Mici istorii despre Iancu Brezeanu, actorul favorit al lui I.L. Caragiale

„Câteva istorioare al căror erou este renumitul comedian Ion Brezeanu, pe seama căruia circulau într-o vreme multe anecdote și vorbe de duh. Popularul «nenea Iancu» căpătase și câteva porecle. I se spunea «Iancu Decalitru» fiindcă în materie de băutură nu se încurca cu jumătăţi de măsură. Și i se mai spunea «Candelabrul» – pesemne pentru că arta lui strălucea aidoma uriașului candelabru care orna frumoasa sală a Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei (distrusă în ultimul război). De aici și butada: «Focul se stinge cu apă și Candelabrul cu șpriţ!»

Vrând să-l necăjească, ministrul Vasile Morţun porunci într-o bună zi lui Ioșca, chelnerul de la «Capșa», să nu-i mai dea nimic de băut lui Brezeanu. La ora obișnuită, «nenea Iancu» își făcu apariţia în restaurant, se așeză la masa lui și-l chemă pe Ioșca:

— «Ioșca, adă-mi și mie un vinișor!»

— «Nu se poate, coane Iancule, am ordin să nu vă servesc nici un alcool.»

— «Cum așa? Nici o ţuică?»

— «Nici!»

Stă «nenea Iancu» o clipă, descumpănit, apoi întrebă:

— «Dar un ceai?»

— «Un ceai se poate!»

— «Dar un ceai?»

— «Un ceai se poate!»

Și peste câteva minute Ioșca îi pune dinainte, pe masă, tava în care se aflau ceașca cu ceai și sticluţa cu rom. Nenea Iancu înșfăcă grăbit romul, îl dădu pe gât și apoi îi spuse liniștit lui Ioșca:

— «Ia-ţi ceaiul de aici, că nu-mi mai trebuie!...»

Marele lui tiz, Caragiale, îl iubea nespus de mult pe interpretul Cetăţeanului turmentat, dar îl și tachina. Într-o zi, tot la «Capșa», pe când Brezeanu sufla în ceașca de cafea prea fierbinte, Caragiale exclamă:

— «Aoleu, Iancule, nu mai sufla în șvarţ, că-l faci marghiloman!»

*

Actor de comedie prin excelenţă, Ion Brezeanu juca la fel de bine și în dramă. De aceea, fu distribuit în rolul boierului Mieluș din piesa lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, Irinel. În ciuda distribuţiei excelente, din care făceau parte Aristizza Romanescu, Agepsina Macri, Tony Bulandra, Vasilen Toneanu, Al. Mihalescu, piesa a înregistrat o cădere. Ceea ce l-a făcut pe un cronicar să scrie, a doua zi după catastrofala premieră: «În Irinel nu există decât o singură clipă nostimă care provoacă buna dispoziţie a publicului: clipa în care Brezeanu cere și bea un pahar cu apă!»

După ce participase la un «aperitiv» prelungit, la berărie, «nenea Iancu» se scoală și dă să plece, lăsându-și baltă amicii «bine făcuţi».

— «Mai stai, nene Iancule», îl roagă unul dintre comeseni.

— «Nu, nu, mă duc acasă!»

— «Atunci întoarce-te după masă că noi mai rămânem», îl poftește un alt amic.

— «Bine, am să vin», consimţi artistul.

— «Așadar, ne vedem după masă?» insistă primul.

— «Da, de văzut o să ne vedem, dar sînt sigur că n-o să ne mai recunoaștem!», preciză nenea Iancu.

*

Văzându-l într-o zi ieșind dintr-o berărie, cam cu chef, Lucia Sturdza Bulandra, care tocmai înregistrase un eșec în rolul Toscăi din drama lui Victorien Sardou, îl întrebă zâmbind:

— «Bine, domnule Brezeanu, se poate? Iar ai băut?»

La care artistul îi răspunse:

— «Ei, ce să-i faci, coană Lucico, fiecare cu-ale lui: eu cu plosca și ’mneata cu Tosca!»”

(Fragmente din Sus cortina! Întâmplări amuzante din lumea teatrului românesc de odinioară; culese și repovestite de Radu Miron, Bucureşti, Editura Meridiane, 1947)