„Nimeni nu era mai puternic în fața lui Nicolae Titulescu ca jurnalistul”

Nicolae Titulescu a rămas în istoria ţării ca unul dintre cei mai răsfăţaţi politicieni de către jurnalişti. Atît de mult îl cultiva presa încît duşmanii insinuau, ba uneori o ziceau de-a dreptul, că e generos financiar cu jurnaliştii. Pe banii statului, desigur.

În volumul Figuri ilustre din epoca României Mari, editura Oscar Print, 2009, Constantin Xeni crede însă că N. Titulescu se temea de presă la modul bolnăvicios:

„Imposibilitatea de a suferi contradicţia îl ducea la alt defect: frica de orice critică. Era imposibil să suporte cea mai timidă critică. Un atac în vreun jurnal îl îmbolnăvea. Pentru un om politic, această slăbiciune îl ducea la cele mai rele consecinţe. Căci un om de stat, pătruns de marea lui misiune de a conduce, iar nu de a fi condus, este fatalmente expus criticii, uneori juste, alteori nedrepte. Părerile variază şi din ciocnire lor, s-a zis cu drept cuvînt, că iese adevărul. Omul de stat avînd posibilităţi de informaţiune şi de documentare cu mult mai bogate decît omul de pe stradă sau decît ziaristul, poate răspunde şi lumina opinia publică, dar e absurd să tremure de oroarea discuţiunii şi să tremure de frica criticii. De aci imposibilitatea pentru el de a-şi remedia greşelile lui de judecată, grija lui neîncetată de a cîştiga prin toate mijloacele amabilitatea şi laudele presei. Nimeni nu era mai puternic în faţa lui Titulescu ca jurnalistul. El intra oricînd la dînsul şi putea să-i ceară orice. Iar jurnalistul străin făcea din el ce vroia! Cînd s-ar ştie vreodată ce valută forte s-a cheltuit cu presa străină, am rămîne realmente uimiţi. Deşi, sigur, aşa-zisa propagandă, cuvînt la modă sub care poţi ascunde orice abuz şi orice risipă, cerea poate uneori concursul presei. Dar setea nemăsurată de reclamă obsedează adesea pe mulţi oameni politici”.

Spaima bolnăvicioasă faţă de presă – trădînd o infinită grijă faţă imaginea sa publică – avea să-şi spună cuvîntul în ceea ce s-ar putea numi scandalul cu ziariştii italieni.

Un cercetător competent al cazului se dovedeşte Lilian Zamfiroiu, autorul studiului Relaţiile diplomatice româno-italiene. 1918-1940, tipărit de editura Tritonic în 2011.

Scandalul Titulescu – ziariştii italieni, petrecut în vara lui 1936, are nevoie, pentru a fi înţeles, de o scurtă recapitulare a momentului internaţional respectiv.

La finele lui 1934, Italia a declarat război Etiopiei, într-o tentativă funambulească a lui Mussolini de a restabili gloria Imperiului roman. Invazia, declanşată în 3 octombrie 1935, întîmpină o rezistenţă slabă din partea trupelor etiopiene. Ca urmare a victoriei de la Ashangi (9 aprilie 1936), italienii cuceresc capitala Etiopiei la 5 mai 1936. Împăratul Haile Selassie pleacă în exil. Mussolini îl proclamă pe regele Victor Emmanuel III împărat al Etiopiei.

Etiopia se adresase Consiliului Societăţii Naţiunilor pentru a i se face dreptate. La 7 octombrie 1935 Consiliul a condamnat, în unanimitate, Italia, pentru că a violat Pactul Societăţii Naţiunilor, recurgînd la război. Adunarea Generală confirmă Rezoluţia Consiliului. Sînt adoptate sancţiuni economice şi financiare împotriva Romei. Cum însă sancţiunile militare sînt ocolite, Italia vede în asta un cec în alb pentru a continua ocuparea Etiopiei.

Din Comitetul căruia Consiliul i-a încredinţat dosarul italo-etiopian a făcut parte şi Nicolae Titulescu. El, ca şi ceilalţi cinci membri, au devenit pentru asta oaia neagră a presei italiene, înfoiată în pene patriotice.

După cucerirea Etiopiei, Consiliul Societăţii Naţiunilor decide, în şedinţa din 26 iunie 1936, ridicarea sancţiunilor impuse Italiei.

Un exemplu, desigur, de felul în care precursoarea ONU de azi înţelegea să-şi concretizeze mult trîmbiţatele principii.

