Noile arme, cu adevărat înspăimântătoare, își spun cuvântul

Prima conflagraţie mondială a uimit prin durată şi amploare:Europa, principalul teatru de război şi locul declanşării ostilităţilor, nu mai cunoscuse niciodată o asemenea încleştare disperată de forţe şi mijloace pe fronturi atât de largi. La Belle Époque îşi dădea duhul, în sunete de alămuri, răpăit de gloanţe şi explozii de bombe;totul, sub presiunea diplomaţilor, a militarilor şi a reprezentanţilor industriei de armament, pentru care întotdeauna războiul s-a dovedit prea profitabil pentru a-l putea împiedica, şi antrenând mase mari de indivizi, entuziaşti la înrolare, dar profund dezamăgiţi şi marcaţi în scurtă vreme de ororile de pe câmpul de luptă. Un conflict despre care numai unii vizionari îşi îngăduiseră să vorbească, dar pe care cei mai mulţi nu şi-l imaginaseră, în care a fost târâtă aproape întreaga lume, cu peste 70 de milioane de combatanţi – motiv pentru care contemporanii, fără să-şi închipuie că o nouă grozăvie avea să-şi facă apariţia pe scena lumii la numai douăzeci de ani de la semnarea armistiţiului de la Compiègne, l-au numit, pe drept cuvânt, Marele Război. El avea să producă schimbări capitale în modul de gândire a conflictului epocii industriale, în plan politic, economic şi social, mutilând destine individuale şi colective.

Zorii războiului care avea să uimească lumea la începutul secolului al XX-lea sunt de identificat în numeroasele schimbări aduse de secolul al XIX-lea în evoluţia armamentului şi în modul de luptă impus „naţiunii sub arme”;acest concept anume, „naţiunea sub arme”, îşi găsea el însuşi originile în anii Revoluţiei Franceze, dar inovaţiile epocii industriale îi conferiseră valenţe mortale, la o scară extinsă, nebănuită până atunci. Va fi războiul care se va extinde tridimensional, impunându-se atât pe uscat, cât şi naval şi aerian.

J.F.C. Fuller observa că societatea secolului al XIX-lea este bazată mai mult pe manufactură decât pe agricultură, factorul dominant fiind energia aburului mai degrabă decât religia. Graţie căilor ferate, care capătă importanţă strategică, armate numeroase au putut fi transportate cu uşurinţă pe distanţe mari. Războiul franco-prusac din 1870-1871 o va dovedi cu prisosinţă, francezii trezindu-se faţă în faţă cu o armată de aproximativ 450.000 de oameni, deloc epuizată de marşurile lungi de altădată, desfăşurată rapid şi capabilă să micşoreze semnificativ distanţele impuse de necesităţile de aprovizionare a frontului. Cu toate acestea, abia inovaţiile tehnologice din secolul al XIX-lea şi generalizarea lor vor face câmpul de luptă unul sângeros cu adevărat. Multe invenţii sunt ulterioare războaielor napoleoniene, dar posibilitatea punerii lor în practică a fost limitată de nevoia de reaşezare a Europei şi de lungile perioade de pace.

Noua faţă a războiului

Războiul Civil American, care începuse în 1861 ca un război de mişcare, cu acţiuni rapide şi eficiente, devine, din 1863, dar mai ales după cele aproape 10 luni de lupte de tranşee de la Richmond-P etersburg (1864-1865), foarte asemănător cu ceea ce se va întâmpla mai târziu, în anii Primului Război Mondial. Dar conflictul acesta, pe un continent pentru care părea că europenii îşi epuizaseră interesul – dovada cea mai bună fiind aceea că un general francez fusese auzit spunând că Războiul de Secesiune este unul minor, purtat primitiv – aduce în prim-plan numeroase inovaţii:de la mitraliera Gatling(invenţia americanului Richard Gatling, mai degrabă o puşcă ce avea zece ţevi decât o mitralieră în adevăratul sens al cuvântului!) la utilizarea pe scară largă a telegrafului cu fir, a baloanelor de observaţie şi a ambulanţelor-căruţe, pentru scoaterea rapidă de pe câmpul de luptă a răniţilor, preţioşi în condiţiile unui război a cărui desfăşurare începe să se numere în ani, până la prima utilizare (primitivă, este adevărat, abia aici avea dreptate generalul francez!) a unui submarin în scopuri militare. Însă câmpul de luptă începe să arate cu totul altfel, iar unei armate începe să-i fie din ce în ce mai greu să se apropie de inamic pentru a-l înfrânge.

