Moda hip-hop: rime, haine şi culoare
Din spatele blocului, din ghetoul american, din lupta de zi cu zi, din America sclavilor și America zidurilor ridicate la graniță, din jungla modernă. De aici vine griul pe care hip-hop-ul încearcă să îl combată de atâta timp. Moda hip-hop este mândrie, identitate culturală, luptă. Prea... altfel pentru mulți, căci să „personalizezi un fluture” nu este la îndemâna oricui. Poate că au „regalitate în ADN”, căci, să nu uităm, cel mai bogat imperiu din lume s-a aflat în Africa de vest: Mali. Și pentru a fi clar de la început, moda hip-hop-ului este despre oameni, despre „rudele îndepărtate”. Yo!
Coasta de est, Statele Unite ale Americii. New York, 1970. Pe fostele moșii ale albilor se ridicaseră acum blocuri, se construiseră străzi, America devenise tărâmul făgăduinței. Care era diferența între America lui Richard Nixon și cea dinainte de Abraham Lincoln? Lanțurile sclaviei căzuseră, iar aparent, pe foaie, toți oamenii erau egali în fața legii. Din New York, Marele Măr, fiecăruia îi revenea câte o felie: celor înstăriți le revenise Manhattanul, iar partea mâncată de omidă, Bronxul, o primiseră afro-americanii. Aici s-a născut ghetoul. Aici, omul trebuia să supraviețuiască calamităților moderne: lipsa curentului, a apei potabile, a igienei. În locul unde culoarea la modă era griul și unde sărăcia colcăia printre tomberoane, omul revenise la rădăcini. Istoria se repetă, biciul și plantația căpătând forme citadine. Vremea lui Malcolm X și Martin Luther King Jr. se terminase cu câte un glonț, iar comunitatea afro-americană intrase în zodia brutalității. Chiar și astăzi, pentru un om de culoare, „Am avut un vis” se rezumă la a supraviețui străzii – speranța de viață a unui bărbat de culoare fiind să treacă pragul de 25 de ani.
Au trecut mai bine de două secole de când africanii au fost obligați să devină și americani. Poveștile sclavilor sunt știute acum din cărțile de istorie sau prin farmecul Hollywoodului. Și, paradoxal, testul timpului și al naturii umane l-au trecut datorită spiritului liber. Adesea, tot ce aveau era cultura din moși-strămoși și haina de pe ei. Tradițiile, muzica și puținele obiecte pe care le aveau însemnau pentru ei totul și voiau să le împărtășească întregii lumi. Singurul timp liber era cel de duminică, când își bucurau sufletul cu muzica din biserici și hainele de sărbătoare. Zicala spune că nu haina face pe om, dar numai așa negrii își puteau depăși, chiar și pentru puțin timp, statutul social.
Ghetto gospel
Într-o lume a rasismului și a nedreptății, păstrarea identității culturale a fost unul dintre cele mai de preț lucruri pentru afro-americani. Privim cu stupoare fotografii ale sclavilor negri care erau închiși în cuști și prezentați albilor ca adevărate exponate, precum cele din grădinile zoologice. Sărim peste câteva zeci de decenii, iar în anii ’70 vedem cum polițiștii dau iama în casele lor cu tancurile, cum le sunt refuzate drepturile civile, sau cum copii și femei sunt abuzați de către organele statului. Președintele Nixon îl numise un „Război împotriva drogurilor”, dar a fost, de fapt, un atac la omenire.
Pe fondul acestor evenimente, unii dintre afro-americani s-au organizat în bande de stradă și, pentru că legea nu era de partea lor, ei au dorit să iasă din cercul societății. Și-au pus pe ei gecile bufante de motocicliști, gecile de blugi franjurate, personalizate cu insigne, ținte, însemne. Ca în „Easy rider” a lui Denis Hopper, erau în afara legii. Modele, culori, tipare – nu aveai cum să nu observi o gașcă de negri din ghetou. De pildă, cunoscuta bandă a Panterelor Negre făcea dreptate purtând bereta neagră, simbol al revoltei. Cu toate că aveau un țel comun, lucrurile degenerau. Găștile se luptau între ele pentru un colț de stradă. Numai atunci când unul dintre ei, care promova pacea, a fost ucis, găștile au ajuns la o înțelegere. Din 1971, când Black Benjie, membru al Ghetto Brothers a murit, gloanțele au fost înlocuite cu rime și dans.
