Modesta dotare cu artilerie antitanc a Wehrmachtului în 1942

Armata germană a fost trimisă la asalt împotriva trupelor sovietice de pe frontul sudic și s-a reușit străpungerea pozițiilor care erau prea lungi în raport cu efectivele angajate. Au apărut spații largi de manevră și blindatele au fost trimise spre Stalingrad și spre Caucaz, generalii germani având prea multe obiective de atins. A fost o lovitură gravă dată lagărului socialist prin faptul că forțele de invazie au înaintat până la orașul ce purta numele dictatorului de la Kremlin. A urmat însă contraofensiva din 19 noiembrie 1942 și două armate germane au fost încercuite și apoi nimicite.

S-a dat vina pe militarii aliați, în special pe cei din cele două armate ale României, cei care au fost slab instruiți și nici n-au luptat energic împotriva maselor de tancuri trimise la atac în condițiile în care aviația nu putea să acționeze eficient.

Memoriile ofițerului Wilhelm Grosse din Divizia 16 Blindate vin să combată această teorie clasică, intens susținută chiar de specialiști militari din Occident, cei ce știu să interpreteze orice în mod corect. Maiorul german a scris că la 22 noiembrie 1942 au ajuns tancuri sovietice aproape de baza de aprovizionare a unității și s-a trecut la organizarea unei linii defensive, o improvizație cu oameni ce nu erau instruiți să susțină o luptă în prima linie. Au dispus de câteva tunuri antitanc de calibrul 37 mm ce se aflau la reparații și care puteau să facă doar zgomot împotriva unui tanc T-34. Partea proastă era că muniția era numai explozivă și era un fel de joc de artificii pe cuirasa unui blindat sovietic. Nici dacă ar fi fost perforantă n-ar fi fost o situație mai bună. A fost normal să fie date ordine de retragere pentru a se putea salva cele 80 de camioane necesare viitoarelor aprovizionări în vederea trecerii la contraofensivă.

S-a scris că trupele românești nu erau bine dotate, dar se poate pune întrebarea despre prezența pieselor de calibrul 37 mm în dotarea forțelor germane de infanterie. Chiar diviziile românești dispuneau de multe tunuri de calibrul 47 mm, dar și acestea erau neputincioase împotriva armurilor frontale ale unor T-34. Infanteria germană a avut mult de suferit din cauza lipsei de arme antitanc adecvate și totul a pornit de la conducerea nazistă, cea care a lăsat fabricile multă vreme să asambleze tunuri ușoare de calibrul 37 mm. Era sfârșitul anului 1942 și încă mai existau în dotare guri de foc ce abia dacă mai puteau să fie utile în lupta împotriva unor mitraliere. Au fost publicate studii în Rusia contemporană privind testarea în Finlanda anului 1939 a prototipurilor de tancuri KV și observatorii sovietici au putut să constate că micile proiectile puteau să sape cel mult 40 mm în oțelul cuirasei. Oare de ce mai aveau trupele guri de foc atât de vetuste?

_{Foto
sus: Tun antitanc de calibrul 37 mm din dotarea Wehrmachtului în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial (© Bundesarchiv Bild
101I-127-0391-21)}

Bibliografie minimală

_{Berejkov,
Valentin, În umbra lui Stalin, Editura Lider, București, f.a.}

_{Busch,
R., În infernul de la Stalingrad, Corint istorie, București, 2021.}

_{Bușe,
Constantin, Alexandru Vianu (coordonatori), Istorie universală,
Epoca contemporană, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1979.}

_{Lubbeck,
William, La porțile Leningradului, Corint, București, 2021.}

_{Sarin,
Oleg, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane, Editura Antet,
1997.}