În primul rând, ca urmare a două invenţii care schimbă modul de utilizare a puştii de către infanterist. Pe de o parte, ţeava ghintuită şi glonţul cilindro-conic au mărit cadenţa de tragere, precizia şi distanţa. E de tot hazul că această invenţie importantă, glonţul cilindro-conic, aparţinând unui căpitan englez, a fost respinsă, iniţial, de guvernul britanic, pentru a fi preluată apoi de francezi, doar pentru că tehnocraţii britanici nu-şi puteau imagina că glonţul ar putea avea altă formă decât cea clasică – sferică! Pe de altă parte, puştile, care băteau deja la aproape 1.000 de metri, se răspândesc şi se generalizează. Sunt inventate capsa de iniţiere a încărcăturii (graţie descoperirii fulminatului de mercur de către Edward Charles Howard), cartuşul, foarte apropiat de forma pe care o ştim astăzi, şi încărcătoarele care asigură muniţia necesară pentru un foc susţinut. Pentru prima dată, infanteristul îşi poate ucide adversarul aflat la o distanţă de câteva sute de metri, fără să fie el însuşi o ţintă. Inamicului îi este din ce în ce mai greu să se mai apropie de obstacolele naturale ale celor pe care îi atacă (care beneficiază acum, la rândul lor, de o putere de foc sporită şi de răspândirea sârmei ghimpate), fără pierderi semnificative. Puterea de foc va creşte odată cu apariţia primelor mitraliere, iniţial Gatling, apoi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a mitralierei Maxim, care se va generaliza până la Primul Război Mondial în armatele engleză, germană şi rusă. Era nevoie, aşadar, de o nouă „armură” şi de o creştere a vitezei de deplasare (întrucât cavaleria se va dovedi la fel de vulnerabilă în faţa mitralierelor şi a artileriei!), iar tancul, prin apariţia sa timidă în Primul Război Mondial, va întruni aceste condiţii, dovedindu-şi performanţele în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Bătăliile de la Richmond-Petersburg (1864-1865, în anii Războiului Civil American), Plevna (1877-1878, în timpul Războiului de Independenţă) şi Mukden (1905, în Războiul ruso-japonez) aveau să prefigureze dezastrul din anii primei conflagraţii mondiale, când revoluţia prafului de puşcă, începută cu mai bine de 400 de ani în urmă, ceda pe deplin locul revoluţiei industriale în modul de ducere a războiului. Cele trei „bătălii de tranşee”, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, sunt simptomul sfârşitului revoluţiei prafului de puşcăşi al deplinei instaurări a revoluţiei industrialeîn afacerile militare.

Foto:Carte poştala germană cu mesajul:„Dumnezeu pedepseşte Anglia”

Profeţie falsă în 1912:„Un viitor război între Franţa şi Germania nu va fi unul de tranşee”

Pe de altă parte, se remarcă progresele importante înregistrate de artilerie, prin apariţia tunului de oţel încărcat pe la culată, inventat de Friedrich Krupp, care îşi va dovedi eficienţa mai ales în timpul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871. Artileria este cea care câştigă terenul, iar infanteria cea care îl menţine. Însă terenul dintre adversari devine un no man’s land, care se dovedeşte a fi mult prea periculos pentru a fi străbătut. Ieşirea din tranşee pare o aventură mortală, costisitoare pentru armatele de masă consacrate de Revoluţia Franceză, însă, pentru cei mai mulţi gânditori militari ai epocii, ofensiva rapidă şi eroismul manifest erau încă soluţia salvatoare în faţa oricărei rezistenţe, oricât de puternică. În 1912, cu numai doi ani înainte de începerea Primului Război Mondial, maiorul francez de Pardieu scria:„Un viitor război între Franţa şi Germania nu va fi unul de tranşee. O bătălie a tranşeelor, aşa cum s-a petrecut la Plevna şi Mukden, nu va avea loc într-un război în care va fi implicată armata franceză”. O profeţie care se va dovedi, ca multe altele, complet falsă. Însă cel care a inspirat acest mod de gândire va fi fost viitorul mareşal francez Ferdinand Foch, în vârstă de peste 60 de ani, cu o carieră didactică impresionantă la Şcoala Superioară de Război din Paris, care credea în ofensivă cu o stăruinţă împinsă la bigotism, oferind moralei în luptă un rol superior forţei glonţului. Pe aceasta din urmă avea să o simtă însă încercatul dascăl şi „profet” militar Ferdinand Foch atunci când, aruncat în vâltoarea primei conflagraţii mondiale, va descoperi apogeul „războiului tranşeelor”.

Cei mai vizionari într-ale viitorului război s-au dovedit a fi militarii americani mobilizaţi ca observatori pe fronturile Războiului ruso-japonez (mult mai preocupaţi, aşadar, de ceea ce se întâmpla pe bătrânul continent şi, implicit, în proximitatea SUA, decât se vor fi arătat europenii de evoluţiile ulterioare Războiului civil!), care sesizaseră că nici fanatismul nipon şi nici încăpăţânarea militarilor ruşi nu sunt îndeajuns, prin repetarea suicidară a atacurilor frontale asupra liniilor întărite ale inamicului, fiind absolut necesare, aşa cum învăţaseră în propriul lor conflict din anii 1861-1865, manevre tactice al căror cost în oameni şi mijloace de luptă putea să pară suportabil.