Am plecat de la tradiții și haine, așa-i? Ei bine, cultura care se naște în New Yorkul anilor ’70 le valorifică din plin. Hip-hop-ul a adus cultura afro-americană pe stradă prin haine și rap. Muzica venea din difuzoarele casetofoanelor boombox, în sălile de concerte sau, pur și simplu, din spatele blocului. Însă hainele erau peste tot, epatând, aducând în stradă spiritul liber și cultura afro-americană reintrepretată pe înţelesul tuturor. Acum era zi de sărbătoare în fiecare zi. Întâi, ușor timizi în ale modei, preluând din eleganța gangsterilor, au apărut cei de la Cold Crush Brothers. Băieții din ghetou au pus cravata în cui și s-au strâns (cypher) în jurul celor care se puneau în cap pe cartoane sau linoleumuri, luând de la dansatorii breakdance, denumiți b-boy, hainele lejere, sportive. Nu a fost lăsat nimic în urmă, moda străzii combinând cu gust diferite stiluri. Cunoscuți sunt cei de la Run-D.M.C., care asortau bluzele sport cu pălăriile de fedru sau cele cu cupă, ținuta fiind completată de un lanț de aur gros și pantofi sport Adidas, avangardistic, fără șireturi. Ei au lăsat pentru moda hip-hop unul dintre cele mai cunoscute simboluri: ochelarii Cazal, ochelarii pătrățoși, cu rame groase, purtați adesea șmecherește, fără lentile.
Totul gravita în jurul artei. Hipart
Hainele arătau că ai ceva. Că ai orgoliu, mândrie, că aparții unui loc. Fiecare cartier în parte avea moda lui. Nu aveai cum să te pierzi, moda străzii fiind o busolă a New Yorkului. În anii ’80, cei din Brooklyn purtau pantofii mocasini Clarks, pantalonii de stofă cu pense, ochelarii Cazal și pălăria Kangol. Harlemul era sport, dar musai, din cap până în picioare, aceeași firmă. Bronxul lua de la fiecare câte puțin, iar cei din Queens aveau marca proprie – pălăria cu cupă sau pălărie de pescar din pânză.
În stradă a urmat explozia de culori. Pereții ghetourilor începeau a fi îmbrăcați, căci vechea artă din Roma sau Pompeii căpăta o nouă identitate: graffiti. Și de la a mixa hainele cu strada nu a fost decât un pas. Un trio de artiști stradali, cunoscuți drept Shirt Kings, s-au gândit că arta stradală merită un nou concept, așa că au pus culorile graffurilor pe pânză. În istoria modei, cei trei sunt cunoscuți drept pionierii modei de stradă. Desenele erau imprimate pe haine cu ajutorul aerografului. Modele lor erau nonconformiste: portretizau personajele de desene animate ca fiind rebele, dure. Am putea spune că era chiar intimidant să îl vezi pe Mickey Mouse consumând substanțe ilegale sau Pantera Roz bând nepăsătoare dintr-o sticlă de șampanie. Era 50 de dolari tricoul și în numai 2 ore puteai defila cu noua piesă vestimentară. Stilul lor i-a inspirat pe cei de la Disney și de la Warner Brothers să să-i îmbrace pe Donald sau pe Bugs Bunny în haine hip-hop. Nume mari precum Bill Cosby, Run-DMC, LL Cool J, Queen Latifah, Public Enemy, Chase, Jay-Z le-au trecut pragul magazinului din Brooklyn.
Dapper Dan, croitorul din Harlem
Afro-americanii erau obsedați de hainele de firmă. Principiul era simplu: ai haine de firmă, ești privit cu alți ochi în societate. Siglele Gucci, Dior sau Louis Vuitton erau pașaportul către un alt statut social. Iar pentru cei care activau în lumea hip-hop-ului, moda avea prioritate. Bronxul este plin de povești ale oamenilor care trăiau în locuințele sociale, projects, care nu aveau pe ce dormi sau ce mânca, dar care își dădeau toți banii pe haine. Un lucru îi intriga: casele de modă nu făceau haine inspirate de cultura hip-hop. Așa că, în anii 1980, pe 125th street, se deschidea un magazin care le promitea negrilor împlinirea dorințelor mondene.
Dapper Dan importa sute de metri de pânză imprimată cu însemnele Louis Vuitton, Gucci sau Fendi și crea un alt tip de haute couture. Timp de opt ani, croitorul a creat haine pentru artiști de stradă, iar faptul că acestea era totuși niște falsuri nu le știrbea din bucurie oamenilor. Gecile bufante, strident imprimate cu designul LV, și, eventual, cu numele scris cu auriu pe spate, precum cele purtate de Rakim, sau cele puternic colorate ale fetelor de la Salt-N-Pepa sunt numai câteva exemple.
Americanii au o vorbă – „bad publicity is good publicity”, însă pentru Dapper Dan a fost fatală. Într-una din zilele lui 1988, pe la 5 dimineața, celebru Mike Tyson părăsea atelierul artistului cu o creație personalizată. Reclama pe care i-a făcut-o nu i-a prins bine lui Dan, căci casele de modă s-au sesizat în privința folosirii ilegale a siglelor, iar buticul lui Dapper a fost închis de către poliție.
