Moartea Reginei Maria a României. „Aceea care s-a cerut acasă”

Regina Maria reprezintă, fără îndoială, mitul feminin cel mai puternic și mai persistent din istoria noastră. Într-un imaginar istoric în care predomină personajele feminine negative, Doamna Chiajna, Elena Lupescu, Ana Pauker, Elena Ceaușescu etc., Regina Maria strălucește. Cel mai adesea uităm că era englezoaică, atât de tare s-a identificat cu aspirațiile poporului român. La opt decenii de la dispariţia suveranei – 18 iulie 1938 – facem un binecuvenit exerciţiu de recuperare a celei care a fost prima şi ultima regină a României a Mari, insistând asupra perioadei care se cunoaşte mai puţin: izolarea din ultimii ani, boala, suferinţa.

Născută la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, Maria era cea mai mare dintre fiicele cuplului Alfred, duce de Edinburgh, şi Maria Alexandrovna, mare-ducesă rusă. Înaintea ei se născuse doar singurul băiat al perechii princiare, botezat şi el, Alfred; după ea, vor mai apărea pe lume încă trei fete: Victoria-Melita, Alexandra-Victoria şi Beatrice.  

Dorinţa tatălui Mariei ar fi fost ca aceasta să se mărite cu vărul ei, George de York, viitorul Rege George al V-lea al Angliei (1910-1936), dar soarta şi mama Mariei au decis altfel. Căsătoria Mariei cu Ferdinand, pusă la cale de mama miresei şi de unchiul mirelui, binecuvântată de Regina Victoria a Angliei şi organizată de Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a avut loc pe data de 29 decembrie 1892, la Sigmaringen.

Căsnicia lor, lipsită de pasiunea sfâşietoare a unei mari iubiri, s-a bazat totuși pe înțelegerea celuilalt, ca şi pe apariţia celor şase copii ai cuplului regal: Carol, Elisabeta, Nicolae, Mărioara, Ileana şi Mircea. „Eram o fiinţă prostuţă, iar el nu era bărbatul care să trezească interes într-o fată foarte tânără”, va scrie Maria în jurnal. Relaţia lor s-a deteriorat mai cu seamă după ce Ferdinand a trecut prin greaua încercare a unei morţi aproape sigure, cauzată de microbul febrei tifoide, care l-a atins pe prinţ în 1897. Ferdinand a învins boala, dar a rămas sluţit pe viaţă. Cu un mariaj atât de searbăd, în mod natural, frumoasa şi temperamentala Maria a căutat o compensație, firească la vârsta ei, în compania altor bărbaţi, cel mai cunoscut dintre ei fiind prinţul Barbu Ştirbey (1872-1946). Ştirbey va fi nu doar amantul Mariei şi – se pare – tatăl ultimilor doi copii ai reginei, dar şi confidentul, sfetnicul şi colaboratorul ei cel mai apropiat. Chiar şi Regele Carol I, la curent cu relaţia nepoatei sale cu Ştirbey, prefera această variantă sentimentală consumată în spaţiul privat al Peleşului sau Cotroceniului decât o legătură a Mariei cu altcineva aflat mai vizibil sub ochiul opiniei publice.

Autoritarul Carol I ţinea departe de orice problemă politică tânăra pereche moştenitoare şi încerca să controleze foarte strict toate contactele pe care cei doi le aveau cu personalităţi din spatiul public românesc. „Anturajul prinţului Ferdinand şi al soţiei sale era restrâns. Ei erau ţinuţi departe de viaţa politică, nu puteau primi şefi de partide, nu aveau voie să-şi exprime public punctul de vedere faţă de problemele cu care se confrunta România” (Constantin I. Stan). Pentru Maria, viaţa alături de Ferdinand într-o ţară străină, pe care adesea nu o înţelegea, a fost extrem de dură. Tânăra prinţesă nu înţelegea (deocamdată) că mariajul ei era dictat de alte considerente decât dragostea la care ea visa: „Eu nu aveam în minte nicio misiune, nu fusesem crescută cu gândul la sacrificiu sau la datorii stricte – eu plecam să fiu fericită cu un bărbat care mă iubea şi pe care eram dispusa să-l iubesc”.