Este însă cu totul surprinzător că un economist din Varşovia, un civil implicat în operaţiuni bancare, Ivan S. Bloch, şi-a pus problema chipului pe care îl va lua viitorul război dintr-o perspectivă complexă, politico-economică şi militară, într-o lucrare intitulată The Future of War in its Economic and Political Relations:Is War Now Impossible?;lucrarea a fost tipărită la Sankt Petersburg, în 1898, şi a început să circule în vestul Europei în primii ani ai secolului al XX-lea. Studiind cele mai semnificative lucrări din domeniul militar şi fiind la curent cu principalele evoluţii tehnologice, Ivan S. Bloch ajungea la concluzia că semnificativa creştere a puterii armelor de foc moderne făcea purtarea războiul imposibilă, „altfel decât cu preţul suicidului”. Cu certitudine, Bloch a avut o viziune exagerată cu privire la forţa armelor de foc ale epocii sale, judecând după ceea ce ştim, beneficiari ai regulii epilogului fiind, despre modul în care avea să se desfăşoare cea de-a doua conflagraţie mondială. Dar tot la fel de sigur este că bancherul din Varşovia a fost mult mai aproape de intuirea felului în care va decurge Primul Război Mondial decât vor fi fost mulţi militari!

Studiu de caz:România

Armata română intră în vâltoarea Primului Război Mondial în 1916, după ce participase la două conflicte, cel din 1877-78, în urma căruia statul român obţinuse Independenţa, domnitorul Carol I devenind rege, şi cel din 1913, în sudul Dunării, ambele încununate de victorii mai degrabă neaşteptate pentru observatorii atenţi ai fenomenului militar european. Convingerea mea este că atât Războiul ruso-româno-turc din 1877-78, cât şi implicarea României în Al Doilea Război Balcanic nu au reuşit să atragă atenţia factorilor de decizie politico-militară de la Bucureşti asupra noului chip al conflictului generalizat al epocii industriale care se prefigura.

La Plevna, armata română scrie o pagină de glorie militară, în pofida bunei dotări a armatei otomane. După o adevărată revoluţie care viza modernizarea armatei otomane, inaugurată de sultanul Selim al III-lea – un proces amplu, continuat, mai apoi, de Abdulmecid I –, armata otomană era bine înzestrată, dispunând de armament modern. Este suficient să amintim că artileria turcească dispunea de tunurile de oţel ghintuite fabricate de Krupp, cu închizător în partea dinapoi a ţevii, cele mai bune guri de foc ale vremii, iar infanteria şi cavaleria aveau puşti perfomante Henry-Martini (cu încărcare pe la culată) şi Winchester (cu magazie pentru muniţie), ambele cu o bătaie de peste 1.000 de metri.

Armata română era una tânără, reînfiinţată şi organizată în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, fără o dotare corespunzătoare, dar compusă în majoritate din soldaţi proveniţi din mediul rural, care aveau calităţi excelente pentru un câmp de luptă al cărui chip se schimbase într-atât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Călătorii străini în Ţările Române remarcau rezistenţa lor la „osteneală”, la „munci şi lipsuri”, răbdarea cu care înfruntau frigul şi arşiţa, foamea şi setea – şi asta, spune un călător, „încă din leagăn”. Dimitrie Drăghicescu, în lucrarea sa Din psihologia poporului român, are o formulare convingătoare:„Au fost atâtea suferinţe în trecutul neamului celor de la sate, încât lumea, care se închină şi se prosternează la suferinţele lui Hristos, te miri cum de nu bănuieşte, când trece pe lângă o şubă sau un suman sfios şi umilit, că sub acel suman trăieşte un om care numără desigur mai mulţi Hristoşi printre strămoşii lui”.

Memorialiştii epocii observau grija specială a lui Carol I pentru armată, acesta fiind foarte mândru să prezinte reprezentanţilor armatelor străine „tânăra sa armată instruită de el”. În pofida convingerii tacticienilor vremii că un atac reuşit este rezultatul direct al intensităţii de foc mai mare decât puterea de apărare, militarii români, alături de cei ruşi, au demonstrat că o bătălie poate fi câştigată, atât timp cât una dintre părţi nu se consideră pe sine învinsă. Convingerea că au posibilitatea de a scrie o pagină de istorie de care ar fi fost mândri părinţii şi strămoşii lor, capacitatea de rezistenţă în condiţiile dificile ale asaltului prelungit asupra tranşeelor întărite şi bine apărate din sudul Dunării au făcut ca ţăranii mobilizaţi să reuşească o performanţă notabilă, fără ca tânăra armată română să fie pregătită şi dotată corespunzător pentru încleştarea în care care fusese aruncată de necesitatea confirmării Declaraţiei de Independenţă din Adunarea Deputaţilor, la 9 mai 1877. Chiar şi în aceste circumstanţe se impunea însă o analiză serioasă şi atentă pentru stabilirea unor soluţii mai avantajoase din punct de vedere tehnic şi material în cazul unui nou conflict.

