Mitul diviziilor sovietice „incomplete” din iunie 1941
Omul contemporan este foarte grăbit și nu mai are timp să aprofundeze ceea ce aude sau citește. Nu este de mirare că rămâne cu ce prinde prin școală, dar începe să-și formeze puncte de vedere ferme pe orice temă sub impactul asaltului mediatic zilnic. Documentarele și știrile modelează subtil gândirea și creierul rămâne îmbâcsit de tot felul de teorii care mai de care mai ciudată.
Populația nu mai are încredere în specialiști și apar grupări care combat cu o energie demnă de o cauză mai bună orice sfat venit din partea autorităților, a medicilor sau a savanților. Din păcate, neîncrederea are originea în politicile perioadei comuniste, atunci când liderii lansau minciuni și primeau înapoi aceeași marfă.
O teză care a făcut istorie și prin universități a fost cea a lipsei de pregătire a Armatei Roșii în iunie 1941, diviziile staliniste aflate în partea de vest a întinsului lagăr comunist având cel mult 9.000 de militari. Nu se poate concepe un război cu șanse de reușită dacă nu s-a făcut o mobilizare prin care marile unități tactice să fie complet dotate cu armament și cu recruții proveniți din rândurile bărbaților instruiți militar.
Tomuri științifice despre ultima conflagrație mondială mențin informațiile furnizate de sursele sovietice. Partea proastă pentru propagandiști constă în faptul că au început să fie publicate documentele perioadei și memoriile unor participanți. Aflăm astfel că Divizia 4 infanterie avea în iunie 1941 „doar” 14.500 de militari și tot armamentul stabilit de regulamente. Divizia 100 de infanterie avea și 54 de tancuri pentru sprijinirea asaltului împotriva cuiburilor de mitralieră, armele automate putând ține pe loc chiar un batalion întreg în condiții favorabile. Tancul, care este practic un tun mobil ce poate să tragă circular, era ideal pentru neutralizarea gurilor de foc din ce în ce mai ușoare și mai ușor de camuflat prin dimensiunile reduse.
Infanteria prezintă avantajul mobilității în câmp tactic indiferent de condițiile oferite de teren, dar este prea lentă și permite vrășmașului să aducă forțe proaspete din adâncimea frontului. Numai patru kilometri pe oră nu înseamnă ceva la nivel strategic. Acesta era un ritm calculat pentru a împiedica epuizarea soldaților încărcați cu arme și muniții. Cavaleria a fost capabilă de manevre pe mari spații geografice, dar gloanțele puștilor moderne erau prea periculoase pentru țintele înalte.
Motorizarea armatelor se impunea de urgență în perioada interbelică și Iosif Vissarionovici Stalin a fost absolut de acord. Avea nevoie de viteză pentru a ocupa intacte fabricile din Europa, mai ales cele germane, și pentru a obține o ieșire la mare deschisă pentru haitele de submarine ce stăteau înghesuite în Leningrad. Industria a livrat tehnică de luptă din belșug. Divizia 1 tancuri avea 370 de tancuri și 53 de autoblindate. Oare se poate scrie că era incompletă? Trecea singură de 10% din întreaga forță inamică de tancuri.
Dacă trei mari unități erau complet echipate, rezultă în mod logic că propaganda de partid a vândut popoarelor asuprite numai minciuni timp de decenii, chiar Iosif Vissarionovici Stalin fiind acuzat că n-a făcut pregătiri serioase pentru oprirea germanilor. Logica normală așa spune, dar în politică totul pare permis. Poate că erau numai trei divizii de elită și restul formațiunilor erau în curs de adunare și instruire.
Și la germani era această practică a alcătuirii unor instrumente perfecte pentru operațiuni rapide în adâncimea dispozitivului adversarului, puterea de rezistență la efort fiind suplimentată cu ajutorul unor droguri. Divizia a 7-a de tancuri avea 368 de mașini de luptă, T-34 și KV-1 fiind în număr de 200.
