Motivele care explică duritatea războinicilor spartani

Poate că spartanii au format una dintre cele mai pregătite armate ale lumii antice, însă stilul lor de viață era atât de aspru încât cuvântul „spartan” a devenit sinonim cu un stil de viață auster. Societatea spartană a fost construită cu atenție în jurul unui cod moral extrem de strict și un simț extraordinar al datoriei, iar oamenii săi au suferit greutăți extreme în drumul lor de a deveni cetățeni cu drepturi depline ai polis-ului. Iată câteva motive pentru care acești războinici greci erau așa duri:

1. Copiii spartani trebuiau să își dovedească abilitățile încă de la naștere

Cu toate că infanticidul era un fapt îngrijorător în lumea antică, în Sparta, această practică a fost gestionată de către stat. La naștere, copiii spartani erau duși în fața unui consiliu, care îi examina în pentru a fi constatate dacă erau sănătoși din punct de vedere fizic. Istoricul antic Plutarh relatează că, în cazul copiilor bolnavi, ei erau aruncați într-o prăpastie, la poalele Muntelui Taygetus, lucru cu care istoricii contemporani nu sunt de acord, considerându-l un mit. În cazul în care un nou-născut era considerat a fi inapt pentru a deveni soldat, era abandonat pe un deal din apropiere, soarta lui depinzând de trecătorii care se putea îndura de el să al adopte. În caz contrar, copilul era sortit pieirii.

2. Din fragedă copilărie, spartanii intrau într-un program de educație militară

La vârsta de 7 ani, copiii spartani erau luați de lângă familiile lor și duși în agoge, un program de pregătire sponsorizat de către stat, destinat să îi transforme în războnici calificați și cetățeni cu o conduită morală imaculată. Seprați de familiile lor și adăpostiți în barăci comune, tinerii războinici în formare erau inițiați în tacticile războiului, furtului, vânătoare și atletism. La vârsta de 12 ani, tinerii erau privați de toate hainele – (cu excepția unei mantii roșii), siliți să doarmă sub cerul liber și să își construiască propriul pat din stuf. Pentru a-i pregăti să supraviețuiască în domenii ostile, tinerii erau încurajați să fure. Cu toate acestea, nu era o rușine să fure, dar erau aspru pedepsiți dacă erau prinși.

3. Erau încurajate hărțuirile și luptele între tinerii spartani

O mare parte din agogele spartane implicate în disciplinarea tinerilor, îi învățau discipline școlare cum ar fi cititul, scrisul, retorica și poezia, însă regimul de formare a avut, de asemenea, o parte vicioasă:să-i înăsprească pe tinerii războinici și să încurajeze dezvoltarea lor ca soldați. Instructorii și bărbații mai în vârstă îi instigau de multe ori la lupte și argumente între stagiari. Agogele au fost concepute și pentru a-i ajuta să facă față dificultăților vieții cum ar fi frigul, foamea și durerea. Tinerii care prezentau semne de lașitate sau timiditate erau supuși unor serii de violențe din partea colegilor și superiorilor.

4.Produsele alimentare erau limitate în mod deliberat, dar atleții slabi erau motiv de batjocură

Când un spartan își încheia procesul de pregătire, la 21 de ani, era ales într-o syssitia, un loc în care tinerii soldați se adunau pentru a mesele publice. Pentru a-i pregăti pe soldați cu duritățile războiului, rațiile de mâncare erau întotdeauna mici și sărăcăcioase. Spartanii erau renumiți pentru devotamentul lor față de execițiile fizice și pentru dieta ponderată, motiv care a sporit ura lor față de cetățenii supraponderali, care erau obiectul batjocurii, mergând până la a-i exclude din cetate.

5. Înfrângerea într-o bătălie era cea mai mare rușine

Soldații spartani erau obișnuiți să lupte până la ultimul om. Predarea era considerată o dovadă a lașității, iar războinicii care s-au predat au ajuns, adesea la acte de suicid cauzate de rușinea de a fi refuzat să lupte până la ultimul om, așa cum spunea codul spartan. După scrierile istoricului antic Herodot, doi soldați spartani care au ratat bătălia de la Termopile au fost atât de rușinați încât unul dintre ei s-a spânzurat, iar celălalt și-a răscumpărat greșeala murind eroic într-o altă bătălie. Chiar și femeile spartane erau recunoscute pentru duritatea lor. Atunci când membrii familiilor lor plecau la luptă, îndemnul acestora era „Întoarce-te cu scutul tău sau pe el”, nefiind luată în discuție posibilitatea de a se întoarce înfrânt acasă. În cazul în care un soldat murea în luptă, el era considerat de către ceilalți membri ai cetății ca un om demn, care și-a îndeplinit datoria de cetățean. De fapt, legea spartană nu permitea înscrierea numelui celor decedați decât în două cazuri:femeile care mureau la naștere și bărbații care mureau în luptă.

Sursa: http://www.history.com