⬆

Moment de maximă tensiune la Moscova pe problema tezaurului românesc: „N-au lipsit nici durităţile, nici ameninţările și încercările de diversiune din partea sovietică”

Autor: Redacția

În septembrie 1965, noua conducere a PCR, aleasă la Congresul al IX-lea, după moartea lui Gheorghiu-Dej, efectuează prima sa vizită în străinătate, evident la Moscova. Printre problemele discutate, Nicolae Ceaușescu ridică – spre cinstea lui – și chestiunea tezaurului românesc aflat încă în capitala sovietică. „Discuţiile despre tezaur au ocupat cea mai mare parte a convorbirilor și au dus la o încordare foarte serioasă între cele două conduceri. N-au lipsit nici durităţile, nici ameninţările și încercările de diversiune din partea sovietică”, amintește Paul Niculescu-Mizil. Iniţial, Brejnev s-a arătat surprins de dorinţa părţii române de a discuta chestiunea tezaurului. „Care tezaur?”, exclama şeful comunist sovietic, mimând uimirea. Apoi, pus în faţa documentelor și mai cu seamă a declaraţiei lui Lenin din 1918, acceptă ideea că ar fi existat un tezaur, despre care însă afirmă că nu se mai știe nimic și că oricum e o chestiune „istorică”, ce ţine de relaţiile dintre Rusia ţaristă și România regală. „La ameninţarea lui Brejnev că dacă noi ridicăm problema tezaurului, vor ridica și ei o serie de probleme de istorie, Ceauşescu a spus foarte răspicat: «Sovieticii să nu se facă apărătorii ţarismului. Dacă ne apucăm să analizăm politica ţarismului, ajungem foarte departe». Era o aluzie clară la teritoriile pe care ţarul le-a răpit de la România”, scrie același Paul Niculescu- Mizil. Ulterior, la fiecare întâlnire româno-sovietică la nivel înalt, problema tezaurului era prilej de „înţepături” între conducerile celor două partide „frăţești și prietene”. Inclusiv la ultima sa întâlnire cu Gorbaciov din 1989, Ceaușescu reia – fără succes – tema tezaurului. Redăm un fragment din stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Brejnev.

„Nicolae Ceaușescu: O altă problemă, pe care noi am dori s-o ridicăm, este problema tezaurului care se află în păstrare în Uniunea Sovietică încă din 1917. Dacă sunteţi de acord, tovarășul Bârlădeanu va arăta câteva aspecte legate de această problemă. Tov. Alex. Bârlădeanu: Problema tezaurului român depozitat la Moscova este suficient de cunoscută și această situaţie îmi dă posibilitatea să fiu scurt și să mă mărginesc numai la împrospătarea câtorva elemente esenţiale. În cursul Primului Război Mondial, în condiţiile când o parte din teritoriul român era ocupat de trupele germane, între guvernele român și rus din acea perioadă a intervenit o înţelegere prin care, pentru a pune în siguranţă și a se evita o eventuală cădere în mâinile germanilor, urma să se depoziteze în Rusia tezaurul de aur și alte valori ale economiei noastre naţionale, precum și valorile aparţinând Casei de Economii și Consemnaţiuni române. Ca urmare a acestei înţelegeri, în decembrie 1916 au fost transportate la Moscova un număr de 1.738 casete conţinând aproape întregul tezaur în aur al Băncii Naţionale Române, precum și două casete cu bijuterii ale fostei case regale. Toate casetele au fost depozitate la Kremlin, într-un compartiment rezervat Băncii de Stat a României, aici în Sala Armelor. În iulie 1917, s-a efectuat un al doilea transport, conţinând 188 casete cu restul tezaurului în aur și cu alte valori ale Casei de Depuneri. În total, s-au depozitat la Moscova 93.452 kg aur fin, aproape în întregime format din monezi de aur și o serie de valori istorice și artistice. În timpul Marii Revoluţii Socialiste din octombrie și în perioada care a urmat, guvernul sovietic nu a restituit acest tezaur, Lenin într-o telegramă din 1918 către V.A. Antonov- Ovseenko, scria (citez după ediţia rusă, volumul 50, pagina 44): «Bogatele valori ale guvernului român trebuie păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române». În două rânduri, în 1935, după reluarea relaţiilor diplomatice, și în 1956, ne-au fost restituite o parte din aceste lăzi depuse, conţinând arhivă, documente istorice, opere de artă, unele din ele importante pentru ţara noastră, însă nu a fost restituit tezaurul de aur al Băncii Naţionale care reprezenta acoperirea monedei naţionale și o mare avuţie a poporului român. Astăzi, în cadrul relaţiilor noi existente între ţările socialiste, între două popoare care construiesc socialismul și comunismul, noi ridicăm faţă de dv. problema restituirii acestui depozit de aur către adevăratul său proprietar – poporul român. Considerăm că această restituire, în afară de o anumită importanţă economică pentru ţara noastră, are și o deosebită semnificaţie politică, atât prin faptul că se înfăptuiește ceea ce încă Lenin considera că trebuie înfăptuit, cât și prin faptul că ar ilustra relaţiile de înaltă principialitate pe care se bazează prietenia și colaborarea frăţească dintre popoarele noastre...

