Megalomania naşte dezastre şi crize economice
Anul 1928 a adus unele semne privind problemele societăţilor implicate în exploatarea cărbunelui, a minereului de fier şi în metalurgia oţelului, dar politicienii nu veneau cu soluţii reale în aceste domenii ce nu aduceau voturi şi simpatia maselor. Se gândea la scară mare, planetară, şi nu era timp de nimicurile cotidiene. Liderii de la Paris visau la o hegemonie cât mai extinsă la nivel mondial şi au început să toace bani cu nemiluita pentru atingerea visului utopic. Astfel, în 1928 a fost pusă chila crucişătorului Jeanne d'Arc necesar formării viitorului ofiţeri de marină, vechea navă datând din 1899. Nu s-a făcut economie la vreun capitol şi 156 de elevi puteau fi pregătiţi la bord. Blindajul vaporului de instrucţie ajungea la maximum 28 mm, dar se poate pune întrebarea la ce era necesar din moment ce nu era unitate luptătoare de calitate. Armamentul a fost oferit cu generozitate. Opt tunuri de calibrul 155 mm îi dădeau puterea unui crucişător uşor şi alte 15 de 76 şi 37 mm erau necesare pentru combaterea aviaţiei. Mitralierele grele de 13,2 mm completau panoplia antiaeriană.
Se poate demonstra în orice moment că nava-şcoală era utilă pentru marină şi nu avem ce să comentăm în faţa unor specialişti. Problema principală consta în faptul că nu prea se găseau fonduri în aceeaşi epocă pentru Linia Maginot, mereu definită drept prea scumpă, şi acolo n-a mai ajuns oţel de blindaj şi nici armament performant. Nu exista un singur tun de 155 mm montat în turele ce ar fi permis tirul la mari distanţe (26 km) şi astfel artileria inamică nu s-ar fi apropiat de cazematele dotate cu armament de infanterie. Cadenţa era bună, minimum trei proiectile de câte 59 kg putând fi lansate în fiecare minut. Magaziile crucişătorului cuprindeau câte 150 de proiectile pentru fiecare gură de foc principală, o cantitate exagerată pentru instruire. Nici mitralierele grele de calibrul 13,2 mm nu erau în număr suficient pentru trupe şi fortificaţii.
Este interesant că Franţa nu făcea economie la bani nici atunci când era vorba să promoveze ideea de prestigiu naţional în lume. A fost organizată o croazieră de instrucţie în America de Sud în 1931 şi o alta în Marea Neagră în anul următor. Erau vremuri de criză, dar „ceva” fonduri erau disponibile pentru marină.
Vaporul armat în 1931 nu era de şcoală, dar nici nu putea să facă faţă unui crucişător uşor adevărat din cauza mobilităţii reduse. Motoarele îi permiteau atingerea vitezei de 25 noduri şi ar fi trebuit să fie de peste 33. Autonomia era exagerată şi se pune întrebarea la ce era util combustibil pentru circa 8.000 km.
Apariţia noului crucişător a dus la dezarmarea celui vechi, dotat cu tehnologii specifice secolului al XIX-lea. Totuşi, artileria de la bord era impresionantă prin număr şi putere de foc. Ar fi fost recuperabile două piese de calibrul 194 mm, 14 de 138,6 mm şi 16 de 47 mm. O lovitură cu o masă de 91 kg n-ar fi fost prea plăcută inamicului. Chiar mai periculoase prin cadenţă ar fi fost piesele de artilerie medie, dar nici acestea n-au avut destinaţia Est. Numai gurile de foc mici au fost definite drept interesante pentru apărare în fortificaţii.
Sunt doar două exemple despre ceea ce se putea monta dacă ar fi existat un interes real pentru linia defensivă dinspre Germania. În realitate, strategii francezi au sabotat practic Linia Maginot prin gândirea lor divergentă. Oare la ce erau utile cele 31 de submarine din clasa Redoutable sau uriaşul Surcouf, cel dotat cu tunuri de calibrul 203 mm?
În final, a rezultat o slabă dotare pe mare şi pe uscat. Nu este de mirare că Linia Maginot a fost rapid străpunsă în 1940 de către trupele germane slab echipate pentru asalt şi aşa au rămas până la sfârşitul conflictului. Diviziile inamice au avut drumul deschis de către planificatorii de la Paris. Linia Maginot n-a fost vinovată de acest dezastru, lucrările existente fiind de calitate şi capabile să reziste la atacuri nucleare.