„Dressed in white, I like black Tims and black hoodies”
Anii 90. Să dăm la maxim „Can’t touch this” a lui MC Hammer și să pornim în caruselul modei hip-hop. Credeți că acei pantaloni largi își au originile, așa cum se spune, din Franța secolului al XIX-lea sau din uniformele soldaților turci care au luptat în Războiul Crimeii? Nicidecum.
Lumea aflată într-o continuă luptă, despre care cânta Tupac, nu își permitea decât speranța, care nu era nici ea de multe ori gratuită. Oamenii se îmbrăcau de la magazinele cu haine second-hand, iar copiii purtau ce rămânea de la frații mai mari. Pantalonii supradimensionați sunt un manifest al hip-hop-ului. La modă erau atât cei colorați, din pânză subțire, asemenea unor șalvari, dar mai ales jeanșii. Problema nu era aspectul, ci comoditatea – e destul de iritant să porți pantaloni cu 4-5 măsuri mai mari, pe care să-i strângi în talie cu o curea. Acest lucru l-a observat Karl Kani, care a păstrat aspectul pantalonilor baggy, dar le-a oferit croiala în talie pe măsura afro-americanilor.
A urmat isteria încălțămintei. Bocancii galbeni, marca Timberland. Inițial purtați de către muncitori pentru comfort și rezistența la umezeală, se spune despre faimoșii bocanci că au fost preluați de către traficanții de droguri ambulanți, care petreceau foarte mult timp pe stradă. La schimb cu bocancii, negrii aveau pantofii sport, cum îi știm în termeni populari de adidași. Firmele erau variate, dar importante. Cu siguranța știți faimoasele încălțări ale lui Michael Jordan – de atunci există jordanii. Încălțămintea era la rândul ei un statement. În acea perioadă, rata jafurilor pe stradă era ridicată și, culmea, riscai să rămâi cu portofelul în buzunar, dar desculț. Gangsterii de cartier veneau și te întrebau ce măsură porți, iar dacă le spuneai „măsura ta!”, te lăsau în pace. Codul cartierului. Șireturile adidașilor noi erau lățite și puse invers, modă adoptată mai târziu de către skateri. La fel, un ritual care îi bucura, o formă mică, dar importantă de rebeliune.
Hip-hop-ul a adus în stradă sportul, mai ales baseballul și baschetul. Își îndesau pe cap șepcile snapback sau fullcap, purtând gecile sportive letterman. Tot din aceeași gamă fac parte tricourile supradimensionate, cele mai multe din polyester, specifice baschetbaliștilor. Negrii adoptă în vestimentația lor do ragurile, acele băsmăluțe tip plasă, strânse pe cap, ce la început erau confecționate din ciorapi de damă. Bijuteriile mari, care să epateze, erau obligatorii: lanțuri groase, inele uriașe, și acele grilaje din aur pentru dinți. Și cum cultura hip-hop se răspândea din ce în ce mai mult, apar firmele care lansează linii de modă pentru stradă. Industria modei se schimba vizibil; apare brandul Cross Colours, marile companii de haine colaborează cu artiștii de hip-hop. Așa și-au dus cultura mai departe, așa au avut ceva de zis în lumea rasismului: prin cămășile colorate în verde, roșu și galben purtate de „The fresh prince from Bel Air” – Will Smith, până la sesiunile foto ale lui Tupac Shakur.
Timpurile se schimbă, moda la fel. Oamenii hip-hop-ului și-au lansat propriile linii vestimentare, au colaborat cu faimoase case de modă și au dus identitatea afro-americană mai departe. Au rămas mari iubitori de modă, considerând hainele o formă de exprimare. În secolul XXI avem tricourile simple ale lui Eminem, eleganța lui Sean Combs aka P. Diddy sau excentricitatea lui Kanye West. Revine stilul vestimentar al artelor marțiale promovat de Wu Tang Clan, dar și preluarea de elemente din alte culturi ale străzii, precum skate sau punk. Hip-hop-ul, cu tot ce înseamnă el, a ajuns până în România – poezii pentru pereți, haine pentru stradă, căci și noi avem griul nostru de cartier.
Poate că afro-americanii au câștigat o luptă, atunci când America l-a votat pe Barack Obama, iar el a strâns mâna la Casa Albă celor care cântă pentru o lume mai bună. Căci, în final, arta cu ramurile sale – muzica și moda, este singura armă mereu de partea binelui. „Before we find world peace, we gotta find peace and end the war in the streets. My ghetto gospel.”
