Mitul superiorității tancurilor germane din cel de-al Doilea Război Mondial
Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar conducătorii marilor puteri au decis că este timpul pentru obținerea de mai multă glorie pentru a rămâne cumva în istorie. Al Doilea Război Mondial a fost epoca de glorie a tancurilor prin confruntări între cuirasatele terestre ce aduceau aminte de luptele navale din precedenta conflagrație. Mașinile blindate și cu șenile au fost inventate pentru a străbate orice formă de teren și pentru a înfrunta focul intens al inamicului prin opunerea unor armuri din cele mai bune oțeluri. Dacă în anul 1918 erau proiectate să însoțească infanteria la atac și să curețe tranșeele de apărătorii încăpățânați, situația s-a schimbat în perioada interbelică și noile modele puteau să desfășoare manevre de încercuire la nivel strategic.
Istoricii scriu astăzi că germanii au fost cei care au revoluționat modul de ducere a războiului și așa au intrat în legendă termenii de Panzer și Blitzkrieg. Au fost obținute uimitoare victorii împotriva Franței și trupele sovietice au avut pierderi fără egal în evoluția omenirii. Totuși, oare chiar erau ideile germane cele mai bune din lume sau au fost niște condiții care au favorizat succesele?
Adevărul cumplit este că militarii germani au fost trimiși să lupte în niște cutii metalice în care erau victime sigure. Se știe că tancul atrage toate privirile pe câmpul de luptă și apoi urmează o ploaie de proiectile de toate tipurile și care lovesc din toate pozițiile. Armura trebuie proiectată în unghiuri care să asigure ricoșeurile și din cele mai bune aliaje de tip oțel. Adolf Hitler, slab documentat în domeniul militar pentru că a fost un simplu caporal, a fost încântat de noile mijloace de luptă, dar n-a putut să facă ordine în cercetare și a fost un haos organizat nemțește.
Au fost formate divizii de tancuri, dar erau prea puține mașini și au fost incluse în primele linii exemplare de Panzer I, model ce fusese conceput pentru antrenamente și avea doar mitraliere drept armament. Rândurile au fost completate cu Panzer II, cel care avea inclus un tun de calibrul 20 mm. Blindatele de origine cehă aveau plăcile din oțel prinse în nituri și acestea deveneau adevărate gloanțe dacă suportau totuși o lovitură directă. Nici tunul de la bord nu era adaptat decât pentru luptele cu mașini ușoare și de la distanțe reduse. La fel se prezenta situația cu blindatele din seria Panzer III, tunul de 37 mm fiind o jucărie ce era la limita inferioară a performanțelor anticar.
Planificatorii de la Berlin aveau propriile interese legate de producția de armament și comisioanele erau interesante. Nu este de mirare că Panzer III, conceput ca mașină de luptă antitanc, a fost produs până în 1940 cu tunul de calibrul 37 mm în timp ce se știa încă din 1936 că sovieticii dispun de tancul T-26 cu o gură de foc de calibrul 45 mm, performantă pentru lupta cu blindajele și cu infanteria. Este șocantă această rămânere în urmă, dar victoria rapidă împotriva Franței a ascuns lipsurile renumitelor Panzere.
Abia în anul 1942 încep să intre în producție și utilizare tancuri adevărate prin modelul Panzer IV cu tun de calibrul 75 mm și lungimea țevii fiind de 43 sau de 48 de ori diametrul interior al țevii. Această modificare revoluționară a permis obținerea unor viteze inițiale mari și proiectilele puteau să străpungă armura mașinilor inamice. Primele modele cu tunuri scurte de 75 mm erau mai puțin performante decât cele de calibrul 45 mm și abia după șocul rusesc s-a pus problema găsirii unei soluții eficiente de luptă cu monștrii lui Stalin.