Războiul Mariei 

Statutul Mariei s-a schimbat radical – îmbunătăţindu-se, evident – după moartea Regelui Carol I şi urcarea pe tron a lui Ferdinand (28 septembrie 1914). Deşi nu era suverană-domnitoare, atributul acesta aparținându-i soţului ei, Regina Maria, personalitate puternică, energică şi activă, reuşeşte să se implice eficient şi benefic în viaţa politică, socială şi culturală a României. E drept, istoria a ajutat-o!

Primul Război Mondial a oferit României şansa nesperată cu câţiva ani înainte de a-şi realiza idealul de unitate națională. Maria, englezoaică prin naștere şi româncă prin adopţie, nu putea avea decât o singură opţiune spre care o împingeau şi sentimentele, şi interesele: alăturarea României de puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia) în vederea împlinirii visului de unitate naţională. „Misiunea ei consta în convingerea regelui Ferdinand care, în mod firesc, dată fiind obârşia sa, era «progerman», cum fusese şi Carol I), dar care a sfârşit prin a înţelege – în bună măsură și datorită forţei de persuasiune a Reginei Maria – că nu putea avea altă alegere decât aceea a opiniei majoritare a ţării” (Lucian Boia).

În fond, așa cum Războiul de Independență fusese războiul lui Carol I, războiul de reîntregire va fi războiul Mariei. În componența morală a conflictului, Maria va juca cel mai important rol. Determinarea, o empatie ieșită din comun şi un curaj fizic ce mergea până la dispariția instinctului de conservare au ajutat-o pe Regina Maria să stabilească cu românii simpli – soldaţii, în primul rând – o legătură extrem de directă și de caldă. Încă din timpul campaniei din Bulgaria, din 1913, prințesă-moștenitoare atunci, Maria a dat mâna cu sute de soldați, bolnavi de tifos exantematic, fără a-și lua măsura de minimă siguranță de a purta mănuși – e conștientă de necesitatea contactului direct, inclusiv fizic, ochi în ochi, mână în mână – şi realizează dimensiunea sacrificiului soldaților, care mor inclusiv pentru ca să ajungă ea „împărăteasa tuturor românilor”. Este considerată o mamă a tuturor celor care se jertfesc, de aici și apelativul de „Mama-regină” cu care este întâmpinată pretutindeni. „Comparația cu o mamă, o mamă nu doar a militarilor, pe care îi îngrijea, ci și a națiunii, era alăturată statutului regal. Femeia era văzută asemeni mamei lăsate acasă, singura care poate alina durerea pricinuită de răni și de spaimă, iar regina era înțeleasă drept îngrijitoarea lor, a celor care plecaseră pe front, a cetățenilor-soldați, convinși fiind că războiul va fi scurt și se va încheia cu victoria lor, pentru că ei luptă pentru o cauză dreaptă, România Mare” (Alin Ciupală).

„Singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a fost” 

Și în plan politic Regina Maria a fost de neînduplecat, militând pentru lupta până la ultimul om și obținerea victoriei finale. Dând ea însăși pildă de curaj, cerea tuturor același lucruri. A fost singura personalitate românească din timpul războiului care a crezut, aproape că a știut, că victoria va fi de partea noastră: „Regina a fost singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi cum a fost. Este adevărat: toata lumea s-a îndoit, dar toți, fără excepție” (Alexandru Marghiloman).

Dacă pentru Regele Carol I clipa de glorie și momentul în care a fost adoptat definitiv de români, ca fiind unul de-ai lor, este reprezentat de Războiul de Independență din 1877-18787, pentru Regina Maria clipa astrală a fost și cea mai grea, dar și cea mai frumoasă din viața ei: anii războiului și mai ales vremurile cumplite ale refugiului din Moldova. „Se poate afirma că, în timpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești” (Constantin Argetoianu).

Meritelor Mariei în consolidarea rezistenței românești în fața inamicului li se va adăuga după război contribuția reginei la acceptarea de către Aliați a dreptelor cereri ale României la Conferința de Pace din capitala Franței. Toţi cei care au cunoscut-o, în țară sau aiurea, de la ultimul ostaș până la premierul Franței, au rămas impresionați și s-au lăsat copleșiți de energia și farmecul Reginei Maria.