Tov. L.I. Brejnev: ... O problemă interesantă, în legătură cu aurul, cu tezaurul românesc. Înainte de toate am vrea să vă spunem că punerea problemei cu tezaurul românesc prezentată de tov. Bârlădeanu ne-a provocat nedumeriri. De ce? Această problemă are o vechime de 50 de ani și ea se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă și România regală. Acum însă discuţiile au loc între două state socialiste, care în acest timp au încheiat diferite acorduri, au stabilit relaţii frăţești, prietenești, au trecut împreună perioada neplăcută a celui de Al Doilea Război Mondial, au găsit forţa necesară ca aceste neplăceri să fie stinse și cu toate pierderile poporului sovietic în acest război şi nenorocirile poporului român, partidele noastre au educat popoarele în spiritul respectului reciproc, respect faţă de prietenia noastră. Acesta este un merit uriaş al partidelor noastre, al Partidului Comunist Român şi al P.C.U.S. În acest proces nu a fost uşor. Acesta este meritul nostru, marea noastră victorie politico-ideologică. Ne-au trebuit decenii pentru a risipi amărăciunea şi durerea care s-au strâns de-a lungul timpului în sufletul oamenilor. Programul nostru ne dictează, toate legăturile noastre comuniste internaţionale au ca scop ca noi să colaborăm în acest spirit şi să căutăm prin aceste relaţii să ducem la ridicarea economiei noastre, a culturii noastre, la întărirea suveranităţii, a independenţei şi educarea celor mai bune sentimente internaţionaliste. Adică, prin numeroase acţiuni, a fost înmormântată această amărăciune. După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-şi amintească de relaţiile dintre guvernul ţarist şi guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăşi punerea acestei probleme. Desigur, nici unul dintre noi, participanţii la tratative, nu eram la curent cu această chestiune şi am ridicat totul în picioare. Cum arată chestiunea la noi? Din materialele care există, reiese într-adevăr că în decembrie 1916 un reprezentant necunoscut, o figură nu prea reprezentativă – această acţiune a avut loc în condiţiile când nemţii ocupau ţara dv. şi prezentau o mare primejdie – el, chipurile, în numele Curţii Regale, a transmis Comandamentului frontului de sud-vest – comandant era Miloradovici – aceste casete cu tezaur. Este interesantă istoria acestora. Se întâmpla în timpul războiului, ele au fost transmise pe încredere. În general, cantitatea totală corespunde cu cea arătată de tov. Bârlădeanu. Însă, când mai târziu, o parte din casete au fost deschise de către guvernul nostru, s-a găsit şi încălţăminte a familiei regale. Există o listă care indică ce era în aceste casete: coliere, pantofi, îmbrăcăminte. Se arată că o parte din aur era în monede.