Erau mai multe decât în două divizii de calitate ale Wehrmacht-ului și nu includem în calcule valoarea blindatelor grele, adevărate cetăți mișcătoare pe șenile. Patru? Tot sunt puține pentru a convinge un cititor cu idei ferme sau un istoric care a rămas cu informațiile acumulate din facultate despre armata lagărului comunist. Divizia 10 de tancuri avea, la 22 iunie 1941, 363 de tancuri și cea cu numărul 37 dispunea de 316.
Procesul de formare a unei armate nu se oprește niciodată în perioada prebelică și apoi trupele sunt mereu modificate prin impactul luptelor. Viitorul mareșal I. H. Bagramian a scris că forțele sovietice mai aveau nevoie de diferite echipamente, dar a trebuit să se mulțumească numai cu ceea ce aduceau eșaloanele venite dinspre est.
Erau prea multe divizii și planificatorii erau obligați să distribuie ceea ce aveau nevoie pentru a obține superioritatea față de inamicul ideologic. Efectivele sporeau de la o zi la alta și dotarea trebuia să țină pasul cu transformările radicale impuse de forurile superioare de partid și de stat.
Este adevărat că existau și unele divizii dotate cu mai puține mașini și tancuri în raport cu celelalte. Se poate discuta imediat despre lipsa de pregătire din cauza faptului că Stalin n-a fost suficient de muncitor. Orice birocrat nu este interesat decât de traiul bun și de propriile obiective. Strategia sovietică semăna însă cu dinții unui rechin.
Existau divizii complete și chiar cu dotare peste ceea ce stabileau normele în vigoare, acestea urmând să ducă greul operațiunilor militare în primele faze. Urmau divizii obișnuite, de front, care continuau să primească tehnică de luptă. Eșaloanele feroviare aduceau zilnic armament și o parte era distribuită unor nuclee de divizii de tancuri sau infanterie motorizată. Acestea nu erau menite să intre imediat pe linia frontului, ci urmau să înainteze în spatele unităților din prima linie și să amplifice forța loviturii.
Rezervele sunt întotdeauna esențiale în obținerea victoriei și trebuie să fie prezente la momentul oportun. Este normal ca formarea să se facă aproape de granița amenințată și pe direcția principală de efort. Stalin nu era îngrijorat de pregătirile germane și pentru că mai avea un pachet de ași în mânecă.
Noi și noi divizii erau alcătuite în ritm susținut în regiunile interioare ale Uniunii Sovietice. Acestea urmau să apară în luptă pentru desăvârșirea victoriei, dar evoluția evenimentelor a dat peste cap planificarea riguroasă și au fost silite să combată inamicul pe propriul teritoriu. Alocarea de oameni și arme către aceste divizii a limitat și dotarea celor din vestul statului, dar și așa acolo erau prea multe mașini militare în raport cu avea dușmanul ideologic.
Oare de ce se minte atât de îngrozitor în istoriografia zisă științifică? Ce este atât de prețios pentru a fi camuflat în mod absolut de ochii cititorilor amatori de istorie? Este ceva incredibil chiar și pentru profesorii universitari și academicienii din întreaga lume?
Adevărul este că a existat un plan pentru cucerirea întregii Europe și Uniunea Sovietică se pregătea să extindă sistemul lagărelor de exterminare la nivelul întregului continent, cele germane putând fi reutilizate din plin și ar fi fost prea mici. În plus, se preconiza multiplicarea modelului Katyn la nivel european și apoi universal în numele ideologiei comuniste. Politica aceasta trebuie ascunsă și astăzi pentru că era extrem de criminală.
Foto sus: Soldați sovietici (© Library of Congress)
Bibliografie minimală
Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1953.
Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, București, 1988.
Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.
Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.
Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.
Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.
Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.
Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.
Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.
Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.
Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.
Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.
Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.
Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.
Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.
Zamfir, Zorin, Jean Banciu, Tratat de istorie universală Al Doilea Război Mondial, vol. III, Pro Univesitaria, București, 2009.
Mai multe pentru tine...
