⬆

Micile detalii scriu istoria - cum a inceput cursa înarmărilor navale chiar de a doua zi dupa Congresul de Pace de la Paris din 1920

Autor: Dumitrescu Ionel-Claudiu

Perioada interbelică a fost una în care omenirea a făcut multe progrese şi oamenii de rând credeau că se merge spre mai bine. Poate credeau că sunt ocrotiţi de Cel de sus şi ridicau rugi fierbinţi spre cer. Era foarte bine, dar nu ştiau cu ce se ocupau cei de sus. Studenţii de la facultăţile de Istorie din România învaţă că politicienii au dus în epocă o constantă luptă pentru pace şi dezarmare, dar a apărut un rău numit Adolf Hitler şi a stricat totul. Oare să fie adevărat? Minciuni peste minciuni suportă hârtia şi, mai nou, spaţiul virtual. Adevărul gol-goluţ este că în 1918 nu s-a încheiat războiul mondial, ci a început o cursă nebună a înarmărilor pentru supremaţie planetară sau ideologică. Lupta adevărată se ducea pentru stăpânirea mărilor şi a comerţului, sursa unor afaceri uriaşe. Marea stăpâneşte uscatul.

Toate marile puteri au început să dezvolte noi nave de luptă eficiente sub masca respectării deplasamentelor şi a armamentelor. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aceste poveşti. Distrugătoarele noi apărute după 1926 aveau tunuri mai performante decât crucişătoarele uşoare antebelice. Gurile de foc de calibrele 120, 127, 138 şi 140 mm erau amplasate în turele ce permitea concentrarea puterii de foc în ambele borduri. Se renunţa la sistemul vechi de amplasare a artileriei ca într-o cetate. Piesele de calibre în jurul a 100 mm erau păstrate pe distrugătoarele de rezervă, utile în caz de război pentru misiuni de escortare a convoaielor de nave comerciale şi pentru patrulare în apropierea bazelor proprii. Au apărut crucişătoare grele echipate cu tunuri de calibrul 203 mm, nave ce puteau uşor să joace rolul unor cuirasate în raport cu celelalte categorii de vase militare. Se poate discuta despre o adevărată manie a politicienilor şi a militarilor pentru aceste arme. Tehnologia de fabricare a tunurilor şi a muniţiei era deosebit de complicată şi de scumpă, multe state preferând să construiască crucişătoare uşoare dotate cu tunuri de calibrul 150 mm, capabile să lupte în formaţie împotriva unei nave mai bine dotată artileristic. Iosif Vissarionovici Stalin avea nevoie de o flotă de suprafaţă pentru planurile de expansiune mondială, dar industria n-a reuşit să ofere tunuri performante de calibrul 203 mm şi a fost obligat să se mulţumească doar cu cele de 180 mm.

N-au fost uitate nici cuirasatele adevărate şi aici totul a depins de inteligenţa ofiţerilor şi a proiectanţilor. Marea Britanie, Italia, Franţa şi Germania au produs tunuri bune de calibrele 356 sau 380 mm, dar finanţele nu permiteau producţii de serie. Japonia a construit două cuirasate cu guri de foc de calibrul 406 mm şi a trecut la proiectarea celor de 457 mm. Specialiştii americani au sesizat potenţialul gurilor de foc de calibrul 406 mm şi şantierele navale au primit comenzi de cuirasate corect realizate sub aspectul armamentului greu şi al blindajului. Au fost suficiente pentru a asigura stăpânirea mărilor şi capitularea Japoniei s-a semnat la umbra tunurilor lui USS Missouri. Chiar dacă portavioanele au deţinut un rol în creştere în ultima conflagraţie mondială, totuşi tunul greu impunea respect în lupta pentru prestigiu şi SUA a menţinut cuirasate active şi în timpul Războiului din Golf, navele fiind platforme perfecte pentru lansarea de rachete.