Tov. Alex. Bârlădeanu: A fost aproape tot în monede. Tov.

L.I. Brejnev: Au fost şi lingouri. Numărul total al casetelor corespunde. Ce s-a întâmplat apoi? Ţarismul a fost înlăturat şi toate aceste casete au căzut în mâinile guvernului provizoriu. Aici sfârşesc informaţiile. Nu mai găsim niciun fel de date din partea vreunei comisii, pentru că a început războiul civil şi atunci o parte din aur a fost trimis la Perm, Omsk, Kazan, Saratov, pentru a se păstra. După câte ştiţi, aceasta este şi într-un film descrisă, turnat în Uniunea Sovietică mai demult şi nu acum. În felul acesta o parte din aur, în timpul războiului civil, a fost jefuit de armatele albgardiste, care probabil că l-au dat ţărilor străine pentru îmbrăcămintea care au primit-o, iar bancherii care au livrat aceste haine şi armament, desigur, l-au luat. Aşadar, am căutat să cercetăm lucrurile în mod amănunţit, însă din arhive nu reiese o situaţie clară. O parte a tezaurului care a fost dat s-a aflat în Sala Armelor. Acolo aveau chei un reprezentant al dv. şi unul al nostru şi deşi sala avea două uşi, unul nu putea intra fără celălalt. Era o situaţie de aşa natură încât dacă nu se întâlneau, nici unul nu putea să intre. Cred că lucrul acesta îl cunoaşteţi. Probabil tocmai datorită acestui fapt ele s-au păstrat întrucât în această perioadă cei doi reprezentanţi nu s-au putut întâlni. După aceea, când tov. Gheorghiu-Dej şi dv. aţi pus problema înapoierii acestui tezaur, v-am înapoiat aceste casete, pentru care existau listele complete. Dacă este să vorbim aşa, la arhivă există însă şi alte documente. Există un document din care reiese că România regală are datorii faţă de Rusia ţaristă pentru livrări de armament şi alte lucruri în sumă de 300 milioane dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone aur. Dacă este să ridicăm o problemă, trebuie ridicată şi cealaltă. Cred că având în vedere cele spuse de mine până acum – că este o problemă cu o vechime de 50 de ani; că în aceste condiţii există pretenţii reciproce; că în condiţiile desfăşurării unei activităţi serioase de educare a poporului, acţiune desfăşurată de către partid, în spiritul prieteniei, în condiţiile când s-a reuşit să fie înlăturată amărăciunea provocată de cel de al Doilea Război Mondial –, iar dv. ştiţi că aceasta a fost o amărăciune grea pentru noi; comisiile de împuterniciţi care au stabilit pierderile pricinuite de război la Odessa şi Crimeea, precum şi din documente referitoare la acţiunile trupelor române, pierderile pricinuite depăşesc de 100 de ori ceea ce discutăm noi azi. De aceea, considerăm această problemă nu pur şi simplu o problemă financiară. Nu este vorba de 900 kg aur sau 300 milioane dolari, aici este o problemă de politică. Să presupunem însă că am fi avut asemenea motive juridice; atunci cum s-ar putea explica partidului şi poporului că noi plătim sau dăm României aur care a fost primit în asemenea condiţii de la rege? Este o chestiune foarte grea. Întregul popor, întregul partid ştie că reparaţiile de război de 300 milioan dolari plătite de România au fost doar simbolice. Oare pentru refacerea Crimeii şi Odessei au ajuns numai aceste 300 milioane de dolari? Eu nu mai vorbesc de pierderile de vieţi omeneşti – au pierit şi ruşi şi nemţi şi români –, însă în război se mai întâmplă şi alte lucruri. În Primul Război Mondial soldaţii nemţi care au fost luaţi prizonieri au stat aici, s-au căsătorit cu fete rusoaice, ai noştri care au fost luaţi prizonieri au stat în Germania, iar apoi s-au întors fiecare în ţara lui, conform acordului. Însă în acest război [al Doilea Mondial – n.n.] au pierit nu numai cei ce au luptat, care au fost pe linia frontului; datorită ideologiei bestiale a fascismului german au fost ucişi zeci şi sute de mii de oameni din spatele frontului, au fost împuşcaţi oameni paşnici, numai din considerentele ideologiei fasciste bestiale. Toate acestea nu le puteam scoate din istorie şi meritul noastru uriaş, al P.C.R. şi al P.C.U.S., al conducătorilor lor este că am înmormântat aceste lucruri, am întărit prietenia, am găsit un câmp larg de colaborare reciprocă. Duceţi-vă astăzi nu numai la Volgograd şi Leningrad, dar într-un sat din Siberia şi veţi fi primiţi pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice ca soli şi prieteni ai U.R.S.S. Aşa suntem primiţi şi noi când venim la dvs. În aceste condiţii va fi greu de înţeles ca două partide, două guverne să ridice deodată problema unor pretenţii reciproce. Tovarăşe Bârlădeanu, aţi citat just ceea ce a spus Lenin în legătură cu tezaurul, dar hai să îl folosim exact pe Lenin. Desigur, au fost depozitate la Herson şi Nikolaev şi lăzi ale dv. Lenin spune că trebuie păstrate arhivele româneşti, însă el nu s-a referit la aceste casete. Nu. Pentru că a început războiul şi acest teritoriu a fost cucerit. Nu ştim dacă au fost acolo depozitate sau au fost scoase, însă după asemenea evenimente serioase este greu de restabilit ce s-a întâmplat. De aceea, noi nu putem fi de acord cu aceasta. De aceea, această problemă este o problemă politică. Dacă şi noi vom începe să răscolim această problemă veche, ceea ce ar fi împotriva dorinţei noastre şi a dv., aceasta ar putea duce în mod inevitabil la apariţia unor fenomene nedorite şi la aţâţarea patimilor. De aceea, noi am cântărit multilateral, văzând toate materialele de care dispunem şi considerăm că restituirea unor lucruri care au o vechime de 50 de ani şi care se referă la o perioadă când exista vrajbă între ţările respective nu corespunde interesului dezvoltării prieteniei noastre şi colaborării dintre noi. Noi considerăm că această problemă trebuie să fie închisă şi să nu ne mai întoarcem la ea. Numai o asemenea rezolvare ar sluji încrederii reciproce şi prieteniei frăţeşti, deplinei înţelegeri...