În aceste împrejurări, încoronarea reginei ca „împărăteasă a tuturor românilor”, la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922, venea ca o răsplată binemeritată a unei vieți dedicate țării ei de adopție, românilor și visului lor de veacuri.

Marea dezamăgire provocată de Carol: „Cum a putut, cum a putut!” 

Din nefericire, Regina Maria a avut parte şi de mari dezamăgiri, cele mai multe venite, culmea!, din partea propriei familii. Dacă cu aparenta pasivitate a soțului ei se obișnuise („l-am cărat în spate toata viața!!!”, va nota necruţător în jurnal), devastatoare pentru regină şi mamă a fost conduita lipsită de orice responsabilitate a fiului ei cel mare, Carol.

Moștenitorul tronului îşi părăseşte unitatea militară, dezertează şi fuge la Odessa împreună cu iubita lui, Zizi Lambrino, cu care se şi căsătorește, încălcând Constituţia şi Statutul Familiei Regale. Lovitura e cumplită pentru Maria: „Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să ne părăsească pentru o asemenea fiinţă, să ne părăsească pe noi, ţara lui, munca lui, regimentul lui, speranţele, ambiţiile, visurile lui, ca un dezertor, să-şi părăsească postul – cum a putut, cum a putut!... Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?” La orice se aştepta regina, dar nu la asta! Unul dintre ai ei să trădeze. „...trebuie să învăţ să fac faţă lumii în care unul dintre ai mei a devenit trădător, dezertor, şi-a părăsit postul de onoare pentru o fată de nimic – iar pentru mine, mama lui, cea cu care a muncit cot la cot, n-a păstrat nici măcar un gând, nici un gând... Toate s-au schimbat, soarele şi luna, şi copacii, şi cerul, şi mai ales chipul fiului meu”.

Chestiunea cu Zizi Lambrino se va rezolva în timp, dar comportamentul lui Carol va fi mereu un prilej de îngrijorare pentru familia regală şi în primul rând pentru Maria. În decembrie 1925, Carol renunța (pentru a treia oară) la tron, preferând să rămână în Franța cu noua sa amantă, Elena Lupescu. De data aceasta, reacţia lui Ferdinand ca şi a guvernului Brătianu este rapidă şi fermă. Prin actul de la 4 ianuarie 1926, adoptat de Parlament, se ia la cunoștință de noua şi ultima renunțare la tron a lui Carol şi este proclamat ca principe-moştenitor Mihai, în vârstă de şase ani, fiul lui Carol. Deşi profund îndurerată, Regina Maria a fost de acord cu îndepărtarea „acestei crengi putrede de pe trunchiul frumos al dinastiei” (expresia îi aparține Regelui Ferdinand), fiul ei, pe care nu înceta în sufletul ei de mamă să-l iubească şi să-l considere „un fiu bun, un fiu încrezător, un băiat cinstit şi sincer”.

Lăsată în afara regenţei 

Regina Maria a mai primit o lovitură prin neincluderea ei în regenţa care ar fi urmat să se constituie în cazul morţii Regelui Ferdinand I, depistat cu cancer la sfârşitului anului 1926, regenţă care ar fi urmat sa îndeplinească atribuţiile unui monarh adult până la majoratul principelui Mihai. Ionel Brătianu a preferat să includă în Regenţă două persoane loiale lui, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan, lor adăugându-li-se prinţul Nicolae, fratele lui Carol, un tânăr preocupat mai degrabă de maşini şi mai ales de relaţia sa cu Ioana Doletti decât de treburile statului.

„Regina Maria n-a putut juca rolul politic la care râvnea şi pentru care susţinuse cu atâta energie înlăturarea lui Carol de la succesiunea Tronului” (Ioan Scurtu). Neincluderea în Regenţă a constituit, deci, o lovitură grea pentru Regina Maria, care credea – pe bună dreptate – că meritele ei din timpul războiului şi experienţa acumulată o calificau din plin pentru această înaltă poziţie în stat. Dar Ionel Brătianu, ajuns atotputernic și obișnuit să domine factorul constituțional, nu-şi dorea o personalitate puternică precum Regina Maria în Regenţă.

