Medici antici şi viermi în miere
Una dintre cele mai interesante probleme care apar odatã cu studiul lumii antice este mãsura în care grecii şi romanii ne sunt similari nouã, contemporanilor. Erau total diferiți de noi în ceea ce priveşte maniera de a gândi şi reacționa? Cum îi putem înțelege dacã nu ni se aseamãnã? Pe de altã parte, care ar mai fi rostul de a încerca sã pãtrundem în lumea lor dacã am avea prea multe în comun cu ei?
Ar trebui sã ne aşteptãm la multe similitudini într-un domeniu precum raportarea la boalã şi vindecare. Adicã, o durere de cap trebuie sã fi fost la fel şi acum 2000 de ani, deşi leacurile cu siguranțã erau altele. În “Istoria naturalã”, lucrare având ca țintã publicul roman elevat, Pliniu cel Bãtrân (24-79 p.Hr.) pomeneşte de un remediu pe care el însuşi îl folosea. Este relativ simplu:trebuie sã porți pe cap…o bustierã. De ce ar pãrea o soluție bunã ne explicã mai mulți autori, printer care Amy Richlin în lucrarea “Roman Sexualities”;ideea aici este cã viața dinaintea paracetamolului era cu siguranțã atât provocatoare cât şi foarte diferitã de a noastrã, fie şi dacã ne referim la lucruri mãrunte de genul unei migrene.
Cea mai faimoasã schemã de gândire în care se încadreazã concepția despre corp în lumea anticã dar şi medievalã este medicina bazatã pe teoria umorilor. Din aceste punct de vedere, trupul este alcãtuit din patru umori, fluide care depindeau de hrana consumatã, efortul fizic sau modul de viatã şi care trebuiau menținute în echilibru pentru a asigura sãnãtatea optima a persoanei. Cele patru umori erau sângele, saliva, bila galbenã şi bila neagrã. Doctrina se inspirã din teoria celor patru elemente fundamentale, care dateazã cam din vremea lui Empedocles (490-430 a.Hr.) Teofrast (371-287 a.Hr.), în cartea sa “Caracterele” face o clasificare a temperamentelor umane în conformitate cu teoria celor patru umori. Noi suntem obişnuiți sã ne raportãm la corp ca alcãtuit din organe, pentru antici organele erau ateliere de producție pentru aceste lichide. Doctorii erau interesați însã de tot ce ieşea din organism, cum ar fi voma, urina sau menstruația. Pentru cã ce ieşea afarã oferea un indiciu cu privire la ceea ce se petrecea înãuntru.
Scrierile medicale din lumea anticã cuprind multe descrieri de “vomã vâscoasã, galbenã, care îndatã se înverzea”, sau “expectorații cu miros greu” sau “urinã conținând granule roşii”…Doctorii erau de pãrere cã întrunirea mai multor condiții defavorabile poate produce “o crizã” care putea fi fatalã. Criza avea şi valențe pozitive dacã era însoțitã de febrã puternicã şi dacã se expectora ceva, pentru cã se considera cã îți revii dacã elimini rãul din interior. Dacã pacientul sângera eliminând excesul umorii, dacã vomita sau transpira abundent, avea toate şansele sã se insãnãtoşeascã. Femeile erau mai avantajate din pricina menstruației, care regla echilibrul intern. Aelius Galenus (129-200 a.Hr.) este cel care a impus metoda vãrsãrii de sânge ca terapie. Pânã la Galenus se credea cã venele şi arterele sunt umplute cu aer, nu sânge. Acesta ajunge la concluzia cã sângele este cea mai importantã umoare din organism, de aceea trebuie urmãritã cu atenție. Practica avea sã continue pânã târziu în secolul al XIX-lea, în schimb temperamentele lui Hippocrate şi Teofrast încã mai sunt de actualitate.
Medicina atunci diferea foarte mult în ceea ce priveşte anatomia şi fiziologia umanã, în diagnostic şi tratament. Doctorii puteau învãța de la un maestru mai în etate, sau putea pur şi simplu declara cã se pricep în domeniu. Cum nu existau şcoli specializate sau examene, drumul era destul de nesigur şi plin de încercãri neizbutite. Adesea doctorii cãlãtoreau foarte mult din oraş în oraş. În Imperiul Roman, majoritatea medicilor erau sclavi greci, romanii depinzând în bunã mãsurã de un duşman cucerit.Câțiva autori din Imperiu vorbesc despre taxele uriaşe pe care le percepeau grecii pentru tratamente îndoielnice precum rostogolirea în zãpadã sau restricționarea drasticã a dietei. Pentru moderni aceste tratamente poate cã par mai agreabile decât remediile tradiționale “sigure” pe care le adorau romanii, cum ar fi folosirea verzei pentru vindecarea unei game largi de boli, folosirea urinei celui care a consumat varzã fiind în top. Şi tratamentele care presupuneau pãstrarea viermilor într-un borcan cu miere pentru a le mãri eficacitatea se aflau la loc de cinste.
