Etiopia (copyright Getty Images) jpg

De ce e Etiopia cea mai veche țară independentă din Africa?

Cunoscută cu multe decenii în urmă drept Abisinia, este cea mai veche țară independentă din Africa și a doua țară a lumii care a adoptat creștinismul drept religie de stat, în 320-330 e.n. Acest spațiu al realităților dramatice, foarte sărac în ziua de azi –  unde se vorbesc mai mult de 82 de limbi, pe parcursul unui an de 13 luni – trimitea misiuni în Europa secolului al XV-lea, pe vremea când Bartolomeo Diaz încă nu ajunsese la Capul Bunei Speranțe. Aici s-au născut mișcarea Ras Tafari și „Leul din Iudeea”, aici s-a descoperit cafeaua și tot aici, într-o biserică păzită de un singur călugăr, s-ar afla biblicul Chivot al Legământului. 

Nenumărați au fost diplomații și emisarii est-africani aflați în misiuni europene în secolul al XV-lea. La acea vreme, Africa nu era un continent care aștepta să fie descoperit și cucerit de europeni. Primul „reprezentant” al continentului nostru ajuns la Capul Bunei Speranțe a fost portughezul Bartolomeo Diaz, în 1488, în timp ce succesori de-ai săi au ajuns și mai spre nord, până în India.

Logic, în atare condiții, și vom vedea mai jos de ce, exoticii emisari erau primiți și tratați cu respect, ei etalând și un comportament plin de încredere în sine. La vremea respectivă, Etiopia era un teritoriu populat cu precădere de creștini, existând biserici și mănăstiri de o mare frumusețe.

Musulmanii și evreii se aflau în minoritate, dar conviețuiau în pace cu creștinii. Împăratul creștin Dawit I (1382-1413) a cucerit unele principate vecine, a construit biserici mari și, destule, aurite, dar a și trimis trei solii în Peninsula Italică, una la Veneția și două la Roma. Misiunea lor era aceea de a procura relicve și artefacte, care să-i consolideze statutul de suprem rege creștin, atât pe plan local, cât și pe cel regional.

Cele mai importante relicve ale apostolilor biblici și ale primilor martiri creștini se aflau, din antichitate, în spațiul mediteranean, iar — după A Patra Cruciadă, din 1204 — numeroase altele fuseseră transportate din Bizanț în vestul Europei. În Etiopia erau proslăvite rămășițele sfinților regionali, dar, spre deosebire de tradiția bisericii romane, corpurile acestora nu se împărțeau în bucăți presărate în diferite locuri, ci se păstrau în integralitatea lor. În plus, în Evul Mediu, s-au răspândit zvonuri despre existența unor relicve mai speciale.

Conform unuia dintre ele, părți ale sfintei cruci pe care fusese răstignit Iisus s-ar fi împărțit între regii europeni, pentru a întări forța țărilor lor. Credincioși și pragmatici în egală măsură, suveranii etiopieni își doreau partea leului. În plus, Dawit I și urmașii săi se arătau interesați de serviciile meșteșugarilor și artiștilor europeni, căci suveranii etiopieni se considerau a fi urmașii regelui biblic Solomon, cel care, pentru a-și construi templul, apelase la serviciile meșterilor din întreaga lume. Să fi fost vorba de know-how sau, mai ales, de sporirea prestigiului?

Cert e că ei erau interesați și de potire liturgice, icoane, covoare, adică de tot ce avea simbolistică creștină, Europa fiind privită ca un fel de magazin exotic de suveniruri.

Cum au ajuns etiopienii în Europa?

În condițiile în care Capul Bunei Speranțe a fost înconjurat de portughezi mai târziu, se ridică legitima dilemă despre modul în care au ajuns etiopienii în Europa. Și atunci, teritoriul se situa pe o importantă rută comercială, care lega India și China de Marea Mediterană. Asta înseamnă că solii etiopieni nu aveau altceva de făcut decât să-i urmeze pe negustori, existând deja o infrastructură rutieră în acest sens. Ei se deplasau în sus spre Marea Roșie, navigau câteva zile de-a lungul coastei, debarcau, străbăteau deșertul până la Nil, iar apoi spre Mediterană. Firească și întrebarea-revers: de ce nu au izbutit și europenii să ajungă în Etiopia? Pentru simplul motiv că, în Egipt, domneau mamelucii musulmani, care nu permiteau sub niciun chip trecerea creștinilor latini, din cauze experiențelor neplăcute din timpul cruciadelor.

