Trecutul poate să fie o adevărată carte ce oferă soluţii gratuite la problemele omenirii. Cercetătorii din domeniul istoriei trebuie să descopere faptele generaţiilor de mult apuse şi să emită concluzii corecte, fără să fie afectaţi de presiunile aparatului de propagandă sau de meschine interese personale. Relaţiile cu Germania nazistă au fost prezentate denaturat, statul fascist fiind duşmanul României în toate situaţiile.

Studiile apărute după 1989 au mai nuanţat tonul prezentărilor, dar Berlinul a rămas un suprem centru al vicleniei strategice şi conducătorii nazişti nu doreau să înarmeze armata română din diferite motive. Documentele de arhivă publicate în aceleaşi materiale ştiinţifice demonstrează exact contrariul. Numai până la 1 august 1944 au sosit în ţară 295 de tunuri anticar de calibrul 75 mm, singurele capabile să neutralizeze blindatele sovietice de tip T-34 de la distanţe mari şi să sprijine infanteria cu foc direct, şi 224 de obuziere de calibrul 100 mm. Obuzele de medie putere, 14 kg, puteau să neutralizeze infanteria inamică adăpostită în tranşee sau în fortificaţii de campanie şi puteau să atingă ţinte aflate la peste 9 km. Cadenţa mare permitea oprirea valurilor de militari trimişi la asalt, ofensivele în plină zi fiind sinucigaşe. O divizie de infanterie dispunea la începutul campaniei antisovietice de 16 obuziere, adică cele trimise în 1944 erau suficiente pentru 14 mari unităţi.

Se adăugau 130 tunuri antitanc de calibre 45 – 50 mm, eficiente pentru combaterea ţintelor uşor blindate şi pentru neutralizarea armamentului automat inamic prin trageri de precizie, şi 670 de aruncătoare de mine de calibrele 60 şi 81,4 mm. Micile guri de artilerie erau esenţiale pentru executarea barajelor de foc apropiat şi erau extrem de periculoase prin debitul mare şi prin schijele care zburau orizontal şi provocau rănirea soldaţilor culcaţi pe sol. 

 Documentele de arhivă mai amintesc de sosirea a 69 de tancuri Panzer IV şi a 50 de tunuri de asalt, cam puţine pentru echiparea unei divizii blindate, dar Germania avea mari probleme cu completarea propriilor unităţi mecanizate. Producţia era insuficientă şi pentru a face faţă valurilor de maşini inamice de tip T-34 şi Sherman de pe poziţii defensive. Ofensiva aducătoare de succes devenea o amintire legendară. N-au fost uitate nici avioanele Me-109, seria G, capabile să facă faţă bombardierelor grele americane şi numeroaselor aparate de escortă de tip P-51 Mustang şi P-38. Au fost trimise 40 de unităţi, Reich-ul având mari probleme cu menţinerea completă a unităţilor de vânătoare.

 Industria românească de armament avea o producţie semnificativă pentru o mică putere militară, dar nu era interesantă la scara unui conflict mondial. Era necesar un ajutor şi la capitolul armamentului portativ şi aici au fost expediate 53.000 de arme, 920 mitraliere, 3.680 puşti-mitralieră şi 4.200 pistoale-mitralieră. Sunt cantităţi insuficiente pentru echiparea întregii armate române, dar mitralierele acopereau necesarul pentru circa şapte divizii sau pentru înlocuirea pierderilor. Să nu uităm că, în ciuda unor imagini legendare, arma de bază a infanteristului german a rămas puşca cu repetiţie ca la nivelul primei conflagraţii mondiale. Sosirea armelor de asalt a venit prea târziu pentru a influenţa cursul războiului spre dezastrul Reich-ului.

 Cum potenţialul industrial românesc era limitat, aliatul occidental a fost obligat să expedieze şi diferite cantităţi de muniţie, inclusiv cea de infanterie de tip S şi SS. Proiectilele de tun antitanc german de calibrul 75 mm şi antiaeriene de 88 mm erau aduse tot din străinătate.

 Ajutorul german a mai constat în ceva invizibil la o primă vedere. Industria românească de armament avea nevoie de materii prime de calitate specială pentru realizarea produselor speciale. Au sosit oţeluri înalt aliate şi pulberi de mare viteză pentru muniţia antitanc şi antiaeriană (pentrită şi azotură de sodiu), materiale ce nu se puteau fabrica local şi erau fundamentale pentru efortul de război. Rolul aliatului occidental a ieşit la lumină după evenimentele din august 1944, fabricile româneşti fiind obligate să găsească soluţii de avarie pentru a menţine aprovizionarea trupei cu muniţii şi arme. Germania a trimis şi licenţele pentru fabricarea unor categorii de armament performant, la o uzină din Braşov fiind asamblat celebrul avion de vânătoare Me-109.

 Sunt numai câteva exemple din ceea ce a fost trimis într-un an în care Wehrmachtul trebuia să reziste pe frontul rusesc, pe cel italian şi pe cel proaspăt deschis în Franţa, Germania realizând cea mai mare infuzie de armament din vreme de război şi, poate, cea mai mare din istorie. N-a putut să onoreze toate cererile româneşti din moment ce propriile trupe erau obligate să utilizeze ceea ce prindeau de la adversari. Regimul de la Berlin a fost unul odios, dar a încercat să-şi respecte angajamentele.

Bibliografie minimală

Bevin Alexander, Cum ar fi putut câştiga Hitler al doilea rãzboi mondial rãzboiul, Editura Lucman, Bucureşti, 2003. Cãzãnişteanu, C., Zodian, V., Pandea A., Comandanţi militari, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, Bucureşti , 1983.

Duţu, Alesandru, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. 22 iunie-26 iulie 1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.

Giurescu, Dinu C., România în al doilea rãzboi mondial, All istoric, Bucureşti, 1999. Halder, Franz, Jurnal,1939-1942, Editura Elit, f.a.

Pe ţărmul nord-pontic 17 iulie 1941 – 4 iulie 1942, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1990.

Sarin, Oleg; Dvoretsky, Lev, Rãzboi contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii, Antet, 1997.

Scurtu, Ioan; Hlihor, Constantin, Anul 1940 Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura Academiei de Înalte studii militare, Bucureşti, 1992. Soare, Vasile, Forţele speciale. Comandourile aeropurtate în acţiune, Editura Ziua, Bucureşti, 2002.

Spânu, Alexandru-Alin, 1941: Spionaj sovietic şi contraspionaj românesc, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 5-8.

Stãnescu Gheorghe, Vochin Dumitru, Tancuri şi automobile, Editura militarã, Bucureşti, 1978. Suvorov Victor, Spãrgãtorul de gheaţã, Polirom, Iaşi, 1995.

Suvorov Victor, Ultima republicã, Polirom, Iaşi, 1997.

Suvorov Victor, Ziua” M”, Polirom, Iaşi, 1998.

Tãnase Mircea, Relaţiile româno-sovietice sub cupola paraşutei, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 11-16.

Tomescu, Mircea, Manevra strategicã în trecut şi astãzi, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1939.