La 1 iulie 1936, Adunarea Societăţii Naţiunilor a fost martora unui incident mai puţin obişnuit. Împăratul Etiopiei, aflat în exil, a ţinut un discurs de la Tribuna Societăţii. De cum a ajuns la tribună, din galeriile publicului au izbucnit huiduieli.

În acel moment văzînd stupefiat că nimeni din Adunare nu reacţionează, Nicolae Titulescu s-a ridicat şi a cerut preşedintelui Adunării să restabilească ordinea.

Autorii scandalului erau ziariştii italieni

Ce-a zis Nicolae Titulescu rămîne şi azi un subiect de controversă.

El susţine că n-a ştiut de unde porneau fluierăturile şi huiduielile şi drept urmare, s-a limitat la a reclama intervenţia Preşedintelui.

Presa italiană afirmă că Nicolae Titulescu i-a insultat pe huiduitori, făcîndu-i italieni sălbatici.

Sigur e că presa din Peninsulă s-a dezlănţuit împotriva lui Nicolae Titulescu.

Potrivit Notei trimise la 2 iulie 1936 de la Geneva, Ministrului Afacerilor Străine de la Bucureşti, presa italiană l-a calomniat şi insultat.

Nicolae Titulescu trece în revistă, printre altele, acuzaţia că preferinţa sa pentru Împăratul Etiopiei s-ar explica prin faptul că el, Titulescu, nu e „alb“, ci „om de culoare“, rezultatul unui „adulter“ în familia sa „cu un asiatic“.

Nu erau nici primele, nici ultimele gogomănii spuse de presa unei ţări despre un politician.

Nu era nici prima, nici ultima campanie la care era supus un politician.

Ar fi fost normal ca Nicolae Titulescu să abordeze cu calm năpustirea presei italiene împotriva sa.

El însă, în loc să se mulţumească la a da un drept la replică, reacţionează disproporţionat.

Cartea lui Lilian Zamfiroiu ne înfăţişează măsurile luate de Nicolae Titulescu:

Îl cheamă pe delegatul Italiei la Societatea Naţiunilor pentru a-l avertiza că ziarele care-l „ponegresc“ să nu aibă permisiunea de a-şi trimite corespondenți în România.

Dar nu numai atît.

În calitate de ministru de Externe al României, Nicolae Titulescu dispune următoarele:

Confiscarea ziarelor italiene ajunse pe teritoriul României care îl insultă;
Interzicerea transmiterii – prin Direcţiunea Presei – a telegramelor venite din Italia.

Sînt – se înţelege – măsuri disproporţionate, ba chiar şi arbitrare.

Nicolae Titulescu transformă un război personal într-un război al statului român cu presa italiană.

Nu s-ar fi întîmplat aşa dacă Nicolae Titulescu, nărăvit la cîntările presei interne şi internaţionale n-ar fi devenit isteric la criticile din presă.

Alergia la presa care nu-l laudă îşi are cauza şi într-o slăbiciune, identificată de contemporani ca fiind dogmatismul personalităţii.

Povesteşte Constantin Xeni:

„Ceea ce constituia cusurul de căpetenie al acestei excepţionale personalităţi, cea mai originală din viaţa noastră politică era, desigur, intoleranţa lui în discuţiune. El nu ştia să asculte pe altul şi nu tolera cea mai mică contradicţie. Se considera infailibil, ceea ce natura nu îngăduie nici unui muritor. Eu am stat odată cu el în St.-Moritz de la 3 după-amiaza pînă la 11 noaptea. Mă dusesem pentru o oră. M-a reţinut şi pentru masa de seară (somptuoasă ca întotdeauna) şi n-am putut pleca decît aproape de miezul nopţii, cînd eleganta lui maşină cu şofer englez m-a coborît la hotelul meu, luptînd cu troienele de zăpadă proaspătă ce cădea mereu.

În maşină am găsit o sticlă de coniac de 120 de ani. În tot acest timp de opt ore, nu ştiu dacă eu am reuşit a vorbit în totul douăzeci de minute. Restul a vorbit întruna numai el. O locvacitate anormală, dominată exclusiv de problemele internaţionale. Memoria lui prodigioasă cita fapte şi documente, cu o bogăţie de detalii uimitoare, ca întotdeauna. Dar logica faptelor, consecinţele ce trăgea din acte şi evenimente, denotau că judecata lui nu ear întotdeauna la înălţimea vioiciunii sale”.