Era un tanc care avea caracteristici bune și ar fi trebuit lansat într-o producție de mare serie precum au făcut sovieticii cu T-34. Logica de la Berlin era însă alta și pe liniile de fabricație mai existau încă 70 de Panzer I și 322 de Panzer II. Un astfel de conservatorism era demn de o judecată la curtea marțială, dar s-a mers înainte pentru că Germania avea resurse din belșug pentru a satisface poftele afaceriștilor și ale politrucilor naziști.
Există mereu conservatori ce sunt îndrăgostiți de evenimente din trecut până când adorația devine un adevărat misticism. Nu pot crede că mașinile germane de luptă n-au fost cele mai bune și doar prin copleșire numerică a reușit inamicul să obțină victoria. Este o logică pe care a descris-o marele psiholog Gustave Le Bon și care rămâne valabilă la peste nouă decenii de la anul 1931, anul trecerii savantului în eternitate.
Autoritățile de la Berlin comandau din ce în ce mai multe tancuri pentru a face față armadelor lui Stalin, dar nu erau înregistrate progrese la capitolul inteligență. A venit cineva cu ideea să nu se renunțe la Panzer III, mașină prea mică în raport cu cerințele frontului, și să se treacă de la tunurile mici de calibrul 50 mm la cele de calibrul 75 mm cu țeava scurtă.
Era un progres în ceea ce privește masă loviturii trase spre țintă, dar noua realizare tehnică nu mai avea vreun rost pe câmpurile de luptă pentru că era vulnerabilă în fața armelor antitanc și nu putea înfrunta un T-34. Au fost asamblate în anii 1942 și 1943 până când s-a constatat că blochează fabricile degeaba și mai condamnă și militarii la moarte în mod inutil.
Tancurile grele Tiger și Panther
Mult mai interesante erau acum tancurile grele Tiger și Panther (cel din urmă este definit drept mediu de către specialiști, dar era comparabil cu un KV-1 ce este mereu inclus la mașinile grele). Cei ce se ocupau de domeniu au făcut totul să le meargă afacerile și au pus oțel din belșug pe prădătorii metalici. Au rezultat astfel niște elefanți greoi în locul unor feline mobile. Nu este de mirare că un Tigru era un coșmar logistic pe câmpul de luptă și traversa cu greutate terenurile îmbibate cu multă apă.
Trenul de rulare era fragil și ceda sub propria greutate. Multe echipaje au fost obligate să saboteze tancurile și să le abandoneze din cauza defecțiunilor sau a lipsei de combustibil. Cuirasa grea impunea montarea unui motor puternic și acesta era însetat de benzină ce nu prea mai exista. Bijuteriile tehnice erau greu de produs în serie și a fost normal ca aliații să obțină superioritatea numerică.
Este interesant că proiectanții germani au rămas la obsesia pentru tunul de calibrul 88 mm, o armă minune, și au mai construit în jurul acestuia blindatul Tiger II. Era un monstru prin masă și dimensiuni, periculos doar prin armamentul devastator. Experții de la Berlin au uitat să comande mașini care să asigure supremația numerică și, mai important, creșterea capacității de manevră a diviziilor blindate.
Panther și Tiger erau înarmate pentru lupta împotriva blindatelor inamice cu tunuri cu țeava lungă, dar erau vulnerabile la întâlnirea cu infanteria adăpostită și astfel germanii n-au mai avut tancuri suficiente pentru inițierea unor ofensive la scară strategică și s-au mulțumit cu defensive minuțios organizate. Concepute special pentru a scoate din luptă cât mai multe tancuri inamice, era o adevărată risipă de armament să fie antrenate în încleștări lipsite de importanță strategică.
Etatismul exagerat care începea să domnească în Germania nazistă permitea orice minune cât timp era pe gustul unor lideri puternici din anturajul lui Hitler, cel ce se comporta ca un geniu atotcunoscător și atotstăpânitor. Partea proastă pentru Reich a fost că presupusa elită politică își ascundea nepriceperea prin tot felul de decizii de inspirație superioară.
Foto sus: Tanc Panzer I, în orașul francez Calais, în mai 1940 (© Das Bundesarchiv Bild 183-B14898)
Mai multe pentru tine...