În plus, nicidecum de neglijat, mamelucii își protejau comerțul și interesele comerciale cu Asia. Că au existat și solitari care au reușit să penetreze fortăreața mamelucă, da, dar niciodată nu a fost și cazul marilor grupuri. În 1402, de exemplu, la Veneția, este documentată prezența unui singur diplomat etiopian, dar e greu de crezut că a ajuns acolo singur, atâta vreme cât a dus cadou patru leoparzi.

Dogele Michele Steno și Papa Bonifaciu al IX-lea i-au întâmpinat personal, în timp ce, în Aragon, etiopienii au fost așezați exact în spatele regelui Ferdinand I, ca oaspeți de onoare ai unui cortegiu festiv. Aceste onoruri se datorau și unei neînțelegeri. În Europa latină se credea că, undeva în Est, exista un regat extraordinar de mare, de bogat și de puternic, condus de un rege prelat pe nume Ioan.

Pentru a-l câștiga de partea cruciadelor împotriva musulmanilor, etiopienii erau copleșiți de onoruri și de cadouri, iar ei nu făceau, desigur, nimic pentru a corecta eroarea. Dar cum se înțelegeau părțile? În 1404, emisarii au fost însoțiți de un tânăr care vorbea 17 limbi, putând să și traducă din/în toate acestea. În rest, limba de comunicare era araba, răspândită în bazinul mediteranean. În alte ocazii călătorii erau călugări creștini etiopieni, însoțiți de neguțători persani și musulmani.

La Conciliul ecumenic de la Konstanz (1414-1418), însă, cei trei călugări etiopieni nu vorbeau nici latina, nici o altă limbă în care să se poată face înțeleși, așa că au fost nevoiți să plece cu mâinile goale. Oricum, prima misiune diplomatică a fost una de succes, etiopienii obținând o parte a sfintei cruci, craniul unui copil (ucis, se pare, de regele Irod) și cinci meșteri italieni.

Dawit I a fost, firește, foarte mândru la revenirea acestei primei misiuni în 1403. O cronică etiopiană descrie cum slujba religioasă l-a determinat pe suveran să bată vesel din palme și din picioare; apoi, sărbătoarea laică în onoarea preoților și soldaților săi a durat mai multe zile, cu tradiționala sacrificare a nenumărate vite și oi.

Papa a vrut să-i subordoneze

Izvoarele europene notează despre călătorii etiopieni că „aveau pielea de culoare neagră și purtau barbă”, fără însă a da o conotație negativă, căci ei erau emisarii celui mai puternic împărat creștin al vremii, regele Aragonului gândindu-se chiar la alianțe matrimoniale cu acesta. Pe de altă parte, Papa era convins că biserica etiopiană i se va subordona, numai că Suveranul Pontif s-a izbit de refuzul categoric și consecvent al prelaților etiopieni.

Un singur exemplu: în 1441, un călugăr etiopian i-a spus clar Papei Eugen al IV-lea că biserica etiopiană era puternică și liberă, așa că nici vorbă de subordonare. Etiopienii nu aveau niciun interes să ia parte la cruciade, căci de ce să intre în conflict cu mamelucii, cu care aveau o relație atât de bună? Când europenilor le-a devenit clar că etiopienii nu vor lua parte la nicio cruciadă, atitudinea s-a schimbat radical. Un izvor din 1480 notează că emisarii erau „foarte urâți”, fără, însă, a menționa culoarea pielii. Mai mult, în 1450, regele Aragonului, Alfonso al V-lea, a comunicat Curții etiopiene că îi va furniza meșteri numai dacă africanii vor ataca Egiptul și vor bloca Nilul.

Cerința a fost ignorată, iar următoarea misiune etiopiană a ocolit Spania, fiind trimisă în Portugalia. Totuși, în 1517, când Imperiul Otoman a ocupat Egiptul și s-a extins până la Marea Roșie, etiopienii și-au schimbat opinia și atitudinea și au încheiat o alianță militară cu Portugalia, solicitându-i arme de foc.