Este interesant de subliniat un mic detaliu. Londra se considera stăpâna mărilor şi avea grijă să producă tehnică de luptă peste ceea ce puteau realiza adversarii la capitolul calitate. Decizia asamblării cuirasatelor din clasa King George V a părut una foarte bună în contextul în care erau montate la bord 10 guri de foc de calibrul 356 mm. Amplasarea acestora părea una ideală, şase arme putând să execute foc spre prova şi toate în bordul ameninţat. Proiectanţii americani au decis să monteze pe navele din clasa North Carolina numai nouă tunuri de calibrul 406 mm şi apoi au păstrat acest principiu. Se pare chiar că a fost o eroare prin reducerea numărului de guri de foc. Nimic mai fals! Proiectilele britanice aveau fiecare o masă de 721 kg şi erau inferioare chiar celor germane de calibrul 380 mm (800 kg). Industria americană oferea obuze înalt explozive cu o masă de 862 kg, capabile să spulbere artileria secundară, cea antiaeriană şi instrumentele de detecţie şi observare de pe navele puternic blindate. Existau şi soluţii pentru cuirasa din oţel de înaltă calitate. Proiectilele perforante aveau o masă de 1.016 kg, dar apoi s-a trecut la fabricarea celor de 1.225 kg AP Mark 8. Cuirasatele nipone au fost trimise în adâncuri rapid în puţinele contacte directe între coloşii din oţel. Este interesant de observat că US Navy a mizat totul pe tunurile de acest calibru, puterea lor de foc fiind acceptabilă în raport cu mai puternicele arme nipone de calibrul 457 mm, greu de fabricat şi care au generat construirea unor cuirasate prea complicate de întreţinut sub aspect logistic. Şantierele navale primiseră comenzi pentru ridicarea scheletului cuirasatelor din clasa Montana, acestea urmând să poarte câte 12 piese de calibrul 406 mm.

Anul 1945 găsea în confruntare directă pentru hegemonie mondială numai două puteri militare. SUA dispunea de o aviaţie ce contribuise decisiv la spulberarea celor deţinute de către Germania şi Japonia. În plus, flota de război era perfect dotată cu cuirasate, portavioane, crucişătoare, distrugătoare şi submarine. Uniunea Sovietică deţinea armate de tancuri şi categoriile de arme colaborau perfect pentru operaţiuni în adâncimea dispozitivului inamic. Iosif Stalin a decis că trebuie să fie dezvoltată o marină capabilă să lupte chiar şi împotriva inamicului american. Au fost construite crucişătoare din clasa Sverdlov, dar tunurile de calibrul 152 mm erau modeste. Liderul de la Kremlin a cerut trecerea la realizarea gurilor de foc de calibrul 220 mm, superioare celor americane din clasicul 203 mm. Fantezia conducătorului politic a fost îndeplinită şi un tun a fost asamblat pentru teste, dar decesul survenit în martie 1953 nu i-a permis să afle rezultatele armei. Urmaşii la putere au fost obligaţi să renunţe la proiectele în domeniu pentru ca economia suprasolicitată să mai poată răsufla.

Este interesant de subliniat că această competiţie era pierdută de multă vreme, dar Iosif Stalin nu era omul care să recunoască o înfrângere decisivă. Uniunea Sovietică dispunea în 1941 de un singur tun B-37 de calibrul 406 mm pentru echiparea cuirasatelor, alte 11 fiind în diferite faze de asamblare. Proiectilele erau cu origini italiene şi aveau o masă de 1.108 kg. Testele efectuate au demonstrat că industria nu putea să asigure oţel de calitate pentru ţevi şi proiectile, dar nici pulberea de propulsie nu era la aşteptările marinarilor. Cum în istorie se aplică întotdeauna principiul unde dai şi unde crapă, ofensiva germană din iunie 1941 a dat lovitura mortală visurilor navale staliniste şi s-a ales praful de cuirasatele de ultimă generaţie.

Economia Uniunii Sovietice nu era suficient de performantă pentru a realiza vapoare de luptă comparabile cu cele ale rivalului burghez, dar a continuat să furnizeze tehnică navală pentru o flotă dezvoltată iraţional. Nivelul de trai al poporului n-a contat în faţa principiilor ideologice, aşa cum s-a întâmplat în întreg lagărul socialist în toată perioada existenţei acestei utopii aplicate.