 Moartea Regelui Ferdinand, pe 20 iulie 1927, o lipsește pe Regina Maria nu doar de un soţ lângă care fusese alături, de bine, de rău, în ultimii 35 de ani, ci şi de pârghia prin care putea interveni cât de cât în viaţa politică a ţării. Pentru Regina Maria, pagina de glorie fusese prestaţia sa din timpul războiului, iar acum această pagină fusese definitiv întoarsă. Conştientă de acest fapt, regina se va implica în toate acţiunile ce aveau drept scop omagierea celor căzuţi în războiul de reîntregire a neamului sau de ajutorare a celor care avuseseră de suferit în teribilii ani 1916-1918. „A rămas permanent o prezenţă activă şi neobosită în fruntea tuturor societăţilor care aveau ca obiectiv construirea de monumente de omagiere a eroilor precum crucea de pe Caraiman [inaugurată pe 14 septembrie 1928 – n.n.] şi mausoleele de la Mărăşti [inaugurat tot în 1928 – n.n.] şi Mărăşeşti [început în 1924, dar terminat în 1938, după moartea reginei – n.n.], indiferent de problemele familiale cu care s-a confruntat în anii pe care îi mai avea de trăit” (Sorin Cristescu).

O lume întreagă se stinge în jurul reginei 

Dacă în timpul regenţei (1927-1930), Regina Maria a mai putut să joace un anumit rol, îndeosebi decorativ, după revenirea lui Carol pe tron, la 8 iunie 1930, până şi acest minim statut i-a fost refuzat. Carol al II-lea prefera să se raporteze la unchiul său Carol I sau la Ferdinand, amândoi morți, decât la mama sa care în viață fiind putea să-i umbrească popularitatea. Prințul Barbu Ştirbey, iubitul, prietenul şi confidentul Mariei, este forţat să se exileze în Franța, Carol neputându-i ierta nici legătura intimă cu mama sa, nici influenţa pe care o exercitase – ca om al Brătianului – asupra tatălui lui. Tot în 1930 moare credinciosul secretar al reginei, Gaetan Denize, înlocuit de Eugen Anton Zwiedeneck (1886-1956), un administrator priceput şi eficient, pe care Regina Maria îl va aprecia mult. Un an mai târziu trece la cele veșnice şi bunul prieten al Reginei Maria din cumpliții ani ai refugiului de la Iași, generalul Henri Berthelot.

Mult iubita ei fiică Ileana se căsătoreste, tot în 1931, cu arhiducele Anton de Habsburg şi se stabilește în Austria, de unde o va face bunică pe Maria de şase ori. Pare că o lume întreagă se stinge în jurul reginei, ea rămânând să-şi contemple amintirile unei vieţi încercate de greutăți şi eforturi, dar care o adusese şi pe culmile gloriei. Cele mai mari bucurii ale reginei rămân reîntâlnirile cu fetele ei favorite, Marioara (Mignon), regina Iugoslaviei, rămasă văduvă după asasinarea soţului ei, Regele Alexandru I, la Marsilia, în 1934, şi Ileana. Cel mai adesea aceste revederi aveau loc în ambianţa atât de îndrăgită de către regină a Balcicului sau a Branului.

Calvarul 

Regina Maria se bucurase întotdeauna de o sănătate bună, susţinută de un regim alimentar echilibrat şi de numeroase exerciții fizice, echitația fiind cel mai important dintre ele. Maria reuşise, dincolo de o furunculoză şi o apendicită care o chinuiseră, fără să se plângă, în anii războiului, să învingă teribila gripă spaniolă care a făcut în anii 1918-1919 între 50 şi 100 de milioane de victime. Dar deja după 1935, an în care împlinea 60 de ani, sănătatea Reginei Maria începe să se deterioreze treptat.

Pentru biata noastră regină, începutul sfârșitului a avut loc în noaptea de 10/11 martie 1937, când a suferit o criză de pe urma căreia practic nu-și va mai reveni niciodată. Debutul bolii Mariei seamănă izbitor cu cel al micului ei fiu, Mircea (1913-1916), răpus de febra tifoidă chiar în toamna primului nostru an de război. Pe 5 martie 1937 regina notează: „Am o ușoară răceală și ar fi trebuit să rămân în pat, mai mult sau mai puțin, dar am promis să mă duc la o serată muzicală. Nu vreau să mă dau bătută până la sfârșitul seratei. Toată lumea a fost invitată să mă vadă, așa că dacă nu apar dezamăgirea va fi prea mare”. Cinci zile mai târziu, în timpul nopții, regina se prăbușește în camera ei: „m-am împiedicat, copleșită de o amețeală nemaipomenită, incapabilă să-mi păstrez direcția, așa că am căzut, lovindu-mă de paravanul de lângă ușa budoarului meu... o vreme am zăcut acolo, foarte confuză, fără să înțeleg ce mi s-a întâmplat”.

„Rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine” 

De-abia peste două luni și jumătate, regina – după nenumărate consultări și analize – va afla ce i s-a întâmplat și care este teribilul verdict medical. „Din păcate, rezultatul analizelor a fost un dezastru pentru mine. Sunt într-adevăr bolnavă, o boală perfidă, epuizantă, care afectează ficatul și splina, pierderile de sânge, precum și reala tendință spre flebită, toate provin de la același lucru: sufăr de un soi de anemie pernicioasă, cu doar jumătate din numărul de globule roșii pe care ar trebui să-l am, și pentru această stare de sănătate nu există nimic altceva decât pat, pat, pat, pat...”

În termenii medicali de azi, mai moderni, Regina Maria a suferit și a murit în urma unei ciroze hepatice, postvirale, agravată de o insuficienţă cronică venoasă a membrelor inferioare, care a dus la imobilizarea în pat, iar ulterior la deplasarea doar în scaunul cu rotile.

Cel care s-a ocupat îndeaproape de starea de sănătate a reginei a fost medicul Casei Regale, doctorul Ioan Mamulea (1872-1940), un bun internist, dar un caracter orgolios şi deseori arogant în raport cu ceilalți medici, fapt care o nemulțumea profund pe Regina Maria, dornică să audă mai multe păreri şi să decidă singură ce are de făcut: „Dr. Mamulea m-a pus la dieta de înfometare, neplăcut încântat că permisiunea celorlalți doctori de a-mi diversifica dieta pentru o hrană mai substanțială nu a dat imediat rezultate. A așteptat cu brațele încrucișate până când l-am chemat, deși aflase de la sora elvețiană că nu sunt bine, dar nu a făcut nimic, pentru că a vrut să demonstreze că toți ceilalți doctori nu au avut dreptate; consider că este o dovadă de mare egoism din partea lui, ar fi trebuit să vină şi să-mi dea un sfat. Dar a fost atât de încântat să demonstreze că tot el știe mai bine, încât de fapt chiar se bucură că nu sunt bine” (Regina Maria, însemnare din 4 august 1937). Fiindcă trebuie spus că la patul bolnavei s-au perindat peste treizeci de doctori români, germani, austrieci, francezi, italieni, elvețieni etc., unii dintre ei somități ale lumii medicale europene, niciunul nereușind să dea însă un diagnostic cert și, în consecință, să prescrie un tratament salvator.

Un an rău 

Ultimul an și jumătate din viața Reginei Maria e un răstimp dureros, în care multele zile de chin sunt răsplătite uneori cu zile de aparentă acalmie, în care boala pare că dă înapoi. Una peste alta, 1937 este un an rău pentru suverană: „presupun că trebuie să consider că acest an a fost unul deprimant de la un capăt la altul, în care fiecare speranță a fost spulberată. Sigur că trebuie să accept lucrurile așa cum sunt....” (Regina Maria, însemnare din 17 octombrie 1937, Balcic). Toamna anului 1937 va fi ultima în care Maria își va consuma marea ei iubire cu Balcicul, „micul paradis al României mari”, după atât de inspirata formulă găsită de istoricul Lucian Boia.

Sfârșitul de an 1937 și începutul celui următor Regina Maria le va petrece la Cotroceni, așteptând momentul favorabil când va putea pleca la o clinică din străinătate, cea recomandată ca fiind cea mai bună de către profesor-doctorul Hans Kilian din Freiburg fiind clinica doctorului A. Stormer din Dresda. Cum însă regala bolnavă trebuia transportată în condiții de maximă securitate, acest lucru va fi posibil de-abia pe 17 februarie 1938. Nu înainte ca regina să asiste la lovitura de stat pe care Carol o dă pe 11 februarie, instaurându-și propriul regim de autoritate personală, mișcare pe care Maria o comentează în însemnările sale: „Nu pot să nu admir modul în care Carol a luat lucrurile sub control. Sper că acum vor lucra serios și fără egoism, că vor pune interesul țării înaintea interesului personal”. Speranțele și deziluziile par a fi nu doar apanajul oamenilor de rând, dar chiar și al capetelor încoronate!