Galenus si alte remedii
Unul dintre cei mai faimoşi medici al lumii antice probabil cã a fost Galenus, un medic neobişnuit chiar şi pentru romani pentru cã reuşeşte sã ajungã in elita socialã devenind medicul împãratului Marcus Aurelius şi al familiei sale. Totodatã are mai multã pricepere şi antrenament decât majoritatea confraților, cãlãtorind în zona Mediteranei şi învãțând tot ce prindea. Lucrurile pe care le povesteşte par sã surprindã sensul şi esența medicului adevãrat de atunci. El foloseşte remedii atât vegetale, cât şi chimice sau minerale. Tot el se ocupã de problema înlocuirii unui medicament cu altul (quid pro quo). Printre pacienții pe care i-a tratat se numãrã un vânãtor de şerpi muşcat de o viperã sau un şcolar înjunghiat cu un stylus. Dincolo de acest tip de hazard ocupațional, Galenus a mai tratat şi gladiatorii din oraşul sãu natal, care sufereau de rãni urâte şi i-au prilejuit cercetãrile anatomice prin “disecțiile accidentale”. Disecțiile pe leşuri erau interzise în lumea anticã, exceptând o scurtã perioadã de timp în Alexandria secolului al III-lea a.Hr. Este posibil ca o conştientizare a proceselor de îmbãlsãmare sã fi permis procedeul, dar la fel de important este faptul cã grecii care stãpâneau Egiptul în acel moment se serveau de egipteni ca de material de studiu pentru experimentele lor. Disecția pe animale era altceva. În secolul al IV-lea a.Hr. Aristotel o practicã pe o serie vastã de specii pentru a afla mai multe despre anatomia umanã prin extrapolare. Cunostințele despre animale proveneau însã şi din alte zone:mãcelãrit sau sacrificii. Nici de veterinari nu duceau lipsã anticii.
Pacienții lui Galenus nu numai cã sufereau din motive fizice, dar granița dintre bolile fizice şi cele mintale nu era foarte clar trasatã întrucât dezechilibrul umorilor le puteau determina pe ambele. Excesul de bilã neagrã produce melancolie, ba chiar depresie. Galenus a tratat un maestru de ceremonii care furase de la angajatorul sãu şi suferea de anxietate şi insomnia, precum şi un preot augur care îşi prezisese moartea, dar care moare literalmente de fricã. Cum afla Galenus ce cauza simptomele unui pacient? În afarã de examinarea propriu-zisã şi convorbirile cu familia, îi adresa acestuia multe întrebãri. Dacã trata pe cineva care era de obicei sãnãtos dar acum voma sânge, îl întreba cu privire la alimentația din ultimele zile. Galenus aflã cã omului i-a fost sete şi un servitor i-a adus apã de la fântânã, apã care conținea şi lipitori. În cazul acesta îi dã un medicament care îi provoacã greațã şi pacientul vomitã lipitorile.
Medicul nu era singurul de la cãpãtâiul pacientului. În cercurile elitiste pe care le frecventa Galenus, acesta era la întrecere nu numai cu alți medici, dar şi cu femei bãtrâne, moaşe sau membri ai familiei. Pe lângã medicina practicatã mai “profesionist”, se mai gãseasu alternative şi în ritualuri cultice, între care cel mai important al zeului Asclepios. Dacã îți permiteai o cãlãtorie, puteai sã te vindeci şi printr-un pelerinaj la temple…
Unele dintre remediile propuse de Galenus şi nu numai erau atât de dezgustãtoare încât râmele pãstrate în miere devin brusc dezirabile. Galenus povesteşte despre un moment în care servitorii sãi au gãsit nişte brânzã mucegãitã. Întâmplãtor îl viziteazã un pacient bolnav de artritã, air Galenus foloseşte brânza într-un plasture pentru a-l vindeca. Cu altã ocazie prescrie lapte de mãgãrițã dar aduce animalul la pacient pentru ca acesta sã-l consume direct de la sursã. Alte tratamente includeau extracte vegetale sau animale dizolvate în apã, ceea ce seamãnã mai bine cu ceea ce contemporanii noştri ar defini drept medicament. Anticii cunoşteau riscurile anumitor plante. Dozele mici aveau efect de relaxare, dar în cantitãți mari unele medicamente se dovedeau fatale. Existã un caz celebru de la curtea athenianã în care o femeie exagereazã cu poțiunea amoroasã pentru amantul sãu şi sfârşeşte prin a-l ucide. În schimb în lumea romanã Galenus relateazã un caz în care o femeie vrea sã-şi otrãveascã concubinul dar în schimb îl vindecã…
În general, se alegea medicamentul în funcție de starea generalã a pacientului. La greci, pe lângã medicii propriu-zişi (giatroi), care preparau singuri rețetele, mai existau şi herboriştii (rhizotomos) vindecãtori. Practica medicalã şi farmaceuticã se desfãşurau la locuința medicului sau într-o încãpere specialã (iatreion) unde medicul îşi pãstra materialele (într-un spațiu numit aphotiki). În iatreion se gãseau vase pentru pãstrarea materiilor prime şi a preparatelor, unelte pentru manipularea substantelor, vase pentru fierbere. Formele medicamentoase utilizate au fost pulberi, unguente, pastile, gargare, poțiuni, clistire, emplastre, apozeme. Manthias Narthis este autorul primei lucrãri farmaceutice, la şcoala farmaceuticã din Alexandria. Între medic şi farmacist apar diferențe profesionale abia în evul mediu. La romani, istoria farmaciei este marcatã de lucrarea lui Musa, “De herba vettonica”, dedicatã plantei betonica officinalis, folositã pânã acum douã secole. De remarcat este şi Asclepiade, care introduce ideea de status laxus (atonia, flascitatea organismului bolnav) şi status strictus (tonus mãrit, stare spastic a organismului). Retete multe şi diverse gãsim la Scribonius Largus, în “Compositiones medicamentorum”, cu toate acestea Galenus rãmâne cel mai important farmacolog al lumii romane.