După alți 10 ani, Etiopia a devenit agresor, atacând sultanatul învecinat, Adal, pe considerentul că acesta ar fi trebuit să-i plătească tribut. Numai că și Adal s-a revanșat pe măsură, devastând teritoriul etiopian, ce avea să fie ocupat în 1531. Bisericile au fost distruse și, de-abia la începutul anilor 1540, tot portughezii au fost cei care au sprijinit reinstaurarea regelui creștin.

Singura țară africană care n-a fost colonizată

Italienii au fost primii care au încercat să invadeze Etiopia (Abisinia, cum era cunoscută la acea vreme) în 1895, numai că înfrângerea suferită de ei a fost umilitoare, după ce izbutiseră să colonizeze învecinata Eritreea, rezultat al demersului unei companii maritime italiene care cumpărase portul Assab, de la Marea Roșie.

Confuzia ce a succedat morții împăratului etiopian Yohannes al IV-lea, în 1889, a permis italienilor să ocupe platoul montan de-a lungul coastei Eritreei, iar câțiva ani mai târziu, când au încercat să intre adânc în Etiopia, au fost înfrânți la Adwa – pe 1 martie 1896, în puține ore – de trupele împăratului Menelik al II-lea. Italia a fost forțată să recunoască independența Etiopiei, apoi a ocupat-o timp de cinci ani (1936-1941), dar nu a cucerit-o niciodată.

Când, pe 2 octombrie 1935, Italia lui Mussolini a invadat Etiopia, Haile Selassie și-a asumat conducerea rezistenței. Însă, pe 2 mai 1936, a fost forțat să plece în exil, după șapte luni de război în care italienii au apelat și la aviație, și la gaze toxice. Selassie, ca un adevărat „leu din Iudeea”, s-a adresat Ligii Națiunilor printr-un memorabil discurs la Geneva, pe 30 iunie 1936. Timp de cinci ani (1936-1941), Etiopia a fost alipită Eritreei și Italiei Somaleze, formând Africa de Est Italiană. În ciuda înverșunatei rezistențe a băștinașilor, italienii și-au văzut de treabă, efectuând în acest răstimp intense lucrări de infrastructură, îndeosebi la nivel rutier, în agricultură și industrie.

Dar, în momentul în care Italia s-a alăturat războiului european (iunie 1940), Marea Britanie l-a recunoscut pe Haile Selassie drept aliat cu drepturi depline, împăratul deplasându-se la Khartoum, capitala Sudanului, pentru a conduce armata de rezistență instruită de britanici.

Pe 20 ianuarie 1941, aceasta a intrat în Gojam, iar pe 5 mai, triumfătoare, în Addis Abeba, alungând vremelnicul ocupant. Împăratul Haile Selassie I a capitalizat victoria împotriva lui Mussolini, fiind motorul înființării Organizației Unității Africane în 1963. Cu acea ocazie a declarat cu voce tare: „Libertatea noastră nu are niciun sens atâta vreme cât nu toți africanii vor fi liberi”.

Haile Selassie I (copyright Getty Images) jpg
Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îl primește în vizită la Londra pe Haile Selassie I, 1954

Era epoca în care marea majoritate a continentului era stăpânită de puterile coloniale europene. Astfel se explică demersul unor țări africane (Ghana, Benin, Camerun, Guineea, Guineea-Bissau sau Mali fiind cele mai cunoscute exemple) de a adopta, desigur în diferite variante, culorile drapelului național etiopian (verde, roșu și galben) pentru simplul motiv că această țară a fost singura de pe continent capabilă să se opună unei puteri europene.

De fapt, tot în Etiopia a apărut și ideea de pan-africanism, mișcare la nivel mondial menită să încurajeze și să întărească legăturile și solidaritatea dintre toate grupurile etnice africane de pe continent și din diaspora.

Astfel a luat ființă Organizația Unității Africane, și tot astfel pot fi explicate, cel mai probabil, și toate cele întâmplate, bunăoară, în Jamaica, pornind de la Rasta Fari și nu numai. De ce nu, luăm act de catalizatorul multor mișcări de emancipare a populației de culoare, existente pe atâtea meridiane ale globului.

FOTO: GETTY IMAGES

Fragmentul face parte din articolul „Etiopia. Oaza creștină și tărâmul contrastelor”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 245
Cumpără acum