„Dumnezeu știe când voi fi în stare să mă întorc acasă” 

La trei zile după sosirea la Merano, unde Regina Maria fusese internată în vederea consultului doctorului Stormer, un conclav al medicilor italieni o declară convalescentă, lucru care o bucură enorm, lăsându-i răgazul să-și îndrepte gândurile spre situația din țară: „Carol a modificat Constituția și a dat țării o formă absolut nouă de guvernare, rezervându-și pentru sine drepturi aproape dictatoriale, care încalcă toate vechile reguli și concepții... Va deveni oare Carol un tartor sau un cârmuitor înțelept? Aș vrea să pot avea mai multă încredere în el”.

Evenimentele din Austria, alipirea acesteia la Reichul lui Hitler la 12 martie 1938, o dezamăgesc profund pe Regina Maria, mai ales prin prisma faptului că fiica ei preferată, Ileana, devenită cetățean austriac prin căsătoria cu arhiducele Anton de Habsburg, urma ca de acum încolo să devina supusa lui Hitler. Vorbește cu Ileana la telefon și realizează imediat dimensiunile dramei: „să te vezi dintr-o dată, violent și aproape sfidător, transformată în nemțoaică și de-asemenea tot dintr-o dată să te pomenești la cheremul unui stăpân fără îndurare care să te tiranizeze, să trebuiască să te supui la orice ordin al lui Hitler, mie mi se pare la ora actuală o soartă foarte amară!”

Din păcate, Maria nu va mai avea prea mult timp să se îngrijoreze pentru alții, deoarece concluziile consultului doctorului Alfred Stormer, sosit în sfârșit la Merano, nu sunt deloc optimiste: „M-a găsit mai puțin bine decât crezuse din cauza faptului că eu am în continuare hemoragii și cu toate că ține foarte mult să mă aibă cât mai curând posibil în spitalul sau sanatoriul său, nu îndrăznește încă să aprobe transportarea mea, ceea ce este descurajant, pentru că pierdem timp prețios și Dumnezeu știe când voi fi în stare să mă întorc acasă”.

„Ce jalnică am ajuns!...” 

Plecarea spre Dresda la clinica doctorului Stormer, decisă pentru ziua de 14 mai 1938, este amânată în ultimul moment din cauza orgoliului lui Carol, care nu putea accepta ideea ca regina României să nu fie însoțită de doctori români. Un chin în plus pentru Maria, care trebuie din nou să-l suporte pe Mamulea, „o masa inertă de negativism, lipsă de comunicare, obtuzitate”.

Pe 18 mai, Regina Maria este internată totuși în sanatoriul „Dr. Lachmann” din Weisser Hirsch, un pitoresc cartier al Dresdei. Casa în care va fi cazată Regina Maria pe parcursul tratamentului, deși „îngrozitor de mică”, are un aer englezesc care îi place fostei prințese de Edinburgh. Imediat vin să o viziteze cei dragi, în primul rând Ileana și copii ei, apoi Elena, fosta soție a lui Carol, și sora acesteia, Irina.

Progresele pe care le sesizează Maria în evoluția stării ei de sănătate sunt imperceptibile, în schimb durerile și chinurile prin care trebuie să treacă sunt mari: „Toate aparatele acestea îmi fac rău. M-au chinuit cât mai puțin cu putință, dar cum eu nu știu cât sânge trebuie să-mi fie pompat în vene, au fost un cilindru mare după altul... Mi-am întors capul să nu văd tot acel sânge. Ileana a vrut să rămână cu mine ca să mă țină de mână pe partea cealaltă, dar i-a venit rău, așa că al meu credincios Zwiedy [Anton Zwiedeneck, aghiotantul reginei – n.n.] a fost cel care m-a ținut de mână tot timpul, vorbindu-mi despre tot ce-i trecea prin minte”.