Tov. Nicolae Ceauşescu: În ce priveşte tezaurul, aş vrea ca tovarăşul Maurer să spună câteva cuvinte.

Tov. I. Gh. Maurer: Aşa cum a subliniat şi tovarăşul Ceauşescu, am ridicat această problemă pentru a lămuri tot ceea ce ar trebui lămurit în relaţiile dintre noi, încât să nu rămână nimic neclar. Ne-am gândit foarte bine, am studiat foarte amănunţit problema şi am ajuns la concluzia să o ridicăm atunci când ne-a apărut evident că trebuie ridicată. Ridicând această problemă, sigur ne-am gândit să rezolvăm o problemă juridică şi o problemă politică. Nicio secundă n-am pierdut din vedere că problema pe care o ridicăm are ca principal caracter un caracter politic; caracterul său juridic este secundar în raport cu caracterul politic, dar foarte important. V-am propus o soluţie simplă: restituirea tezaurului. Această soluţie rezultă cu claritate din actele încheiate între conducerea Regatului României şi guvernul rus ţarist din acea vreme, dar rezultă în egală măsură şi din angajamentele clare ale părţii sovietice care printr-o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului şi-a asumat angajamentul de a păstra acest fond de aur, depus de România, şi de a-l restitui poporului român. Am socotit că şi dv., şi noi vom fi de acord cu faptul că în momentul de faţă poporul român este cel care exercită puterea politică în ţara noastră şi că, deci, în conformitate cu aceste angajamente asumate de puterea sovietică prin hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din 13/26 ianuarie 1918, tezaurul trebuie restituit poporului.