Schimbările în organizarea şi dotarea armatei române au fost importante în perioada care a urmat, însă deloc adaptate tehnic şi tactic felului în care avea să se desfăşoare Primul Război Mondial. Implicarea în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în pofida victoriei, obţinută mult prea uşor şi în timp scurt, a întunecat dreapta judecată a unei clase politice oricum puţin preocupată de înzestrarea armatei române;mai mult, a adormit în mod nepermis simţurile acelor militari a căror responsabilitate majoră era pregătirea armatei pentru utilizarea ei într-un conflict viitor, pe baza lecţiilor desprinse din războaiele anterioare proprii sau ale altora.

I.G. Duca, ironic la adresa lui Carol:„De ce să ne muncim şi să cheltuim prea mult?”

Cum clasa politică românească a căpătat convingerea că marile momente care au condus la crearea şi consolidarea statului român modern nu au fost cu necesitate rezultatul efortului militar, ci consecinţa unei diplomaţii abile, persuasive, inclusiv la masa verde a păcii (după Războiul de Independenţă) sau a unor politici de alianţe care să descurajeze eventualele acţiuni militare ale unor actori regionali importanţi, consolidarea puterii armate a statului român nu a fost o prioritate. Starea şi dotarea armatei române au revenit în discursurile politicienilor cel mult ca pretext în lupta împotriva adversarilor politici.

După încheierea Tratatului secret de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria (1883), pentru regele Carol I, armata română în timp de război urma să fie doar o anexă a trupelor austro-germane. În memoriile sale, liderul liberal I.G. Duca încerca să explice dezinteresul manifestat de regele Carol faţă de armata română după 1883. Acesta – spune Duca – „nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război, menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcţiune, armata noastră răspundea dorinţelor lui. De ce să ne muncim şi să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare, salvarea va veni tot de la ofiţerii germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul şi muniţiile pe care germanii ni le vor trimite”. Gheorghe Tătărescu, în studiul intitulat Relele organice ale armatei noastre, era convins, întocmai ca I.G. Duca, că semnarea la Viena a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care a aderat şi Germania (octombrie 1883), a oferit o „impresie de siguranţă” care a făcut ca preocupările guvernelor ce s-au succedat la conducerea statului „să se îndrepte spre alte orizonturi decât spre acelea ale câmpurilor de instrucţie”.

Peste toate acestea s-a suprapus, în mod nefast, victoria rapidă din Al Doilea Război Balcanic (1913). „Plimbarea” armatei române la sud de Dunăre – aşa cum a fost considerată acţiunea militară a României în epocă, întâlnind un singur inamic redutabil, holera, care a făcut peste 1.000 de victime în rândurile celor mobilizaţi, pentru că singura mare unitate bulgară capturată era deja pe fugă spre Sofia, în debandadă – a adormit multe conştiinţe şi a îngăduit factorilor de decizie politică şi militară, printr-o victorie neaşteptată, să considere că armata română este pregătită pentru un conflict militar de anvergură. Ca întotdeauna, în astfel de împrejurări, laurii victoriei ascund eşecurile, neajunsurile, neputinţele, ticăloşiile, corupţia şi incompetenţele, fără să îngăduie eforturi temeinice şi tenace de a le elimina. Ele aveau să iasă la lumină, cu uimire pentru cei mai mulţi, în 1916, atunci când România decidea să intre, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial.

Sintetizând, în câteva cuvinte, starea de spirit care a cuprins societatea românească şi oamenii politici sub impactul euforic al victoriei din Al Doilea Război Balcani, Nicolae Iorga remarca revenirea condamnabilă la vechile obişnuinţe „văzând cât de uşor, aproape fără jertfe, «se merge la astre». (...) Nicio reformă a unei armate, mai numeroase, mai ascultătoare şi mai entuziaste decât răspunzând cerinţelor tehnicii moderne nu va ocupa cei abia doi ani de linişte în care, sub apropiata cârmuire a lui Ion I.C. Brătianu, trebuiau să se zămislească reformele”.

Era terenul periculos al inacţiunii şi al ignorării tuturor schimbărilor majore pe care le anunţau evoluţiile tehnologice şi conflictele anterioare, altele, desigur, decât Al Doilea Război Balcanic, privit exclusiv dintr-o perspectivă românească.