Regina Maria are zile bune și zile rele, rămâne optimistă, dar realistă. Astfel, pe 14 iunie își începe însemnările din acea zi cu afirmația: „categoric mă refac”, dar le încheie într-o notă extrem de pesimistă: „Cât va mai trebui să rămân aici nu știu și nu știu nici ce viaţă mă așteaptă. Nici nu vreau să mă gândesc, dar o viaţă de invalid ar fi îngrozitoare pentru mine. Și se pare destul de clar că asta va fi soarta mea, cel puțin în viitorul apropiat”. Pe 30 iunie, regina e la fel de deprimată: „Iată-ne deja în ultima zi a lui iunie. Ce jalnică am ajuns!... Am fost dusă în scaunul cu rotile până la sanatoriu ca să mi se facă un examen al inimii cu un aparat special”.

Înapoi către „dulcea ţară” 

Cu toate că tratamentul ar fi trebuit continuat, Regina Maria dorea cu disperare să se întoarcă acasă. Cu intuiția fiului care își cunoștea totuși atât de bine mama, Regele Carol își dă seama de sentimentele prin care trecea Regina Maria: „Am impresia că mama își dă foarte bine seama că nu se mai poate însănătoși și că se simte pierdută, atunci preferă s-o termine la ea acasă decât între străini”. Ultima însemnare din jurnalul reginei poartă data de 11 iulie 1938 și, ca un simbol, în textul original apar două cuvinte românești, Maria rugând-o pe una dintre prietenele ei să-i povestească cât poate de mult de „dulcea ţară”. Două cuvinte ca două tulpini de floarea-soarelui pe un câmp plin de lăcrămioare.  

Trenul regal părăsește Dresda pe 14 iulie 1938, transportând-o pentru ultima dată pe Regina Maria spre țară. Traversează Polonia și intră în România prin nord, pe la Cernăuți. Va fi o călătorie dramatică cauzată de agravarea continuă a stării de sănătate a reginei. Practic, Maria intră în agonie, dar deja se afla pe pământul României Mari.

Aflând că trenul regal o duce pe regina lor pe ultimul drum, zeci de mii de români, bărbați, femei, copii, bătrâni, s-au înșirat de-a lungul căii ferate pentru a arunca o cană sau o găleată cu apă rece pe vagonul încălzit la maxim de soarele torid de iulie, în care Maria murea încetul cu încetul. Era un ultim gest de respect și iubire al românilor pentru aceea care era și va rămâne prima și ultima regină a României Mari.

Ajunsă la Sinaia pe 17 iulie, a doua zi se declanșează criza finală. Profesorul Hortolomei, cu acribia caracteristică, surprinde sec ultimele clipe ale Reginei Maria: „pe la ora 2 jumătate, a avut un scaun foarte abundent (700-800 de grame); melenă intensă; după care Maiestatea sa a căzut într-o somnolență cu puls 140; tensiune maximă-8; frecvența respirației =36/minut; răspunde greu la întrebări; la ora 5 a intrat în agonie, iar la ora 5.39 p.m a decedat”. În ultimele ei clipe alături de Regina Maria s-au aflat fiul ei Carol, fiica ei cea mare Elisabeta și nepotul ei, viitorul rege Mihai I.

Trupul reginei a fost depus inițial în holul castelului Pelișor, ulterior în holul castelului Peleș, înainte de a fi așezat pe un afet de tun, sicriul plecând spre gara Sinaia, apoi București și, în sfârșit, la Curtea de Argeș, unde se află Necropola Regala și unde Regina Maria va fi înmormântată alături de soțul ei, Regele Ferdinand, și de străluciții lor predecesori, Regele Carol I si Regina Elisabeta.

Nicolae Iorga dă glas cel mai bine sentimentelor ce animau de fapt întreaga suflare românească în aceea clipă de istorică tristețe: „Un suflet mare s-a dus: Regina Maria... România s-a împuținat cu tot ce-i aducea prestigiu, ca mândrie, ca inteligență și voință, ca mari și neuitate amintiri, femeia de însușiri excepționale, care cu greu se întâlnesc în istorie, Regina Maria... Despărțirea de dânsa... este cu neputință pentru poporul românesc. Plecată aiurea, EA rămâne însă între noi”.

Marele nostru istoric avea dreptate. În timp ce trupul Reginei Maria cobora în cripta de la Curtea de Argeș, sufletul ei urca în Olimpul națiunii române, alături de toți vrednicii făuritori ai României Mari.