai izolate localități din lume, cetățenii acestuia considerând restul Rusiei ca fiind „continentul” cu care singura cale viabilă de comunicare pentru pasageri este avionul. Însă izolarea din Norilsk nu este cauzată doar de geografie, ci și de importanța politică și militară a resursei pentru care a fost dezvoltat. Deși minele metalifere sunt exploatate astăzi de o companie privată (MMC Norilsk Nikel a miliardarului rus Vladimir Potanin – un apropiat al președintelui rus Vladimir Putin), vizitarea orașului de către străini nu se poate face decât pe baza unei autorizații speciale eliberată de serviciile de securitate rusești.

Surse:

Marlene Laruelle, New Mobilities and Social Changes in Russia’s Arctic Regions, Routledge, 2016
Makarova, Alla. Norilsk uprising. A Journal of prisoners of totalitarian systems, Volya, 1993
Revista L’Histoire, decembrie 2017